Căile divergente ale primei modernităţi românești (secolele XVII‑XVIII)
Tradiţionalism valah şi inovaţie moldavă
O altă faţetă, aceea transalpină a Transilvaniei şi a Banatului, nu este, în această istorie a civilizaţiei premoderne a românilor – cei mai numeroşi acolo, dar copleşiţi de alte „nationes” – un punct permanent de referinţă…
Această linie a tradiţiei a evoluat în principatul românesc unde domnia lui Matei Basarab – întru totul contrară celei înnoitoare a contemporanului său Vasile Lupu – a putut deveni o paradigmă a spiriului naţional peste veacuri, cu ideologia sa ataşată „începuturilor de ţară” şi mitului născând al strămoşului Neagoe voievod voievod[1]. Aceeaşi linie tradiţională era altoită pe o structură socială mult mai fluidă decât în Moldova, cu boiernaşi, „vătafi de plai”, „cupeţi” şi meşteşugari ctitori de biserici – uneori împreună cu mitropoliţi şi mari boieri (lucru de neimaginat în Moldova vecină) –, ba chiar cu mezalianţe căutate precum cele ale Cantacuzinilor şi ale clientelei lor, cu ascensiuni rapide de felul celor ale Bibeştilor care în secolul al XVIII‑lea făceau comerţ cu porci, vite şi vin de Drăgăşani[2], iar în cel de al XIX‑lea dădeau doi principi Ţării Româneşti.
Această Ţară Românească a tradiţiei, unde se păstra geloasă într‑o cheie folclorică adesea, moştenirea cărturărească anterioară – cazul centrului de la Râmnic este elocvent –, unde noutatea
occidentală din pictura lăcaşurilor era sever reprimată la 1805 ca „urâtă şi neprimită corcire papistăşească” – aceasta chiar în vremea când la Iaşi pictau meşteri formaţi la Viena precum Eustatie Altini şi Ioan Balomir –, unde luxurianţa decorului vegetal zugrăvit pe faţadele bucureştene de la Stavropoleos răspundea gustului popular pentru pitoresc întreţinut până târziu de stihurile şi melosul colportate şi „românite” de un Anton Pann, era în chip vădit zona unde forţa socială a „stării a treia” a născut o veritabilă atmosferă democratică[3].
În faţa unei Moldove mereu înnoitoare, tradiţionalele Muntenia şi Oltenia au avut totuşi, izolate în epocă, dar legate între ele, câteva paranteze de noutate datorate câtorva personalităţi care prin studii, călătorii sau pur şi simplu gust cultural au înscris, între 1640 şi 1700, în sfera arhitecturii, a sculpturii decorative, a instrucţiei capitole de referinţă. Aceasta, nu trebuie uitat, în vremea în care un mitropolit precum Ştefan I dăruise bisericii sale o icoană unde fundalul era un peisaj de pictură italienizantă şi avea stemă cu elemente de heraldică barocă[4], iar cărturarul chiot Pantelimon Ligarides, catolic ajuns ierarh ortodox, înjgheba la Târgovişte o „schola greca e latina insegnando a i primi del paese”[5].
Un prim asemenea capitol a fost marcat în plină tradiţie mateină[6], de cumnatul voievodului, Udrişte Năsturel, simpatizantul unor forme de cultură catolică, tălmăcitor în slavonă a mult celebrei „Imitatio Christi”, carte de căpătâi a Occidentului medieval, cu siguranţă iniţiatorul operei de cioplitor domnesc a sasului sibian Elias Nicolai, autorul monumentelor funerare ale neamului lui Matei vodă de la Târgovişte şi Arnota, lucrate în spiritul Renaşterii târzii germane şi a preferinţei baroce pentru steme şi poeme latineşti, în fine, ctitor al acelui „unicum” arhitectonic din câmpia Ilfovului care este reşedinţa nobiliară de la Hierăşti ce unea elemente de arhitectură ale „Renaşterii înflorate” ardelene cu cele venite din aria otomoană balcanică[7].
Al doilea capitol al noutăţii a fost cel datorat puternicului clan al Cantacuzinilor, deschişi chiar înnoirilor sociale[8], descendenţi ai postelnicului Constantin – ctitorul somptuoaselor case prahovene de la Filipeştii de Târg „clădite ca la Istanbul”[9] – care erau „Constantinus Cantacuzenus Constantinopolitanus”, studios la Padova, viitor mare stolnic, mentor şi apoi felon al princiarului său nepot[10], interesat de geografie ştiinţifică – aşa cum o dovedeşte tipărirea hărţii Ţării Româneşti în Italia la 1700 –, dar şi pentru astronomie şi astrologie, creator al unei biblioteci de referinţă în epocă[11] sau fratele său spătarul Mihai, ctitorul monumentului unicat de rococo oriental care este, prin decorul său în stuc, bisericile de la Fundeni, ecou exotic al unor paravane extrem‑orientale văzute de el, probabil, în nordul Italiei şi al perechii sale de la 1700 cu portalul de factură barocă italiană de la Colţea.
Tot o noutate europeană singulară va fi la Mogoşoaia „prinţului aurului” şi nepotului cantacuzinesc edificiul cu loggie de inspiraţie venetă pe care Constantin Brâncoveanu a dorit să‑l numească „palat” – aici, la 1702, în pisanie, cuvântul apare pentru întâia oară în limba română[12] într‑o vreme în care chiar în Franţa lui Ludovic al XIV‑lea termenul de „palais” căpăta un sens strict aulic[13].
Cu mult cea mai mare parte a secolului al XVIII‑lea muntenesc avea să se prelungească acest fenomen de arhitectură rezidenţială cantacuzină şi brâncovenească, transformat în epoca modernă într‑un fapt curent, cu osebire în peisajul rural al României veacului al XIX‑lea[14].
***
Un tradiţionalism al Ţării Româneşti ce a condus treptat la un „democratism” al „stării a treia” – cu atâtea legături în târgurile balcanice ale Serbiei şi Albaniei, ale Bulgariei şi Greciei – şi în care s‑a născut de fapt liberalismul muntean al unor C.A. Rosetti şi Ion C. Brătianu, paralel şi contemporan cu o tendinţă constantă spre noutate a Moldovei care şi‑a vădit mereu înclinaţia „aristocratică – în relaţie cu nobiliara Polonie şi cu Austria imperială –ce a izvodit. Conservatorismul modern triumfător în spiritul critic junimist al unor Pogor, Carp şi Maiorescu – iată cele două faţete ale civilizaţiei româneşti cisalpine în epoca dintre „unirea” lui Mihai Bravul şi „unirea” lui Cuza.
Într‑o paranteză esenţială şi finală voi repeta că o altă faţetă, aceea transalpină a Transilvaniei şi a Banatului, nu este, în această istorie a civilizaţiei premoderne a românilor – cei mai numeroşi acolo, dar copleşiţi de alte „nationes” – un punct permanent de referinţă. „Împrejurarea este datorată, fireşte, inexistenţei, acolo, în secolele XVI, XVII şi XVIII – cu excepţia momentului Mihai Viteazul – a unui stat al românilor apt a reflecta modul de viaţă şi ideologia populaţiei majoritar ortodoxă supusă unor dominaţii politice şi confesionale: maghiară şi austriacă, romano‑catolică – unde îi găsim pe românii Nicolaus Olahus şi Ioan Caioni –, protestanţi‑calvini, unde îi ştim pe cei doi Mihail Halici –, uniată ilustrată exemplar de „Şcoala ardeleană” pentru care poporul din care ieşea era „romano valahicus”, în timp ce „naţiunile” dominante ardelene îl relegau în postura folclorică de „plebs valachica”, ceea ce a făcut chiar şi în timpurile reformismului iozefinist, ca ierarhia preoţească şi intelectualitatea românească de credinţă răsăriteană să‑şi poată pune cu greu o pecete asupra faptelor culturale majore din aceste două provincii româneşti”[15].
Paralel, cele două faţete extra carpatice s‑au cristalizat tot mai limpede, chiar şi antagonic, în continua întâlnire a oamenilor şi ideilor de la Miazăzi şi de la Miazănoapte de Milcov în secolele XVII‑XVIII, care s‑au exprimat în grai tot mai cizelat, ele rămânând, după momentul unionist de la 1859 şi cu osebire după 1900, aspecte provinciale ale unei culturi tot mai unitare, cu o diversitate plină de viaţă şi de culoare pe care, ca istorici, trebuie să le căutăm, să le explicăm şi să le salutăm ca atare.
Note:
[1] R. Theodorescu, Despre prima modernitate a românilor, în Academia Română. Discursuri de recepţie IX, Bucureşti, 2006, p. 192.
[2] Ibidem p. 195
[3] Ibidem p. 193.
[4] R. Theodorescu, Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Orizontul imaginii (1550-1800). II. Bucureşti, 1987, p. 32.
[5].Ibidem, p. 35.
[6] Ibidem, p. 8 şi urm.
[7] Ibidem, p. 38 ‑ 44.
[8] Ibidem, p. 65.
[9] Ibidem, p. 44.
[10] Idem, Un veac valah între martiri şi trădări, în Studii brâncoveneşti, Bucureşti, 2014, p. 16 ‑ 17.
[11] Idem, Civilizaţia…, p. 66 ‑ 67.
[12] Ibidem, p. 130.
[13] Idem, Civilizaţia „curială”, în Picătura de istorie, Bucureşti, 1999, p. 182.
[14] Ibidem, p.132.
[15] Idem, Despre …. p. 189.
Răzvan Theodorescu
