Despre „conştiinţa împlinirii prin cunoaştere”
Vă propun să începem cu statutul actual al geologiei ca ştiinţă care, îşi diversifică aria de cercetare prin inter-relaţionare cu alte ştiinţe. La asta vă refereaţi odată când spuneaţi că geologia ar trebui redescoperită? În ce sens?
La începutul acestui mileniu, în care progresele ştiinţei au trecut numeroase frontiere, o privire într-un trecut îndepărtat indică interesul constant pentru ceea ce s-a denumit materii prime: fier, aluminiu, cărbune, cupru, silice, petrol, aur… şi câte altele. În ultimii două sute de ani, geologii au fost aceia care, 
iubind şi înţelegând natura, au elaborat ipoteze şi au emis concepte despre structura şi evoluţia scoarţei terestre – acest înveliş fragil ce protejează mantaua pământului şi acumulează de miliarde şi sute de milioane de ani bogăţii minerale pe care le conservă şi le ţine ascunse. De la început, geologia a grupat o comunitate de specialişti cu formaţie complexă, pregătiţi pentru a aborda prin metode mereu avansate – fizice, fizico-chimice, optice, radiometrice, geofizice – locurile de concentrare a substanţelor minerale şi energetice, forma corpurilor geologice în care sunt localizate, adâncimea la care se găsesc şi, nu în ultimul rând, rezervele economice şi calităţile lor. Pe de altă parte, e clar că geologia rămâne un domeniu indispensabil oricărei economii emergente în care provocările prezentului cheamă, la aceeaşi masă, geologi, economişti, fizicieni, chimişti, biologi care să elaboreze proiecte multi- şi pluridisciplinare, în care soluţiile propuse să fundamenteze o strategie economică bazată pe cunoaşterea şi valorificarea resurselor naturale.
Am avut o şcoală de geologie remarcabilă, o tradiţie care s-ar cere continuată. Care este statutul geologiei în România după 1989? Se poate spune că asistăm la un declin? Dacă da, ce îl determină?
La noi în ţară, geologia, ca ştiinţă de sine-stătătoare şi ca disciplină de învăţământ, a apărut la Iaşi în 1860 când Grigore Cobălcescu inaugura Cursul de Geologie şi s-a extins rapid la Bucureşti, în 1864, prin Gregoriu Ştefănescu şi, apoi, la Cluj, în 1872. În anul 1901, Ludovic Mrazec, tânărul şef al Catedrei de Mineralogie din Universitatea de la Bucureşti devenea, la numai 34 de ani, membru al Academiei Române şi se gândea la crearea de instituţii capabile să motiveze şi să reprezinte în România şi în lume activităţile geologice. A înfiinţat în 1906 Institutul Geologic al României. Şi de atunci, patrimoniul ştiinţific s-a îmbogăţit permanent. Declinul de imagine (interes) sau conul de umbră prin care trece geologia în prezent este un fapt real. El vizează nu numai România, ci şi ţări mai evoluate din punct de vedere economic, cum sunt Germania, Franţa, Marea Britanie, unde interesul pentru pregătirea universitară în acest domeniu a scăzut şi unde „absorbţia” absolvenţilor este din ce în ce mai redusă. Două sunt direcţiile în care trebuie să intervenim pentru ca valorile tradiţionale ale geologiei să nu se piardă, iar rolul ei în societate să fie mult mai mult simţit. Prima este legată de poziţia ei în învăţământul preuniversitar şi universitar (formativ) şi, cea de a doua, de poziţia ei instituţională, plecând de la rolul pe care-l are în structurarea şi eficientizarea pârghiilor economice. Sub ochii noştri se schimbă priorităţile, societatea îşi caută şi îşi găseşte noi resurse, se nasc noi specializări, iar noile cuceriri ale ştiinţei îşi găsesc simultan aplicabiliate în domenii cât mai variate; inteligenţă înseamnă şi capacitatea de adaptare. Prin înţelegerea şi acceptarea acestor realităţi, ne putem îndrepta privirea înainte.
Dar, urmărind evoluţia crizelor la nivel global, începem să înţelegem că odată cu evoluţia acestora se schimbă priorităţile. Bugetele destinate educaţiei şi cercetării sunt reduse şi redirecţionate spre sectorul militar. Contextul geopolitic începe să-şi spună cuvântul, iar geologia şi geofizica coboară mult pe lista priorităţilor. Dar chiar aşa, să nu se uite că înzestrarea armatei cu echipamente moderne are nevoie de resurse minerale (Fe, Cu, Al, Ti…) şi energetice (ţiţei, gaze, U…). Şi atunci?
În acest context, cum apreciaţi destinul învăţământului universitar de profil?
O carieră universitară este un drum spre înălţimi, spre locul orizonturilor deschise. În viaţă trebuie să ai o ţintă şi mijloace să o poţi atinge. Este căutarea permanentă care te ţine treaz şi-ţi insuflă, constant, emoţii – starea împlinirilor. Dar pe drumul acesta nu eşti singur. Mereu, în jurul tău se află studenţii, cei care aşteaptă de la tine şi cărora oferindu-le motivaţii, în timp mereu altele, te pot preţui. Lor trebuie să le întinzi mereu o mână şi gestul te va răsplăti. Generozitatea este o stare de satisfacţie. Programele de învăţământ ale disciplinelor pe care le urmează studenţii de la facultăţile de geologie, geofizică, ecologie sau ştiinţa mediului din ţară le asigură pregătirea de bază privind atât natura resurselor minerale, cauzele care le-au generat, locurile în care pot fi descoperite, cât şi procesele de preparare a acestora, natura haldelor, problemele de transfer chimic din halde şi iazuri în pânze freatice şi sol. Să nu uităm totodată că aceste discipline de învăţământ le consolidează cunoştinţele despre cutremure, vulcanism, alunecări de teren, schimbări climatice şi, de asemenea, îi înarmează cu principii de biologie şi ecologie despre cauzele apariţiei şi evoluţiei vieţii pe Pământ. Trebuie schimbată doar percepţia despre rolul pe care geologul îl are astăzi în societate şi despre modul în care el poate contribui, într-adevăr, la o dezvoltare durabilă şi la un echilibru geologic pe Terra.
Şi să nu uităm că dacă astăzi ne bucurăm de un prestigiu adesea evocat, meritul este, în primul rând, al celor ce-au ştiut să adune „pietrele” şi să vadă, dincolo de scurgerea timpului, Catedrala, al celor ce ne-au dat motivaţiile şi conştiinţa împlinirii prin cunoaştere.
Ce şanse au tinerii specialişti să-şi găsească un loc de muncă unde să se poată afirma profesional?
Spaţiul geologic românesc rămâne plin de surprize şi tinde să devină o „arie europeană de cercetare” gata să ofere probe aparaturii de vârf care aşteaptă în noile laboratoare din România sau din occident. Tineri masteranzi sau doctoranzi din toate universităţile româneşti lucrează în ele. Tineri geologi, specialişti în geologia petrolului, geologia cărbunilor, a pietrelor şi metalelor preţioase şi rocilor decorative, în probleme de protecţia mediului şi de hidrogeologie, sunt angajaţi în numeroase companii străine şi în cele foarte puţine din ţară. Tinereţea – prin energiile ei mereu reîncărcate – este o garanţie a nevoii de a descoperi proiecte şi de a le pune în aplicare. Alături de programele de şcoală care ne iniţiază şi sunt obligatorii, preocupările din asociaţiile ştiinţifice/profesionale din sistemul IUGS ( Uniunea Internaţională a Ştiinţelor Geologice) apar mai motivante; ele ne aduc laolaltă şi ne lansează în competiţii, de multe ori, revelatoare pentru sinele nostru.
Am lăsat la urmă o întrebare care preocupă pe mulţi, aceea a resurselor naturale. Prognozele sunt destul de pesimiste. Care e situaţia reală pentru ţara noastră?
Teritoriul României se identifică cu o arie geologică de o mare diversitate petrografică, structurală şi metalogenetică. Scoarţe de tip „oceanic” şi de tip „continental” se confruntă în zona Carpaţilor, a Dobrogei şi a platformelor care le mărginesc. În decursul a zeci şi sute de milioane de ani, prin procese magmatice şi metamorfice, precum şi prin procese sedimentare, s-au concentrat substanţe minerale utile de foarte diferite feluri: de la aur şi argint (în Maramureş şi Munţii Metaliferi) la cupru, plumb şi zinc (în Banat şi Maramureş), de la molibden la uraniu (în Bihor şi Carpaţii Orientali), de la fosfaţi la sare, de la feldspaţi la caolin şi, în acelaşi timp, de la turbă şi cărbuni la hidrocarburi (petrol şi gaze naturale – în Carpaţii Orientali, Depresiunea Getică, Platforma Moesică, şelful continental al Mării Negre, Bazinul Transilvaniei); apele minerale şi cele termale sunt un efect al prezenţei, în zonele profunde, a unor focare vulcanice adânci, dar inactive astăzi. Toate acestea se constituie, de fapt, în resurse minerale şi energetice şi devin – sau ar trebui să devină – depozite exploatabile (zăcăminte), atunci când rezervele lor se pot extrage în condiţii economice profitabile. Astăzi, conform Legii minelor, terenurile în care subsolul conţine astfel de resurse sunt proprietatea statului, se concesionează (prin licitaţie publică) sau se dau direct în administrare; agenţi economici cu capital de stat sau privat (companii naţionale, societăţi comerciale) îşi pot asuma riscurile, investesc în echipamente, tehnologii, personal, extrag, procesează şi vând.
Am citit de curând o ştire conform căreia rezervele noastre de aur sunt încă mari şi că am putea fi optimişti. Aşa este?
Minereurile de aur din Carpaţi sunt cunoscute de multă vreme şi, după cum se ştie, ele au fost exploatate încă de pe vremea romanilor. Rezervele rămase în aceste zone se cifrează la cca 700 tone şi situează România pe primul loc în Europa. Locaţiile tradiţionale sunt în Munţii Apuseni, anume în patrulaterul aurifer (Musariu, Troiţa, Trestia, Săcărâmb, Certej, Roşia Montană, Bucium-Tarniţa, Baia de Arieş), şi în Munţii Gutâi – zona Baia Mare (Dl. Crucii, Săsar, Valea Roşie, Firiza, Herja). Aur a fost identificat şi în aluviunile din bazinele hidrografice ale Argeşului, Arieşului, Bistriţei Aurii, Mureşului, Nerei sau Timişului. În prezent, nu se mai exploatează aur, toate minele fiind închise. Dar rezervele conservate ne dau speranţe.
