„Evoluţia automaticii a fost spectaculoasă în ultimii 50 de ani” (II)
„Îmi place să ştiu şi‑mi place să şi fac”
Mihaela Helmis: E momentul, domnule academician, să vă rog să ne dezvăluiţi, dacă există, un secret al felului în care vă ţineţi propriul creier activ, aşa încât la 60 de ani de lucru în acest domeniu să fiţi în pasul următor, deci, să gândiţi în perspectivă şi să aveţi cuprinderea necesară pentru a nu pierde nimic din vedere.
Ioan Dumitrache: Îmi place să ştiu şi‑mi place să şi fac ceva. Întreaga viaţă am muncit şi mi‑a făcut plăcere să fac lucruri utile şi am o deosebită satisfacţie atunci când reuşesc să finalizez un lucru. Am o insatisfacţie grozavă când am o idee, încerc s‑o finalizez şi nu reuşesc. Aceasta e o durere pentru mine, pentru că am fost obişnuit întotdeauna să mă apuc de ceva şi să finalizez. Citesc destul de mult şi mă străduiesc să fiu la zi cu tot ce se întâmplă. Citesc mult în domeniul automaticii, în domeniul meu de specialitate, citesc foarte mult în domeniul roboticii şi în mod deosebit al acestei robotici cognitive, a maşinilor autonome, a sistemelor care uşurează existenţa noastră. În mod deosebit în ultimii 20 de ani m‑a preocupat foarte mult ce înseamnă inteligenţa, ce înseamnă crearea unor modele de sisteme inteligente şi utilizarea inteligenţei artificiale pentru rezolvarea de probleme. Este motivul pentru care am încercat să pătrund în intimitatea comportamentului uman şi să citesc, să înţeleg că practic noi ca indivizi avem un model pe care îl putem dezvolta cu uşurinţă pornind de la percepţia lumii reale şi creându‑ne, prin acumulare de cunoştinţe şi prelucrarea elevată a acestor cunoştinţe, modele proprii ale existenţei în jurul nostru. Acest model e cunoscut şi sub denumirea de „modelul lumii”, creat de fiecare în parte. Fiecare are un model al lumii, care ar putea să fie uşor de folosit pentru faza de învăţare, pentru faza de planificare de acţiuni sau generare de comportamente. De fapt încerc să identific cu uşurinţă patru componente majore ale unui sistem inteligent, pe care în mod natural le identificăm şi la noi ca fiinţe inteligente: partea de procesare de semnal, care înseamnă percepţia lumii; partea de învăţare, memorare,
care înseamnă, de fapt, organizarea acestui model al lumii pe care ni‑l creăm singuri; partea de generare de comportamente în funcţie de context, deci, percepem lumea, avem un model intern pe care l‑am creat şi pe baza acestei analize generăm un anumit comportament. Ar trebui categoric să asociem celor trei elemente pe care le‑am menţionat deja şi un alt element, elementul de judecată de valoare. Asta înseamnă să raţionăm, să ştim încotro mergem, să alegem traiectoria cea mai potrivită. În toată această alcătuire de componente ale unui sistem inteligent avem în vedere în permanenţă un principiu pe care‑l folosim în automatică fără să ne dăm seama cât de important este, şi anume principiul de tipul control direct: control prin reacţie sau, dacă vreţi, aşa cum este cunoscut în lumea specialiştilor, feedback & feed forward control. De fapt, noi, ca indivizi, ar trebui să avem o strategie, să ne propunem ceva, să fim proactivi şi să încercăm prin reacţie să ne adaptăm şi să corectăm această traiectorie. Acesta este comportamentul firesc al unui sistem inteligent, proactiv şi reactiv.
Şi o revistă precum Contemporanul, pentru că ne aflăm aici, sunt convinsă că vă ajută să aveţi în vedere tipuri şi modele umane care, la rândul lor, au acelaşi parcurs şi se lasă cunoscute. Sunt cumva nişte scurtături pentru a îmbogăţi tabloul pe care îl înţelegeţi şi‑l analizaţi, cred.
Au rolul lor cu totul special, şi radioul, şi, îndeosebi, reviste precum Contemporanul, despre care personal încep să cred că este, poate, cea mai bună revistă de cultură a acestei ţări şi are un rol cu totul special în societatea românească, pentru că aduce elemente de actualitate, dar, mai ales, contribuie la formarea, educarea, culturalizarea unor oameni. Este adevărat că nivelul acestor prezentări poate, uneori, este foarte elevat, foarte înalt, dar e bine să ne adresăm şi acestei zone, pentru că o societate fără elite şi fără valori majore pentru evoluţia ei n‑ar putea să existe. Deci, este important să cultivăm aceste excelenţe, aceste valori, aceşti oameni care au capacitatea de a coagula, au capacitatea de a genera cunoştinţe noi şi, mai ales, de a contribui la formarea oamenilor.
Primul sistem distribuit de conducere
Ne aflăm în anul 140 al revistei Contemporanul şi în anul 155 al Academiei Române. Sunt două importante aniversări. Cum se pregăteşte Academia Română pentru acest an, la 155 de ani de la înfiinţare?
Sigur că încercăm să răspundem exigenţelor şi, mai ales, acelor dorinţe mari şi importante pe care le‑au avut întemeietorii acestui for cultural deosebit pentru România. Academia Română a avut un rol semnificativ în multe privinţe în ceea ce priveşte evoluţia acestei ţări şi în mod deosebit în realizarea Marii Uniri, dar nu numai atât, în a menţine trează făclia culturii, a evoluţiei poporului român. Deci, este o instituţie care ar trebui să‑şi respecte tradiţiile şi, în acelaşi timp, ar trebui să evolueze normal, ţinând seama de contextul ştiinţific, tehnologic, cultural. Încercăm să demonstrăm şi să asigurăm o asemenea evoluţie şi o asemenea activitate în cadrul Academiei, încât să probăm că, într‑adevăr, suntem continuatorii acelora care au avut ideea de a înfiinţa Academia Română. Aşa încât în anul 2021 sper să intrăm în execuţie cu o serie întreagă de obiective pe care ni le‑am propus. De pildă, să revigorăm câteva muzee; am vrea să finalizăm muzeul Călinescu, muzeul Coandă, să ridicăm pe o treaptă superioară muzeul Minovici. Sigur, ne‑am mai propus şi alte obiective, să încercăm să susţinem tinerii foarte talentaţi din această ţară, să contribuim la formarea noii generaţii de intelectuali în contextul acestei evoluţii spectaculoase a tehnologiei.
Vă recunoaşteţi în tânărul care avea visuri şi foarte multe nevoi pentru a se dezvolta în tinerii care au beneficiat de primele granturi de cercetare ale Academiei Române din anul 2019?
Sigur că am participat şi eu, ca şi tinerii de acum, la obţinerea şi valorificarea unor asemenea granturi. Era o foarte mare bucurie pentru mine atunci când participam la o competiţie, câştigam un proiect sau dezvoltam un program de cercetare. Este adevărat, una dintre problemele pe care le aveam era aceea de a finaliza efectiv lucrarea, pentru că în etapa respectivă cercetarea trebuia să aibă neapărat un rezultat. Dar acum eu cred că inclusiv un rezultat negativ al unei cercetări este normal şi firesc, şi dacă ea este autentică te poţi aştepta atunci ca soluţia să fie validă sau nu, dar este închis un drum în cunoştinţă de cauză. În consecinţă, cu un rezultat pozitiv sau negativ, este tot cercetare. Am avut bucuria participării la multe contracte de cercetare, la multe obiective la care, cu nostalgie, îmi aduc aminte că am reuşit să‑mi aduc contribuţia. Un exemplu care pe mine m‑a impresionat plăcut în experienţa mea, am iniţiat şi am condus împreună cu reprezentanţii institutelor de profil şi industrie primul sistem distribuit de conducere în România. România a fost printre puţinele ţări din toată zona aceasta de est a Europei care a realizat un sistem distribuit de conducere în timp real a proceselor, cu aplicaţie. Din păcate, după Revoluţie acesta a fost compromis, ca multe altele, dar satisfacţia a fost mare, pentru că noi am reuşit, într‑un timp relativ scurt, să demonstrăm că suntem capabili să dezvoltăm o arhitectură de sistem de conducere distribuit care era performant, competitiv cu orice alt sistem distribuit. El a fost şi exportat, a fost şi aplicat în ţară, cu bune rezultate. Şi a fost o conlucrare cu totul specială între mediul academic – universitate, partea de cercetare – Institutul de cercetare‑proiectare în automatizări, şi industrie – întreprinderea care l‑a preluat şi l‑a fabricat. De fapt, în inginerie cred că e normal, firesc, ca un concept dezvoltat în cadru academic să fie validat împreună cu cercetători şi, mai ales, să fie implementat şi pus în valoare de industrie, de întreprinderile care valorifică un asemenea produs.
Un buget de timp şi noutatea unei cercetări
Este interesant portretul tânărului care acum s‑a încadrat în acest vârf al celor care au beneficiat de granturi? E suficientă suma?
Nu, categoric nu! Suma este mică, dar problema noastră nu a fost să acoperim toată activitatea unui cercetător cu aceste granturi. Problema noastră în mod deosebit a fost aceea de a stimula cercetarea şi mai ales a stimula tinerii să participe la competiţii. Este important să participi şi, mai ales, să fii fericit dacă vei câştiga un grant, pentru că ai satisfacţia unui asemenea rezultat, a câştigării unui concurs, şi, mai ales, ai posibilitatea de a învăţa cum se coordonează, cum se gestionează un asemenea grant. Noi am urmărit ca aceste granturi să fie date tinerilor care au potenţial, care au perspectivă, mai ales, de a participa ulterior şi la alte competiţii, să aibă şansa câştige şi alte granturi, nu numai la nivel naţional. Deci, e o chestiune şi de şcoală, de a învăţa cum să gestionezi şi banii, nu doar bugetul de timp şi noutatea cercetării, pentru că erau foarte mulţi tineri care nu conduseseră niciodată un grant, nu participaseră la competiţii. Este şi motivul pentru care deocamdată ne‑am orientat numai pe partea domeniului ştiinţelor socio‑umaniste şi al umanioarelor, dar în perspectivă ne gândim să ne deschidem mai mult, în măsura în care vom avea resursele necesare. Aşa cum spuneam şi la început, am vrea să lansăm nişte proiecte ale noastre, ale Academiei, pentru că sunt câteva direcţii de cercetare care ar trebui să fie coordonate de Academia Română. Mă gândesc la partea aceasta din domeniul neuro‑ştiinţelor, dar sigur că şi în domeniul schimbărilor climatice Academia ar trebui să fie prezentă şi mai ales să fie foarte activă.
Coaliţia pentru educaţie a inginerilor
La fel de important cred că este, legat de ceea ce spuneţi, acest proiect al dvs. de a coordona educaţia inginerilor care se formează acum.
Este foarte important să înţelegem că suntem într‑o etapă cu totul specială de evoluţie a societăţii, a economiei. Ne îndreptăm cu paşi rapizi spre noua revoluţie industrială, bazată strict pe integrarea calculatoarelor cu procesele fizice, acea generaţie de sisteme integrate de tipul Cyber‑fizice. În consecinţă, inginerul trebuie să fie pregătit de data aceasta nu foarte îngust, nu pentru o direcţie foarte limitată, ci ar trebui să aibă orizontul mult mai larg. Este motivul pentru care am creat această „Coaliţie pentru educaţie a inginerilor”, pentru că acest secol pune în faţa inginerilor foarte multe probleme, probleme cheie pentru evoluţia noastră, a existenţei umanităţii. De aceea inginerii trebuie să fie pregătiţi să facă faţă acestor noi şi mereu alte provocări. Ei trebuie să înţeleagă faptul că integrarea acestor sisteme de calcul, a acestor sisteme de comunicaţii cu obiectele, cu procesele, cu fabricaţia este o necesitate în momentul de faţă. Nu se mai poate dezvolta independent, structură mecanică sau structură electrică, ci de data aceasta vorbim de o integrare a tuturor acestor elemente, iar fabricile viitorului vor fi fabrici cu un nivel atât de înalt de automatizare, încât conceperea şi dezvoltarea acestora presupune din partea inginerilor o pregătire mult mai largă, un orizont mult mai deschis, mult mai complex, ceea ce schimbă cu totul pregătirea şi optica în ceea ce priveşte capacitatea inginerului de a lucra în echipă, capacitatea acestui inginer de a conlucra cu alţi ingineri din orice parte a lumii. Deci, inginerul global este un inginer care are o pregătire multidimensională, are o pregătire de bază în matematică, fizică, biologie şi, insist, biologie şi informatică. Şi am spus că insist pe biologie, pentru că foarte multe elemente din sistemul biologic ar putea fi preluate şi adaptate la rezolvarea de probleme tehnice, pentru că sistemul biologic este un sistem de sisteme, este un sistem de o mare complexitate, în care intervin o mulţime de bucle de reglare şi ca atare, pe asemenea modele, am putea crea întreprinderea viitorului. De altfel, în această direcţie lucrez cu echipa pe care o coordonez: de a gândi întreprinderea viitorului ca un sistem complex, cu autoorganizare, un sistem care se adaptează cu uşurinţă cerinţelor societale.
Dascălul nu este numai un prezentator de cunoştinţe
V‑aş da puţin jos din „corcoduş”; cum se spune, şi v‑aş întreba: cum credeţi că vor fi? Pentru că s‑a întâmplat în ani succesivi să aveţi surprize nu tocmai plăcute, studenţii care vor veni după această perioadă de şcoală‑neşcoală, în anul I, la toamnă, la Universitatea Politehnică?
Sunt foarte îngrijorat din acest punct de vedere. Am senzaţia că o serie întreagă de copii foarte talentaţi se pierd ca urmare a acestui necaz, pandemia, gestionată prost la nivel global. În consecinţă, ne aşteptăm ca o serie întreagă de copii nu că n‑ar avea potenţial cognitiv să se dezvolte… Ca urmare a acestei stări ce durează de doi ani de zile – de fapt, sunt ani de şcoală pierduţi, şi pentru licee, şi pentru gimnaziu, pentru tot sistemul de educaţie – ar putea să compromită pe termen mediu, dacă nu pe termen lung, acest vis al nostru de a crea noua generaţie de tineri capabili să preia frâiele ţării. Deci, trebuie regândit complet sistemul, trebuie refăcut şi trebuie găsită o serie de măsuri reparatorii de adaptare. De exemplu, am putea extinde cu un an, la Politehnică, la învăţământul tehnic, pregătirea tinerilor pentru a fi apţi, capabili să înţeleagă ceea ce trebuie făcut. Pentru că şcoala dinainte de a deveni studenţi nu le‑a asigurat condiţiile pentru a trece la nivelul următor de învăţare. Iar aici avem o problemă cu totul specială referitor la copiii care studiază în mediul rural. Sunt peste 40% din copii în mediu rural. Aici se pierd minţi, se pierd copiii foarte talentaţi, ca urmare a acestei neglijenţe, a acestei stări de spirit pe care am perpetuat‑o în timp. Şcoala românească n‑a fost adaptată la condiţiile acestui secol. Noi trăim în continuare într‑un mediu în care copiii n‑au electricitate în unele sate, copiii nu au calculatoare, copiii nu au tablete, nu au acces la internet. Şi noi vorbim despre şcoală. Or, nu este posibil să ceri ceva când nu ai dat ce trebuie acestor copii. Sunt îngrijorat de acest lucru, pentru că sunt foarte mulţi copii foarte talentaţi, care într‑adevăr nu au resursele necesare să ajungă să studieze, să devină utili societăţii. De aceea cred că ar trebui de urgenţă regândit complet sistemul de educaţie în acest context al pandemiei. Şi după pandemie să existe un program de refacere, de aducere a şcolii acolo unde trebuie să fie. Iar în ceea ce priveşte această educaţie în afara clasei cu copiii, mie mi se pare o nenorocire, pentru că elevii din clasele elementare au nevoie de dascăli în faţă. Dascălul nu este numai un prezentator de cunoştinţe. Dascălul trebuie să ştie să transmită aceste cunoştinţe, este un model comportamental, în care copilul are încredere, creează un model al lui vizavi de acel dascăl, de acel om care ştie. De aceea dascălii trebuie să fie pasionaţi, să aibă motivaţie. De altfel, în proiectul pe care l‑am coordonat la Academie, în proiectul mare al Academiei Române privind dezvoltarea pe 20 de ani a societăţii româneşti, eu am avut această şansă, am avut această misiune dată de preşedintele Academiei, de a coordona proiectul privind educaţia. Acolo am definit o anumită strategie, am definit o anumită programă. Din păcate, această strategie a rămas fără ecou la cei care ar trebui să decidă. Măcar s‑o analizeze şi să vadă dacă de acolo s‑ar putea prelua ceva, pentru că România sau orice societate care nu‑şi educă cetăţenii n‑are şanse de evoluţie competitivă la nivel global. Se ştie: o prioritate majoră pentru societate este educaţia tinerilor. Pentru că cea mai mare bogăţie a acestei ţări, a tuturor ţărilor, de fapt, este resursa umană calificată în mod corespunzător. Iar prin faptul că tehnologia evoluează foarte rapid, iar noi nu pregătim generaţiile de copii care vin pentru această tehnologie, nu le asigurăm accesul la această tehnologie şi nu facem decât să compromitem evoluţia societăţii.
Programe de cercetare foarte importante
Aţi intrat, domnule academician, în al nouălea deceniu de viaţă şi, revenind la dvs., v‑aş întreba: care dintre decenii vi s‑a părut cel mai important, pentru dvs. personal şi pentru dvs. în societate?
N‑aş putea alege în mod special. Am avut o evoluţie foarte bună în perioada ’70‑’80, când am avut programe de cercetare foarte importante şi cu contribuţii utile pentru dezvoltarea unor mijloace de automatizare, am fost implicat în multe contracte cu aplicabilitate reală. Sigur că am avut o evoluţie foarte bună după 1990, implicându‑mă, de asemenea, în reclădirea şcolii, de aducere a şcolii politehnice la nivelul pe care‑l doream, deşi vreau să vă spun, cu toată seriozitatea, înainte de ’90 şcoala noastră de inginerie era o şcoală bună, o şcoală performantă. Erai implicat. Erau şi lucruri negative, dar inginerii care terminau Politehnica, de exemplu, erau foarte performanţi, erau foarte utili. Iar dacă societatea a evoluat aşa cum a evoluat, tehnologic şi din toate punctele de vedere, se datorează şi inginerilor creaţi de noi. De altfel, am avut o bucurie şi o durere în acelaşi timp, că la un moment dat în Statele Unite erau 22 de şefi de promoţie ai Universităţii Politehnice din Bucureşti. Îmi aduc aminte că am vorbit cu un profesor american de automatică şi m‑a întrebat: „Cum i‑aţi pregătit pe doi dintre ingineri – era unul de la electronică şi unul de la aviaţie, copii cu totul de excepţie – pentru că mă pun întotdeauna în dificultate cu întrebările pe care mi le adresează? Sunt excepţionali!” M‑am bucurat foarte mult că avem copii atât de buni, dar m‑am întristat, că aceşti tineri care puneau probleme profesorilor în America ar fi putut să le pună celor din România!
22… deodată…
Da, 22 de şefi de promoţie care studiau, îşi făceau doctoratul într‑o universitate din Statele Unite. M‑a impresionat. Şi au fost foarte mulţi. Este adevărat că aceştia erau la începutul anilor ’90, ’95, până în ’96. După aceea, când m‑am întâlnit cu profesorul din America n‑am mai întâlnit acelaşi entuziasm, pentru că şcoala deja nu mai avea acelaşi bagaj de cunoştinţe transmis studenţilor, şi asta din cauza faptului că s‑a renunţat, încet‑încet, la pregătirea fundamentală a inginerilor. Un inginer fără matematică, fără fizică, fără informatică şi, mai nou, fără biologie nu se poate descurca şi nu poate fi competitiv. Ingineria presupune ştiinţă, presupune pregătire matematică foarte consistentă, presupune fizică, înţelegerea fizicii! Ingineria este bazată pe fizică, nu se poate altfel. Şi atunci noi, dacă, încet‑încet, renunţăm pentru că ne adaptăm la ce se întâmplă în alte ţări şi luăm modele fără să le validăm, ne trezim că ajungem să pregătim ingineri care nu sunt competitivi. De aceea insist de câţiva ani buni să regândim pregătirea în domeniul ingineriei, să refacem acea pregătire de bază care să le asigure studenţilor o dezvoltare în perspectivă, pentru că tehnologia evoluează, ştiinţa evoluează, noi trebuie să‑i pregătim ca ei să fie uşor compatibili cu ce se întâmplă şi, mai ales, să gândim noi specializări, noi direcţii, pentru că, aşa cum spuneam, ştiinţa şi tehnologia au evoluat foarte rapid, noi trebuie să fim pregătiţi pentru ce va urma, nu neapărat pentru ce a fost sau ce este.
Şi atunci, acestea fiind date şi spuse, cred că‑mi permiteţi să vă urez ca acest al nouălea deceniu de viaţă să poată să fie cel mai spectaculos din cariera dvs. de până acum.
Să încercăm să fim sănătoşi, ăsta e cel mai important lucru, şi să ne menţinem entuziasmul. Sunt optimist şi încerc să merg pe această idee, de a fi optimist în evoluţia pe care o avem.
Vă mulţumim.
■ Inginer energetician român, profesor
Mihaela Helmis în dialog cu Ioan Dumitrache
