Elena Solunca: Premiile Academiei Române

■ Academia Română ■ Ştiri ■ Evenimente ■ Cărţi

Într-⁠un fel, se poate spune că premiile Academiei Române au precedat înfiinţarea prestigioasei instituţii. Astfel, în 1863, Al. Ioan Cuza dăruia, din listă civilă, suma de 5600 de galbeni, din care 1000 erau destinaţi unui premiu „pentru cel mai bun uvragiu ştiinţific scris în limba română asupra unei propuneri date de Consiliu Superior al Instrucţiunii Publice”. În acelaşi an, se instituia premiul „Principele Alexandru Ioan”. Împreună cu fondul „Zappa”, cel al Alexandru Ioan Cuza au alcătuit baza materială a Societăţii Literare Române în anul 1866. Un an mai târziu, s-⁠a decis instituirea unui „premiu al fondatorilor”, care urma să fie decernat pentru „un tratat de ortografie românească, pentru cea mai aleasă traducere a «Germaniei» a lui Tacitus şi pentru cea mai completă descriere geografică a ţărilor româneşti”. Primul premiu a fost acordat lui Timotei Cipariu pentru manuscrisul lucrării „Gramatica limbii române. Partea analitică”, considerată a fi „în raport cu data publicării ei… cea mai cuprinzătoare gramatică a române, cea mai bogată în fapte şi în interpretări, cea mai modernă terminologie şi cea mai ştiinţifică în conţinut, exceptând orientarea etimologistă”.

În mare parte, fondurile pentru premii s-⁠au constituit din donaţii făcute de personalităţi ale culturii şi ştiinţei sau finanţatori particulari. Între aceştia, se distinge Generalul Constantin Herescu Năsturel care a făcut o donaţie substanţială pentru două categorii de premii – unul de 5.000 lei pentru cea mai bună lucrare pe o temă propusă de Societatea Academică Română în domeniile istoriei, geografiei, arheologiei, ştiinţe morale şi politice, jurisprudenţei, economiei sociale, fizică, însoţite de sublinierea că este vorba, mai ales de lucrările care se referă la români. A doua categorie de premii era destinată lucrărilor din literatura naţională, istorie, religie, filosofie şi artă. În anul 1879, prin Decretul semnat de regele Carol I, Societatea Academică Română devine Academia Română, statul urmând să dea din bugetul său suma de 30.000 lei, care să fie „pururi” pentru acordarea a două premii, unul literar şi altul ştiinţific – „Heliade Rădulescu” şi „Gheorghe Lazăr”. În 1991, Vasile Adamache lasă prin testament o sumă de bani şi o parte din moşie din care o parte urma să fie pentru premii. Exemplele ar putea continua. În 1931, Regele Carol, preşedinte de onoare şi protector al Academiei Române instituie două premii – unul de 100.000 lei pentru întocmirea unei ediţii critice a letopiseţelor şi un al doilea de 400.000 lei pentru un domeniu ce urma să fie stabilit de Academie.

În anul 1948, prin decretul prezidenţial nr. 31 au fost înfiinţate 15 premii anuale în valoare de 200.000 lei: Gh. Lazăr (fizico-⁠matema­tic), Nicolae Teclu (domeniul chimiei), Em. Racoviţă (şt. naturii şi biologie), Gh. Doja (şt. agricole), Aurel Vlaicu (şt. tehnice), „Victor Babeş “ (medicină), Nicolae Bălcescu (istorie şi filosofie), Ştefan Gheorghiu (şt. sociale), George Coşbuc (poezie), Ion Luca Caragiale (critică literară şi artistică), Constantin Dobrogeanu Gherea (critică literară sau artistică), Al. Sahia (publicistică), Ciprian Porumbescu pentru muzică, Ion Andreescu pentru artă plastică. De prin anii ’80 nu s-⁠au mai acordat premii şi abia în 1991 decernarea premiilor a reintrat în normalitatea vieţii academice. Anul acesta din cele 75, au fost acordate 62 de premii. Premiile au fost înmânate de acad. Ionel-⁠Valentin Vlad, preşedintele Academiei Române. În acelaşi cadru, au fost decernate şi o serie de premii speciale: Premiul „Meritul Academic” a fost acordat Institutului de Chimie Macromoleculară „Petru Poni” din Iaşi şi Centru de Chimie Organică „Costin D. Neniţescu” din Bucureşti la împli­ni­rea a 65 de ani de la înfiinţare. Aceiaşi distincţie a fost acordată profesorului Vasile Sebastian Dâncu, directorul Institutului Român pentru Evaluare şi Strategie. Diploma „Distincţia Culturală” a fost acordată Agenţiei Naţionale de Presă Agerpres şi jurnalistului Dan Manolache de la Societate Română de Radiodifuziune.

Când nimic din ceea ce este uman nu rămâne străin

Francisc M. Rainer, întemeietorul şcolii româneşti de antropologie, a imprimat de la bun început cercetărilor o concepţie integrativă, con­si­derând că studiul omului trebuie înţeles ca o unitate în complexitatea sa bio-⁠culturală care, pentru a vieţui şi, la nevoie, a supravieţui trebuie să se integreze în mediul ambiant. Această concepţie a fost dezvoltată de acad. Ştefan Milcu şi continuă să fie o dimensiune principală a activităţii actuale a cercetătorilor a cărei deviză ar putea fi cunoscutul adagio „homo sum, nihil hmani a me allenum puto”. Rezultatele s-⁠au concretizat în numeroase lucrări şi studii publicate în prestigioase reviste de specialitate şi participări la manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale. Evidenţiind o schimbare de paradigmă, Cristina Glavce, directorul Institutului, consideră că „dacă iniţial modificările terenului biologic erau dominante, din momentul în care omul devine creator de cultură, produsele culturale se interpun între fiinţa umană şi condiţiile de mediu, conferindu-⁠i acesteia un grad din ce în ce mai mare de autonomie faţă de acţiunile mediului înconjurător”. În aceste condiţii, cercetarea trebuie să ţină seama de exigenţele interdisciplinarităţii, care, cu o metodologie specifică să surprindă complexitatea dinamicii dintre antropologie şi cultură. Sub acest aspect, lucrarea „Antropologie şi cultură”, coordonată de Andrei Kozma, Cristiana Glavce şi Constantin Bălăceanu Stolnici şi apărută la Editura Niculescu, a fost distinsă cu premiul Daniel Danielopolu al Academiei Române pe anul 2012, şi poate fi considerată reprezentativă pentru stadiul actual al studiului privind condiţia umană. Reprezentativă şi pentru că însumează contribuţiile personale ale specialiştilor din varii domenii într-⁠o alcătuire polifonică, acoperind aproape întreaga arie de investigare antropologică.

Mineritul în perspectiva
dezvoltării durabile

Lucrarea „Proiectele minere. Evaluarea din perspectiva dezvoltării durabile” , semnată de Nicolae Bud, care a primit premiul „Virgil Madgearu” al Academiei Române pe anul 2012, poate fi citită în mai multe paliere – economic, social, politic şi, nu în ultimul rând, uman. În Cuvânt înainte, acad. Ionel Haiduc apreciază că această carte răspunde unei „nevoi clare de cunoaştere a situaţiei actuale şi a perspectivelor industriei miniere din ţara noastră, în contextul eficienţei economice şi al aspectelor sociale legate de asi­-
gurarea locurilor de muncă în zone în general defavorizate, corelate cu exigenţele impuse se protecţia mediului.” Să consemnăm că autorul, foarte bun cunoscător al domeniului, al oamenilor şi locurilor reuşeşte să pună în lumină demnitatea unei meserii cu valoroase tradiţii, oarecum marginalizată de o bucată de vreme. Cum fenomenul mineriadelor nu avea cum fi ocolit, Nicolae Bud ţine să sublinieze că acesta a amânat „cu aproape un deceniu implicarea decidentului politic, absolut necesară, pentru deciziile care se impuneau”. Dacă în anul 1989 existau 300.000 de salariaţi, în 2010 numărul s-⁠a redus la aproximativ 70.000 de disponibilizări masive cu un impact social şi uman dramatic. Tabloul este completat cu situaţia din judeţul Maramureş unde în acelaşi an 1989 erau 22.300 de salariaţi, iar în 2008 numai 591. Apar numeroase semne de întrebare la care autorul răspunde doar la două cruciale: chiar nicio unitate a sectorului mineralelor, care şi-⁠a sistat activitatea, nu era valabilă? Se va mai face minerit în România în viitor? Demersul este construit la interferenţa dintre moştenirea de care trebuie să se ţină seama şi interesul manifestat mai ales pentru aur. Cartea are şi o valoare afectivă ce îi sporeşte valoarea – timp de aproape zece ani, autorul a lucrat ca inginer de specialitate la Baia Borşa şi Ilba. Se adaugă, cum e firesc, o bogată documentarea „la zi” cu ceea ce se întâmplă pe plan mondial.

Meticulos, scrupulos, atent la fiecare detaliu, autorul îşi împarte lucrarea în unsprezece capitole, primele dedicate analizei şi ultimul consideraţiilor finale, concluziilor, contribuţiilor şi propunerilor. Din seria celor nouă propuneri reţinem că beneficiile din acest sector nu apar automat, că nu putem da vina la nesfârşit pe greşelile trecutului şi că e timpul instituţiile implicate să facă o inventariere a problemelor şi provocărilor pentru o acţiune în cunoştinţă de cauză. „În final, ne propunem să extindem sfera cunoaşterii celor cercetate prin diseminarea cunoştinţelor în scopul formării unui grup restrâns de specialişti, motivat în principal de ideea interesului pentru resursele minerale ale României”. Sperăm că acordarea premiului „Victor Madgearu” al Academiei Române va fi de bun augur pentru formarea unui asemenea grup de specialişti a cărui activitate nu poate fi decât benefică pentru un sector atât de important al economiei naţionale.