Domnule Nicolae Manolescu!
În principiu, nu răspund intervenţiilor care mă defăimează decât dacă ele conţin erori factuale, aşa cum este cazul articolului intitulat Radiografia unui eşec. ICR – promovarea literaturii române în străinătate, pe care l‑aţi publicat în nr. 28/2022/15 iulie al revistei România literară, şi‑n care, deşi sunt profesor universitar şi am publicat 20 de volume personale de critică literară şi eseu, contestaţi cooptarea mea într‑un juriu al Institutului Cultural Român pe motive de incompetenţă. Voi lua acuzele la rând, pentru a demonstra că incompetenţa, în ceea ce mă priveşte, trebuie integral trecută pe umerii Dumneavoastră, pentru a se întâlni acolo cu celelalte două valori prejudiciante care vă caracterizează textul, şi anume reavoinţa şi lipsa de informare.
Sunt flatat că mă decretaţi „teoretician”, însă cred că mă confundaţi cu altcineva, întrucât e o eroare, domeniile mele de lucru fiind altele, nu teoria literaturii. Sună ca nuca‑n perete şi situarea activităţii mele în „marja multiculturalismului de tip american”, întrucât metodologia cărţilor mele are o provenienţă intelectuală diferită, pe care nu o voi detalia aici, fiindcă, oricum, n‑aţi înţelege‑o. Opinia potrivit căreia m‑aş fi aflat, nu demult, „în mijlocul” unei campanii orientate împotriva criticii de întâmpinare nu este, nici ea, decât o perfidă mistificare, indusă de o memorie fisurată: nu legitimitatea ca atare a criticii de întâmpinare, foiletonistice am contestat‑o atunci (adică a unui gen literar pe care şi eu îl slujesc sistematic, lună de lună), ci practicarea ei partizană, în beneficiul unor „prieteni literari” sau al unor camarile.
Pretinsa „incompetenţă” evaluativă pe care mi‑o atribuiţi e infirmată, cred, de întreaga mea carieră academică şi literară. Am publicat regulat, de‑a lungul deceniilor care s‑a scurs de la debut, peste 400 de cronici literare şi recenzii, selecţiile tematice fiind grupate în cele patru volume de critică de întâmpinare pe care le‑am editat până acum: Cercul de graţie (2003), O carte pe săptămână (2007), Existenţa diafană (2011), Modus operandi (2021). Eşalonarea lor în timp reprezintă, cred, indiciul incontestabil al interesului meu sistematic pentru producţia literară curentă, pentru ceea ce se doreşte a fi literatură „vie” şi pentru evaluarea sa. Am condus, de‑a lungul vremii, colecţii de carte la câteva edituri (cum a fost, de pildă, Discobolul de la Ed. Dacia), fiind, în momentul de faţă, titular de colecţie editorială la Editura Limes din Cluj‑Napoca, calitate care presupune, desigur, evaluare literară curentă şi selecţie de manuscrise. Am deţinut, de‑a lungul timpului, rubrici de cronică literară la mai multe reviste (Vatra, Apostrof, Familia, 22 etc.), rămânând, de câţiva ani buni, titularul unei rubrici de întâmpinare lunară la revista Contemporanul. Ideea Europeană a lui Nicolae Breban şi a Aurei Christi, al cărei nume, în treacăt fie spus, îl ortografiaţi greşit.
În calitate de profesor universitar, am evaluat sute de lucrări literare şi ştiinţifice, câteva dintre tezele de doctorat coordonate fiind transformate, cu ajutorul meu, în cărţi, apreciate de critică. Am scris texte de evaluare pentru publicaţii şi enciclopedii literare apărute în ţară şi în străinătate, am fost membru în diferite jurii din subordinea Uniunii Scriitorilor, referent la AFCN şi membru în peste 20 de comitete de evaluare academică şi literară, naţionale şi internaţionale, întreg acest portofoliu fiind luat în considerare atunci când ICR‑ul m‑a selectat în comisia sa de experţi. Pentru a preîntâmpina şi alte acuze, precizez că am publicat şi volume de traduceri, dacă ţinem cont de specificitatea programului în care am fost cooptat.
Consider, aşadar, că aţi fost dezinformat flagrant în privinţa activităţii mele şi că memoria – dacă aţi apelat la ea – v‑a jucat feste în ceea ce mă priveşte. Mă abţin să comentez restul alegaţiilor Dumneavoastră, considerându‑le puseuri impulsive alimentate de ignoranţă şi de rea‑voinţă. Oricum, vă asigur că metodologia specifică a programului pentru care am fost cooptat – şi al cărui Regulament, făcut public cu mult timp în urmă, ar fi trebui să‑l parcurgeţi înainte de a scrie – nu seamănă câtuşi de puţin cu imaginea distorsionată pe care o acreditaţi. Era, în anunţul respectiv, şi un calendar procedural cu termene fixe, pe care instituţia Dumneavoastră nu l‑a respectat atunci când şi‑a înaintat lista de experţi după deadline‑ul prevăzut pentru înscrierea candidaturilor.
În rest, juriul a lucrat pe ceea ce i s‑a oferit, unele dosare fiind incomplete, altele inegale. Editurile ştiau din timp care sunt cerinţele şi, dacă nu le‑au respectat, au fost în mod logic depunctate. E uzanţa internaţională, se întâmplă şi la case mai mari. Eroarea cea mai persistentă, pe care aţi acreditat‑o şi care, din păcate, mai circulă în mediile literare, este că ierarhizarea se face exclusiv în funcţie de prestigiul şi de poziţia valorică a scriitorului aflat în discuţie. Dimpotrivă, se judecă ansamblul dosarului de candidatură, structurat pe componente specifice, obligatorii, care se punctează. (Din nou, aceasta este procedura internaţională.) Consecinţa este că un scriitor de o incontestabilă notorietate poate fi tras în jos de un dosar neglijent întocmit, aşa cum s‑a întâmplat şi acum. Juriul nu poate fi făcut ţap ispăşitor pentru lacune administrative, care nu i se pot imputa.
Înainte de a încheia, vă asigur că mă simt penibil fiind obligat să precizez cele de mai sus, în încercarea de a‑mi apăra integritatea profesională. Credeam că este de datoria preşedintelui uniunii de creaţie din care fac parte să se pronunţe în cunoştinţă de cauză despre oamenii pe care ar trebui să îi reprezinte şi al căror vot de încredere l‑a solicitat la alegeri. De probitatea criticului şi a istoricului literar, să nu mai vorbim…
Ştefan Borbély
P.S.: Textul a fost trimis pe adresa României literare şi, personal, dlui Răzvan Voncu, redactor‑şef, în seara zilei de 15 iulie 2022, fără să primesc vreun răspuns. Ulterior, la cerere, dl. Voncu m‑a anunţat că redacţia a decis să nu publice dreptul la replică.
Maria‑Ana Tupan
Dreptul de a gândi diferit
Încep prin a spune că nu mă folosesc de un „drept la replică”. Nu obişnuiesc să dau explicaţii, să mă justific sau să neg dreptul altora de a gândi diferit de mine. De data aceasta, însă, menţionarea mea în articolul Un eşec răsunător, semnat de domnul Nicolae Manolescu în România literară, nr. 28/ 2022, serveşte ca argument într‑un atac la adresa Institutului Cultural Român cu ocazia anunţului câştigătorilor de subvenţii destinate publicării la edituri străine.
Presupun că reprezentanţii Institutului vor da ei înşişi lămuriri, deşi speculaţiile nejustificate din articol sunt evidente chiar şi pentru cititorii nefamiliarizaţi anterior cu subiectul. În primul rând, obiectul jurizării a fost subvenţionarea unor titluri deja acceptate şi propuse de edituri străine, unele deja traduse, deci nu putea juriul să facă propuneri. Punctajul e o medie obţinută pe baza a patru criterii: valoarea operei, valoarea traducerii, prestigiul editurii, raportul calitate/ preţ (uneori se cerea foarte mult pentru câştiguri mici în plan cultural). Cum să mai acorzi subvenţie unei edituri care a trăit până acum doar din banii ICR (poate şi actualul juriu să interpeleze pe cele anterioare) şi care nici nu s‑a ostenit să trimită un dosar corect întocmit la timp?
În ceea ce mă priveşte, mi se reproşează că nu am „nicio autoritate în materie” şi se întreabă autorul articolului ce s‑ar întâmpla dacă ar cădea Craii de Curtea Veche pe mâinile mele. Aş dori să întreb, e vorba de învestire cu autoritate de către putere (de orice fel) sau de autoritate profesională? Nu am ajuns în juriu pe bază de liste şi alte recomandări instituţionale. Conducerea ICR mi‑a solicitat un Curriculum Vitae. Dacă scopul era competenţa în ceea ce priveşte diseminarea literaturii române în străinătate, probabil, nu a greşit angajând o autoare cu carieră internaţională, cu publicaţii pe patru continente, inclusiv cărţi la edituri prestigioase, indexate în Web of Science (la invitaţia şi pe banii acelor edituri). Probabil, nu şi‑au răscolit memoria şi nici nu au consultat prietenii, ci reţelele internaţionale de cercetători cu indexări individualizate: ORCID, OCLC Research, Web of Science, VIAF (Virtual International Authority File) etc.
I‑aş adăuga şi pe doctoranzii mei care au publicat sau au fost acceptaţi cu tezele de doctorat la Peter Lang şi Cambridge Scholars Publishing indexate în Web of Science. Renunţ la „autoritate” şi mă mulţumesc cu expertiză. Ce s‑a întâmplat cu autorii români, de la Cantemir la D.R. Popescu, ajunşi „pe mâna mea”? Se poate citi despre ei în ediţii digitalizate şi în limba internaţională a momentului. Acest circuit internaţional nu poate fi influenţat de la mantinelă. Cum să considerăm, într‑un context revizionist, al canoanelor în perpetuă schimbare, că nu se compară clasicii cu contemporanii? Practica occidentală e opusul celei româneşti în această privinţă: limbajul critic trebuie să fie la zi, iar tradiţia e mereu actualizată şi reevalută exact graţie noilor perspective, care pot aduce în prim-plan o carte ignorată cândva. În condiţiile în care studiul literar se deosebeşte radical de „comentariul de întâmpinare”, este de aşteptat ca lista valorilor din România să nu se suprapună peste aceea a editorilor străini.
Sigur că se poate miza în continuare pe „autoritatea” conferită de putere, care nu s‑a schimbat mult de la Gogu Rădulescu la Traian Băsescu. Preţul, în tot acest timp, a fost marginalizarea culturii române.
