Mama cunoașterii
Ori de câte ori revin în această țară, căreia sinologul de neîntrecut Peter Kein, creat de mâna nobelistului Elias Canetti – evreul sefard născut la Russe, în Bulgaria – îi spune „ţara tuturor ţărilor, ţara cea mai sfântă”, pendulez între uimire și recunoaștere, între bucurie și împlinire. Uimire, fiindcă la orice pas, aproape, redescopăr locuri știute deja și, între timp, îndrăgite, pe de o parte. Iar pe de alta, observ, cu aceeași senzație, recognoscibilă de fiecare dată, ivită – ar fi spus Nietzsche – dintr‑un „exces de personalitate”, că lucrurile, locurile și oamenii, inclusiv cei dragi inimii mele, se schimbă, și se schimbă din ce în ce mai mult spre bine, mai exact în direcția împlinirii. Observ și constat toate acestea din raza mirării, apoi mă detașez și reformulez aceste adevăruri, și mă minunez, iarăși, privindu‑le cu acea privire nietzscheană, dublă, fertilă și tulburătoare, inevitabilă când vorbim de cunoaștere profundă, de „marea cunoaștere”, spune gânditorul care reformulează temeiurile supraomului, redefinindu‑l inclusiv prin prisma binomului: apolinic și dionisiac. (Fr. Nietzsche, Ecce homo)
Oriunde te afli pe acest pământ inundat de aranjamente florale, verdeață și cântecul cicadelor, observi că oamenii sunt atenți, în continuare, extrem de atenți la ce se vorbește despre ei și despre țara lor. Totuși, rămân detașați – o, câte am învățat din această detașare, sol prielnic prosperării seninătății în orice condiții! – și, mai cu seamă, dornici, mereu și mereu, să dăruiască din tot ce au mai frumos și mai rezistent înlăuntrul lor forjat, strunjit, lucrat cu luare‑aminte. Cine ar înțelege oare că, de la o răscruce destinală încolo, atent la ceea ce se spune despre tine, în realitate, refuzi să investești energie în a aproba sau nega în funcție de conținutul celor afirmate pe seama ta? Constați bucuros că nu mai ești interesat să dai replici, nici să ai dreptate (aerul nedreptății, de altminteri, poate fi extrem de fertil), nici să te aperi, pentru că, între timp, ai descoperit că nu vrei, nici nu ți‑ai dorit vreodată, să demonstrezi ceva anume cuiva: e alta menirea ta pe pământ. Te mulțumești că ești, ești fericit că ești, ești pur și simplu tu însuți, te‑ai regăsit la timp printre „argonauții idealului” și ai de lucru cu tine enorm, deplasările de serviciu fiind o altă modalitate de a lucra la templul însorit al vieții tale, da‑da, stranii, contradictorii, exasperant (pentru unii) de vii, în care lucrezi – cel puțin așa ți s‑a spus – la înălțarea cupolei acestuia. Vorbind cu onestitate, nimeni de pe fața pământului nu e investit cu dreptul de a te judeca, căci e la planete distanță de ceea ce ești, de viața ta, pe care ai riscat să o pierzi de atâtea ori și părea că ai pierdut‑o, părea că ai lunecat deja pe acel drum fără întoarcere, încât…, faptul că ești, mai ești, aici, acum, e un miracol, pentru care mulțumești zi de zi, zi de zi. În sfârșit, îți vezi de drumul tău unic; cine te apreciază, îți acceptă valoarea și vede ce faci, e primit cu brațele deschise, e bine, este excelent, iar cine te denigrează sau pune pe seama ta lucruri pe care nu le‑ai fi făcut nici… mort de tot, e alegerea lui și… darul făcut ție: fii recunoscător că nu ești ca acești oameni împotmoliți în minorat și acceptă cu serenitate că cei ieftini, mărunți, sclipitor, odihnitor de mărunți, nu‑și permit lucruri scumpe! Luptele cu adevărat importante, evident, se duc înlăuntrul tău, deci, concentrează‑te pe lumile interioare și evenimentele din forul tău lăuntric, pe frumusețea așezată în tine, care îți dă de lucru cât pentru milioane de vieți! „Este mai bine să te învingi pe tine însuți decât să câștigi 1.000 de bătălii!” spune Buddha.
Pe seama Chinei și a chinezilor, după cum se știe, circulă o serie de poncife mai mult ori mai puțin faste; o parte a presei e înclinată să aleagă – dintr‑o realitate complexă, bogată și hipernuanțată –, uneori‑adeseori, mai ales, limitele și, exagerându‑le, să le ruleze la nesfârșit la morișca neadevărului, ca să nu spun a dezinformării: o jumătate de adevăr – calomnie se numește. E departe de a fi locul și cazul de a relua aici clișeele, nici nu‑mi stă în fire să disipez neadevăruri, mai cu seamă în aceste însemnări, iscate, în primul rând, spuneam, din mirare. Pentru că mirarea e rudă apropiată a cunoașterii, iar de la dragii antici încoace mirarea rămâne a fi, se știe, chiar mama cunoașterii vii, profunde, cu rădăcinile în subteranele candorii. Circulă o serie de aproximări, dibuiri, descrieri și analize ale modului în care e construită China de azi; la rădăcinile adânci ale acestei construcții imperiale sapă cărturari, profesori, cercetători universitari cu stagii impresionante de predare la Cambridge, Sorbona, Harvard și alte instituții de învățământ superior renumite. Am parcurs rafturi de studii, demersuri savante, informate la zi, menite să abordeze miracolul numit China, ascensiunea fulminantă a acestei țări. Ceea ce vezi însă cu ochii în locurile destinate – se simte – în special turiștilor, apoi în părțile mai puțin sau deloc frecventate de aceștia, vorbește, de fiecare dată, de la sine și, repet, se înscrie în albia mirării bucuroase. Ori de câte ori are parte de o vale destinală, ori de câte ori pare că circumstanțele o dezavantajează, Țara lui Confucius renaște ca voinicii din basme, se relansează și nu ezită câtuși de puțin să transforme un dezavantaj, o situație toxică sau o criză de pomină (cum a fost, bunăoară, pandemia) – în provocare, în test al rezistenței, prilej de reinventare, de refacere, reconstrucție și relansare. Exact cum și‑a reafirmat voința de renaștere România după Primul Război Mondial, la o scară diferită, de bună seamă. (Exact cum ar putea – și poate, pentru că vrea! – să renască și acum, în câțiva ani. Acum cinci ani, Ambasadorul Republicii Populare Chineze, ES Doamna Jiang Yu, ne explica detaliat, în cunoștință de cauză, ce ar face țara ei pentru țara noastră. Noi, o mână de poeți, scriitori și editori români, atenți la avalanșa de cifre, analize și propuneri exacte, detaliate, o ascultam visători, aproape: infrastructură, adică șosele, autostrăzi, căi ferate performante, apoi servicii de calitate, turism, agricultură, ferme mici și mijlocii, valorificarea resurselor în interesul națiunii române etc. Realitatea e că singura instituție de cultură din România care a inițiat și cultivă riguros, permanent, relații cu scriitorii chinezi este COPYRO, entitate al cărei președinte este romancierul Eugen Uricaru. Singura casă editorială care are o colecție de cultură și civilizație chineză, sub ale cărei auspicii sunt publicate, cu ritmicitate susținută, titluri de un real interes, este Editura Ideea Europeană, ce are în agenda ei parteneriate cu câteva concerne editoriale chineze, aflate în top 10 edituri din China. Uniunea Scriitorilor din România și mulți oficiali români – ne arată aceeași realitate – sunt prea puțin spre deloc interesați de o relație cu China. Fie și numai culturală.)
Mi‑am verificat părerea și de astă dată, pe parcursul celor câteva zile în care am fost la Beijing, și m‑am bucurat, urmărind, zi de zi, aproape, reacția profesorului, criticului și istoricului literar Bogdan Crețu, apoi pe cea a mai tânărului său coleg, Ștefan Baghiu; ambii se aflau pentru prima dată în China. Ascultându‑i pe amândoi, exclamațiile uimitor, impresionant, e altceva decât se spune, precum și altele, în aceeași ordine de idei, revin ca într‑un refren senin. Ca, de altfel, și întrebarea, reformulată, de fiecare dată, diferit după ce se reitera, punându‑se în oglindă: ceea ce se spune (inclusiv de unii intelectuali autointitulați publici de pe malurile Dâmboviței) și ceea ce există în realitate:
– Aura, vei scrie despre tot ceea ce vezi aici?
Locul care își sfințește oamenii
Liviu Țăranu, directorul ICR Beijing, este istoric, absolvent al Facultății de Istorie de la Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași (1998), care și‑a susținut cu brio doctoratul, în 2006, cu teza intitulată România în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (1949‑1965). Pe parcursul a doi ani, împreună cu echipa sa, creată din mers, spărgând tipare și regândind din temelii modul de abordare a lumii chineze, Liviu Țăranu a reconstruit admirabil reprezentanța românească a ICR în China, e adevărat, după ani de inactivitate. Răstimp de câțiva ani, pe ușa sediului instituției care reprezenta România în unul dintre cele mai puternice state din lume se vedea… un lacăt. Și asta, nota bene, după ce România fusese țara invitată de onoare a Târgului de Carte de la Beijing, în 2019, și peste 90 de agenții din lume trimiteau vești în țările lor despre cultura română și cât de grozavă e, după activitatea susținută a marelui sinolog și diplomat Constantin Lupeanu. Liviu Țăranu, așadar, îmi vorbește parcimonios despre circumstanțele mai puțin favorabile, asupra cărora nu e cazul, nici locul să insist, și‑mi tot repetă întrebarea de mai sus ca și când și‑ar fi dorit să intervină într‑o…, cum să‑i zic?, nedreptate?
Cred că e cel mai greu să scrii despre lucrurile importante la care ții și în care regăsești deja nolens volens o parte din tine, din ceea ce ești. Ce faci, cum procedezi în asemenea situații? Îți lași să vorbească sufletul; când vorbește sufletul, multe lucruri revin la locul lor firesc, iar altele… tac din gură.
După fiecare lovitură, nedreptate sau vale destinală, China se regândește, spuneam, și se reconstruiește ca și când nimic nu s‑ar fi întâmplat. (Exemplul pandemiei e proaspăt încă; cât adevăr și câtă manipulare e la mijloc, inclusiv referitor la informațiile care au circulat despre China, în acel context, de bună seamă, urmează să aflăm. Cert e că suntem martorii unor seisme geopolitice globale, iar România, cu poziția ei formidabilă, care o avantajează enorm și o expune, în egală măsură, are un rol de necontestat pe harta acestor schimbări.) Fără cuvinte mari. Fără gesturi largi. Țara lui Confucius (Kong Fu Zi – 550 î.Hr. – 478 î.Hr.) e locul care își sfințește, ar fi spus romancierul Nicolae Breban, oamenii, a căror majoritate își gândește și își raportează belșugul personal la bogăția patriei lor. Și la împlinirea destinului milenar al acesteia. E țara unde se vorbește foarte puțin despre fericire, pentru că oamenii sunt, cu adevărat, fericiți. Îi vezi oriunde: pe stradă, în parcuri, magazine, cafenele, metro, în muzee sau la Târgul Internațional de Carte de la Beijing, unde standul românesc s‑a aflat în vecinătatea standurilor SUA, al Italiei, Franței și al țării invitate de onoare – Arabia Saudită. Pretutindeni: bună dispoziție, deschidere, zâmbete, o politețe ce se ia la întrecere cu îngerii politeții din țara ta de baștină. Un detaliu interesant. Zâmbetul larg, amestecul de rezervă și politețe ce face o concurență reală curiozității și dorinței de a opri clipa locului, toate laolaltă și altele, nescrise aici, apar abrupt, ca într‑un scandal candid, metafizic aproape, când ești oprit ad‑hoc fie în plină stradă, fie în timp ce urci treptele, câteodată, amețitor de abrupte, ale Zidului Chinezesc – miracol neostenit și bine vegheat – de vreun chinez, sau un grup din provincia imperiului, sau o pereche de îndrăgostiți, care se scuză, râd, se fâstâcesc și, totuși, își înving sfiala și te întreabă politicos dacă ți‑ar surâde propunerea de a face o fotografie împreună… E copleșitor de frumos să‑i vezi cum ies din ei înșiși, cum înfloresc, cum se rotesc în jurul tău și, copilăroși, îți arată cum să stai la pozat. Am fost opriți, de altfel, de nenumărate ori pentru asemenea întreprinderi și simțeam cum, străini cu desăvârșire fiind până în acele clipe, brusc, o alchimie magică ne fraterniza și ne făcea să ne recunoaștem. Și nu numai pentru că pentru acest popor cu o civilizație străveche, noi, cei veniți de pe continentul răsărit, e adevărat, sub aceleași constelații, noi, europenii, așadar, suntem o curiozitate, o realitate… mai mult sau mai puțin exotică pentru asiatici… Poate. În definitiv, ce vedeau trecătorii? Vedeau pe fețele noastre și simțeau aceleași lumini fericite? Sau e la mijloc cu totul altceva. Ceva ascuns sau atât de aflat la vedere, încât se păstrează tocmai așa, la vedere, cel mai bine… ascuns. Cred că mai e ceva la mijloc: oamenii fericiți se recunosc, se bucură de faptul că se recunosc și își dau discret semne de complicitate, de comuniune. Când întâlnești pe cineva atent la el însuși, lucrând neostenit plămada a tot ceea ce este, „cu grijă zeloasă și constantă”, ar fi spus Confucius, e limpede că ai în fața ta un om superior, de la care, certamente, ai ce învăța.
Organizare fără reproș
Programul evenimentelor gândite de minunata echipă a ICR Beijing pentru BIBF 2024 – echipă construită exemplar de cărturarul și cercetătorul Liviu Țăranu – fiind hiperaglomerat (prezentări de carte, lansări, conferințe, lecturi publice, Gala Premiilor Contemporanul, întrevederi de lucru dintre editorii români și chinezi ș.a.), ne‑am schițat periplurile prin cetate ca și cum am fi făcut un demers de care depindea cine știe ce incursiune interplanetară. În plus, noi, îndrăgostiții veniți din România – „ţara tuturor ţărilor, ţara cea mai sfântă” –, îndrăgostiții cu experiență carevasăzică de fenomenul numit China voiam să le arătăm tot ce e mai frumos îndrăgostiților începători, cum ar veni. Cum s‑o fi întâmplat, Dumnezeu știe, cert e că fiecare ieșire pentru a explora capitala Chinei – nota bene, cu o populație de circa douăzeci de milioane de locuitori, fără turiști – a avut loc sub semnul reușitei membrilor echipei românești. Devenisem complici iute. Să facem totul ca la carte. Entuziaști cum suntem, adică locuiți de zeu. Euforici, da‑da, în chip evident, din cauza…, și din cauza schimbării fusului orar. Nedormiți și mânați de dorința de a prospecta și a cunoaște pe viu cât mai multe. Așadar, plimbări la pas alert prin spectaculoasa Piață Tiananmen, cu cozile‑i uriașe alcătuite preponderent din chinezi, pulverizate iute, căci organizarea fără reproș e la ea acasă aici. Vechea Gară, păstrată cu sfințenie. Televiziunea adăpostită într‑un edificiu avangardist. Templul de Vară, străzile largi și hutongurile cochete, emoționante, străzile cu zgârie‑nori intimidanți, nopțile ornamentați cu jocuri de lumini, ce schițează ba arbori, ba fluturi enormi, ba alte figuri. Flori – surâsuri ale heruvimilor. Mări de flori pretutindeni.
Ikebana savante și dulci ne trezeau de dimineața chiar din holul hotelului, unde vedeam aranjamente cu bambus, construcții avangardiste din garoafe roz, puse în vaze urieșești, ce imită niște pâlnii magice, care urcă la cer… Mese aranjate ca niște opere de artă descinse parcă din Barocul târziu; aproape că îți părea rău să intervii în acele construcții irezistibile. După inevitabile, docte expertize, girate de Andrei (Potlog), constatăm faptul că numerologia își spune cuvântul în detalii, oricât de mici și fals insignifiante ar apărea acestea la prima vedere. Pe holuri, spre nord parcă, sunt dispuse, în vaze înalte, amfore locuite de zeități minuscule, câte 3 fire de bambus, iar spre sud – câte 9, semnificația celei din urmă cifre în cultura chineză fiind hiper‑sugestivă: se consideră că există 9 trepte, 9 stagii ce conduc spre paradis. (O paranteză inevitabilă. Urcușul spre Poarta Raiului din Tianmen Shan e numit Scara spre Paradis, are 999 de trepte și e învăluit mereu în nori. Format în consecința fastuoasă a unei străvechi intemperii naturale – unul dintre zidurile înalte ale peșterii de 60 x 57 metri, aflată la circa 1.520 de metri înălțime în Muntele Tianmen, brusc, s‑a prăbușit; desenul‑miracol rezultat e o poartă enormă spre cer – locul acesta care îți taie respirația, vizitat de milioane de turiști, e considerat sacru și are o încărcătură mistică puternică, cifra 999, în filosofia taoistă, fiind calificată drept un soi de număr al numerelor și având o încărcătură imperială și mistică; 999, așadar, e un soi de împărăteasă a numerelor. Cascadele de apă, atestate documentar, scurse din cer prin Poartă de câteva ori, răstimp de un sfert de oră, legendele ce au ca țintă comorile de negăsit, ascunse în munți de dinastia Ming, recurența cifrei 9, fascinanta Cale a Dragonului, precum și alte realități, sporesc magia acestor locuri, considerate de localnici un vortex energetic unic în lume, o poartă între lumi, între realități. Apropo de numărul sacru invocat, m‑am adunat eu cu mine însămi, cu anii, cu aburul mileniilor și cu ce se mai cuvenea adunat, și am constatat, uimită, că cifra destinului meu 9 este. Cum se cuvine citit acest mesaj? Ezit… Poate că acesta e motivul pentru care îngerii îmi poartă buricele degetelor, în continuare, pe tastatura laptopului și parcă nu se mai opresc din scris, căci sper și cred – mai exact, blagian vorbind, vreau să cred – că ne așteaptă undeva, aproape, de tot aproape sau îngerul păzitor știe cât de departe, acea salvare, acea trecere lină între lumi, îmi spun în timp ce plonjez în abisul de tot adânc al Partitelor lui Bach interpretat de Gleen Gould până îi aud distinct murmurul mistic, până încep să înțeleg de ce Alexandru Tomescu le cântă diminețile într‑un mereu reluat ritual de purificare spirituală.) Amestecul de fast, belșug și simplitate ne dă de lucru cu asupra de măsură, încât cam tragem… chiulul, în cele ce urmează, la capitolul numerologie. Și escaladăm, iarăși, Zidul Chinezesc, parcurgem alei și parcuri, cafenele și piețe, bulevarde și ulicioare discrete, aproape surâzânde, care ne aduc surprize alături de altele, atenți să nu ne rătăcim unii de alții (ceea ce, cuprinsă definitiv de vraja locurilor, reușisem de două ori, cu brio, în 2019, miracolul fiind regăsirea într‑o Cetate cu peste 20 de milioane de locuitori!), fiindcă avem inima trează, spiritul prezent și ochii larg deschiși. Și toate acestea în pauzele dintre cascadele de evenimente de la Târgul Internațional de Carte de la Pekin, organizat, ce noroc, în oraș (în anii trecuți era în afara cetății), la China National Convention Center, pavilionul uriaș ce găzduiește, de astă dată, 2.500 de expozanți din 71 de țări.
Prin periplurile noastre, reduși la tăcere, cantonați în curiozitate, ne oprim, când și când, pentru a bea apă (exclus apă rece, numită de chinezi apă rea; în timp ce mi se comunică acest detaliu, degeaba îmi imaginez un vas plin cu gheață, visat cu ochii deschiși în miezul arșiței), pentru a face fotografii cu fiecare dintre noi și cu chinezii transformați în turiști; cât mai multe, cât mai multe fotografii, tot repetă cu grație convingătoare Laura Călin în vreme ce se mișcă cu pași de gazelă… Câtă vreme eu mă surprind murmurând, pentru că piciorul luxat îmi readuce aminte că există: sper că treptele ce se cuvin urcate sunt mai puține, tot mai puține… Melania (Florea), pe care o sărbătorim cu fast de ziua ei, mă susține complice și‑mi amintește că am urcat și mai multe. Iar Andrei, fratele meu, Andrei Potlog, editor și director al Fundației Culturale Ideea Europeană, după ce în ajun avusese, împreună cu neobositul Liviu Țăranu, vreo opt‑nouă întrevederi de lucru cu partenerii noștri, editorii chinezi, simțindu‑se împlinit, tot spune că mai avem, mai avem atâtea de văzut, de descoperit, de admirat… Și de construit mai departe, cu același entuziasm. Biblioteca de Civilizație și Cultură Chineză editată sub sigla Editurii Ideea Europeană (cu două filiale: în București și la Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” din Galați), pe de o parte, iar pe de alta, cărțile românești, traduse în limba chineză, publicate și promovate de prestigioase edituri din Țara lui Confucius: Animale bolnave de Nicolae Breban, traducere de Lu Xianggan, Editura Guangdond Flower City, Vladia de Eugen Uricaru, traducere de Lu Xianggan, Editura „Orașul florilor”/ Flower City; Ion Creangă, Povești și povestiri, Editura Liaoning People’s Publishing, traducere în chineză de Laura Călin; Răzvan Theodorescu, Cele două Europe, Liaoning People’s Publishing, versiunea chineză aparține lui Dong Xixiao și soției sale, Jana Qian; Ioan‑Aurel Pop, Istoria României moderne, Liaoning People’s Publishing, traducere în limba chineză de Dong Xixiao; Mircea Platon, Națiune, modernizare și elite românești, Liaoning People’s Publishing, traducere în limba chineză de Xin Jing; Geniul inimii, roman în versuri, Editura Shandong Education Press, și Vremea vine dintr‑o scoică, versuri pentru copii, Editura Enciclopedica din Beijing, ambele volume ale subsemnatei traduse de Ding Chao – realitate calificată de poetul Gao Xing drept „un imens noroc”, un alt volum al subsemnatei, Orbita zeului, ediție bilingvă, româno‑chineză, traducere în limba chineză de Chen Xiaoying, prefață de Gao Xing, Editura Enciclopedică, ș.a., sunt toate laolaltă roade ale visului de a construi un pod de cărți între cele două națiuni‑prietene și cele două culturi. Mărturii vii ale modului în care cultura de vârf, diplomația culturală și cartea apropie, sudează, înfrățesc. Bravo, Ideea Europeană! Bravo, Contemporanul! Arhitectul neobosit al acestei construcții admirabile este editorul Andrei Potlog, care, alături de membrii echipei, face cât o armată. Ades îi admir profesionalismul, răbdarea, spiritul pacifist, forța de a scoate aur și din piatră seacă, puterea de a transforma condiții la suprafață neprielnice în șanse și – asta în primul rând – credința, speranța și rezistența – caracteristici nestrăine alergătorilor de cursă lungă.
Gala Premiilor Contemporanul la Beijing
Lansăm cărțile în somptuosul pavilion transformat de presa internațională în epicentru cultural al capitalei Republicii Populare Chineze. Standul României, extrem de elegant, e inundat de cărți, pliante, materiale didactice, afișe, flori și fluturi, fluturele fiind transformat în simbol; pe vremea dacilor, apropo, fluturele era semnul, vestitorul sufletului. E un aflux de lectori, admiratori și cunoscători ai culturii și civilizației române. Ediția aniversară a revistei Contemporanul. Ideea europeană nr. 6/2024, dedicată medicului și savantului Victor Voicu, cu semnături ale lui Nicolae Breban, Ioan‑Aurel Pop, Ștefan Borbély, Constantina Raveca Buleu, Magda Ursache, Alexandru Vladimir Ciurea, Irinel Popescu ș.a., se epuizează cât ai clipi. (La întoarcere în țară, la propunerea marelui cardiolog Dragoș Vinereanu, membru corespondent al Academiei Române, moderez sesiunea aniversară Victor Voicu • 85 în Aula Academiei Române, unde – după acad. Mircea Dumitru, vicepreședinte al Academiei Române, prof. Irinel Popescu, membru corespondent al Academiei Române, Alexandru Vladimir Ciurea, membru de onoare al Academiei Române, acad. Victor Voicu ș.a. – vorbesc despre succesul de la Beijing al ediției aniversare a revistei Contemporanul. Ideea Europeană nr. 6/2024 și despre experiența chineză. Jurnalul național reia o parte din dosarul special, publicat în acest număr.) Gala Premiilor Contemporanul, în premieră la Beijing, se bucură de prezența Ambasadorului extraordinar și plenipotențiar, ES Dan‑Horia Maxim, ministrului consilier Claudiu‑Mihail Florian și a frumoasei și finei sale soții, Virginia Florian. Laureații ediției speciale a Galei Premiilor Contemporanul sunt poetul, traducătorul și diplomatul Gao Xing și profesorul, traducătorul și diplomatul Ding Chao. Gao primește premiul în ajunul Galei. Ding Chao, copleșit frumos, îl primește din mâinile ambasadorului, ale lui Liviu, Andrei și… De mai bine de un deceniu, Ding Chao – un ambsador al culturii și civilizației române în China – e primul om din lume care îmi scrie, an de an: Christos a înviat! Ding Chao e primul care îmi amintește că se apropie Sfintele Sărbători ale Nașterii Domnului… Emoție. Recunoștință. Împlinire. Ceremonia e reușită. Publicul generos, deschis. Evenimentul de nivel înalt are un ecou pe măsură și la sediul Ambasadei României în Republica Populară Chineză, aflat în parcul Ri Tan – Templul Soarelui (construit spre apusul dinastiei Ming, la 1530; acum e o grădină amplă, unde mai cu seamă dimineața vezi tineri de toate vârstele făcând exerciții fizice Tai Chi, sau exerciții spirituale), unde suntem primiți cu căldură, flori și deschidere în seara aceleiași zile. Doamna Cătălina Maxim, soția ES Dan‑Horia Maxim, e un frumos amfitrion inspirat și deschis, de o căldură vie, care se reinventează, clipă de clipă. Suntem, aici, un grup de scriitori români și studenți chinezi, care studiază limba și literatura română. În inima Chinei, preț de câteva ore, ne aflăm, așadar, pe pământ românesc, primiți cu brațele larg deschise. Acasă. E pentru prima dată când diplomați români de rang înalt vizitează standul românesc la Târgul Internațional de Carte din capitala Chinei. E pentru prima dată când delegația de artiști români e primită la Ambasada României. Bucuria e pe măsura evenimentului. Discuțiile curg lin, în albia senină și liniștită a acelei seri frumoase, invadate de cântecul cicadelor care curge de pretutindeni oriunde ne aflăm. Ca un refren prevestitor de vești excelente. Ca un talisman proteguitor, strălucind în raza recunoștinței. (Va urma)
Grupaj realizat de Melania Florea și Adrian Preda
