Asociaţia Contemporanul, în parteneriat cu Academia Română, Institutul Cultural Român şi Muzeul Municipiului Bucureşti, a organizat – în cadrul Centenarului Marii Uniri – o serie de conferinţe, prelegeri şi lecturi publice cu genericul Trianon. După 100 de ani. Ce semnificaţie are Tratatul de la Trianon? Cum arată acest eveniment major, aşezat în contextul istoric al primelor decenii ale secolului al XX‑lea? Cum e perceput evenimentul desfăşurat la Palatul Marele Trianon de la Versailles în ziua de vineri, 4 iunie 1920 – un eveniment de anvergură, la care au participat reprezentanţi ai 22 state?
„Pentru România – afirmă istoricul Vasile Puşcaş –, semnarea Tratatului de la Trianon (1920) a însemnat recunoaşterea internaţională a fruntariilor postbelice, în cea mai mare parte o consecinţă a aplicării principiului autodeterminării naţionale, cel care a fost considerat principalul pilon al Doctrinei Păcii, la sfârşitul Primului Război Mondial. Dar un Tratat de pace conţinea şi alte aranjamente între părţile semnatare, care intenţionau să aşeze evoluţiile viitoare pe o cale juridico‑politică, economică, financiară, socială, culturală etc. Starea de pace era doar deschisă de momentul semnării Tratatului de pace, «dinamica păcii» – cum o numea Nicolae Titulescu – depinzând de modul în care părţile adoptau o atitudine constructivă sau distructivă. Aceasta este o
concluzie evidentă a raportării părţilor la sistemul Tratatelor de la Versailles (1919‑1920), inclusiv Tratatul de la Trianon”.
Ioan‑Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, este de părere că „evident, Tratatul de la Trianon are importanţa sa internaţională şi naţională greu de estimat şi imposibil de minimalizat: el a legitimat voinţa dreaptă a poporului român şi ne‑a întărit în plan internaţional o moştenire scumpă. Popoarele cărora li s‑a recunoscut dreptatea istorică prin tratatul de la Trianon au cuvânt să‑l apere şi să‑i susţină justeţea, din moment ce toate tratatele internaţionale care i‑au urmat l‑au confirmat. Cu alte cuvinte, cu excepţia imperiului rusesc (care s‑a refăcut mereu în diferite forme), toate celelalte imperii destrămate de popoare în 1918 au rămas doar o amintire istorică. În schimb, statele polonezilor, românilor, cehilor, slovacilor, croaţilor, lituanienilor, letonilor, estonilor etc., create, recreate, întregite sau renăscute după Primul Război Mondial, au rămas şi dăinuie şi astăzi. În consecinţă, prima noastră menire este să ducem mai departe moştenirea lăsată de acei mari bărbaţi de stat şi «părinţi ai patriei» care au construit deciziile de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia şi care au făcut posibil Trianonul. Este bine să medităm din când în când asupra acestei moşteniri şi să nu ne întrebăm atât – ca să parafrazez o mare conştiinţă a lumii – ce ne‑a dat nouă ţara, cât ce i‑am dat noi ţării”.
Istoricul, profesorul şi diplomatul Dumitru Preda descrie acea zi de vineri, 4 iunie 1920, astfel: „La 4 iunie 1920, în eleganta galerie «Cotelle» care leagă palatul Marele Trianon de Trianon‑sous‑Bois (aripa dreaptă) de la Versailles, într‑o atmosferă solemnă, dar sobră, începând cu ora 16.30, s‑a desfăşurat ceremonia semnării celui de‑al patrulea Tratat de pace de către Puterile Aliate şi Asociate, de data aceasta cu Ungaria, unul din statele succesorale ale fostului Imperiu Habsburgic. Completând Tratatul de la Saint‑Germain‑en‑Laye cu Austria, noul document a sancţionat definitiv procesul de dezagregare a monarhiei bicefale. Aplicându‑se principiul autodeterminării naţionale – «una din cele mai mari forţe spirituale ale istoriei moderne», cum îl definea distinsul jurist român George Sofronie –, la Trianon s‑a autentificat acest înalt concept de conştiinţă a omenirii, fiind înscris ca o normă de bază în dreptul ginţilor şi morala internaţională.
Tratatul, fructul unor eforturi considerabile de aproape un an şi jumătate, s‑a conformat riguros datelor naţional‑demografice, istorice, culturale şi social‑economice, ca şi criteriilor de securitate colectivă. Din partea română şi‑au înscris numele pe textul său Dr. Ioan C. Cantacuzino (ministru de stat) şi Nicolae Titulescu (fost ministru de Finanţe, de la 20 aprilie 1920, Prim‑delegat la Conferinţa de pace), iar din partea ungară de Ágost (Gaston) de Benárd (ministrul Muncii şi Sănătăţii Publice) şi Alfréd Drasche‑Lázár de Thorda (ministru plenipotenţiar); alături de ei, reprezentanţii Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii, Franţei, Italiei, Japoniei (desemnate drept Principalele Puteri Aliate şi Asociate), precum şi celelalte Puteri Aliate şi Asociate: Belgia, Ceho‑Slovacia, China, Cuba, Grecia, Nicaragua, Panama, Polonia, Portugalia, Regatul Sârbo‑Croato‑Sloven, Cehoslovaciei (în total, 22 state). Tratatul a fost ratificat de Corpurile Legiuitoare ale României la 17 august (Senatul) şi, respectiv, 20 august 1920 (Camera Deputaţilor), fiind sancţionat la 30 august 1920 de către Regele Ferdinand I. La 14 noiembrie el a fost acceptat şi de Adunarea Naţională a Ungariei şi a intrat în vigoare la 26 iulie 1921, după ce, în prealabil, fusese consacrat şi de celelalte Puteri semnatare.
Referindu‑se la semnificaţia acestui major document internaţional, în şedinţa Adunării Deputaţilor din 4 aprilie 1934, Nicolae Titulescu avea să sublinieze: «Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor, şi îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfinţire a unei ordini de drept cu mult mai redusă decât aceea pe care veacuri de convieţuire şi de suferinţe comune au săpat‑o în conştiinţa istorică a neamului nostru. De aceea, în chip firesc, în opinia noastră publică, Tratatul de la Trianon evocă mai curând ideea unei completări decât ideea unei amputări».
Drumul parcurs de neamul românesc de la 1 Decembrie 1918 la 4 iunie 1920 – interval istoric decisiv în devenirea modernă a Statului său independent, unitar şi suveran – se constituie într‑un exemplar parcurs în care voinţa politică, depăşind numeroase egoisme şi scăderi morale, a reuşit să îmbine cu succes acţiuni diplomatice consecvente şi perseverente cu efortul disciplinat şi curajos al armatei sale, caracterizat de contemporani drept o contribuţie valoroasă la stabilitatea şi pacea pe continentul european, care a împiedicat hotărâtor propagarea bolşevismului în Europa centrală.” (Din vol. Trianon! Trianon! Un secol de mitologie politică revizionistă, Coordonatori: Vasile Puşcaş, Ionel N. Sava. Prefaţă şi postfaţă de Vasile Puşcaş. Proiect editorial dedicat Centenarului Marii Uniri, apărut sub egida Institutului de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române şi a Fundaţiei Transilvania Leaders, Editura Şcoala Ardeleană, 2020)
În cadrul proiectului naţional Trianon. După 100 de ani, iniţiat de Asociaţia Contemporanul şi revista Contemporanul. Ideea europeană – care apare sub egida Academiei Române – ţin conferinţe şi prelegeri scriitorii, istoricii, diplomaţii şi profesorii Dumitru Preda, Eugen Uricaru, Adrian Majuru, Vasile Puşcaş şi Mircea Platon. Iar poeţii Aura Christi şi Ion Mureşan, pianistul Josu De Solaun ne vor oferi prilejul să vedem România, credinţa, iubirea, frumuseţea, solidaritatea şi prietenia prin ocheanul poeziei.
Evenimentele sunt şi vor fi difuzate pe reţelele new media între 4 iunie 2020 şi 4 iulie 2020. Calde mulţumiri tuturor partenerilor, inclusiv TVR Cluj şi directorului Visual Joy Production, Marian‑Cornel Merinţoni.
Parteneri: Academia Română, Institutul Cultural Român, Muzeul Municipiului Bucureşti, Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România (instituţie sub a cărei egidă funcţionează peste 80 de publicaţii de cultură şi edituri), Visual Joy Production, Muzeul Naţional al Literaturii Române, TVR Cluj, Fundaţia Culturală Ideea Europeană, Agentiadecarte.ro, Revista Contemporanul
