Florin-Corneliu Popovici: O carte-eveniment Opere, Jurnal, volumul I: 1855-1882
Academia Română ● Noutăţi editoriale ● Ştiri ● Evenimente
Parte din învăţăturile transmise nouă de Titu Maiorescu sunt de strictă actualitate. A le urma este nu numai o îndatorire de onoare, ci o sarcină pentru toţi cei care aspiră la înnobilare spirituală: „Tot ce e de valoare trebuie să fie gândit şi săvârşit în mod original, în orice ţară, mai ales şi când e vorba de a aduce într-o ţară mai puţin cultivată cultura superioară a alteia. Traducere, locuri comune searbede, deşi ar fi locuri comune numai în ţara cultă şi lucruri nouă pentru cea incultă, n-au niciun efect şi sunt deci pierdere de vreme păgubitoare.
Vârsta rev
oltelor juvenile, a atitudinilor anti (-antireligie, antimonarhie, antibonton) este estompată la Titu Maiorescu de maturitatea sa de gândire, de proiectele de tip faraonic, extrem de ambiţioase, la care se înhamă şi care dau fiori reci mai vârstnicilor săi confraţi mai puţin înzestraţi, toate conturând profilul unui adolescent care şi-a depăşit epoca, ce arde etape importante din dezvoltarea sa firească, într-un duel interminabil cu timpul: „Vreau să ştiu cel puţin a ceti toate limbile europene; perfect însă voi a şti limba latina, română, germana, franceza, engleza; semiperfect cea italiană şi cea greaca veche.” (p. 41) Ţel pe care îl va atinge, de unde şi profilul cultural-intelectual european al lui Titu Maiorescu, reflectat foarte bine şi în Jurnalul său, scris şi în limbile germană şi franceză, fapt ce îi asigură accesul la europenitate, Maiorescu fiind, de ce nu, un strălucit cetăţean al Europei şi al lumii.
Opere, Jurnal, volumul I: 1855-1882
Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2013, 1271p.
Ediţie critică coordonată de
Bogdan Mihai Dascălu
Text stabilit, traducere, nota asupra ediţiei, note, glosar şi indici de Ana-Maria Dascălu şi Bogdan Mihai Dascălu
Tabel cronologic de Tiberiu Avramescu
Prefaţă de acad. Eugen Simion
Obsesia de a fi mereu primul, de a nu se face de ocară (denotă o responsabilitate împinsă la limită), a competiţiei şi a excelenţei îl urmăreşte pe toată perioada studiilor la Academia Theresiană care, deşi e un athanor de spiritualitate, o pepinieră de oameni de valoare din diverse domenii de activitate, devine, pentru rebelul Maiorescu, un spaţiu carceral de vaste dimensiuni: „O temniţă plină de nule, dar mie-mi place în ea, că pot studiare […]” (p. 88)
Concentrarea exclusivă pe studiu, reprimarea sentimentelor şi a bucuriei existenţiale îl transformă pe june într-un om ursuz, boem, uşor misogin, iscoditor, având oroare de petreceri dansante şi de cancanuri. Când are prilejul, critică femeile emancipate, frivole, dar fără vreo cultură şi educaţie solide: „O domnişoară, pe care de mult o prepuneam de a fi cam de educaţiunea a nouă, de aşa-numitul salon, Luisa Goldscheider, sora nevestei domului Babeş, o fată de vro 16 ani, o cunoscui în fine perfectissime de o femeia, pe care ar putea-o aduce un bărbat foarte departe prin linguşiri – ad inferius. Mergând printr-o odaia unde erau numai bărbaţi, văzui că merge şi dumneaei 
cătră bufet; trecând pe la un vienez încarnat, i. e. grobian, el îi făcu cu mâinile înainte aşa ca [şi] când ar vrea-o să o apuce de sân; şi mai-mai praxis; dar ea se întoarse râzând şi fugi în sala de bufet. Şi intrând în odaia de joc, tot mai râdea, şi pe vienezu ăsta-l luă pro primo la Damenwahl. – Destul! O femeia prăpădită, adecă – după cum se zice acum – de salon, modern, cu educare şi purtare (!!!)” (p. 44)
În cazul tânărului Titu Maiorescu, asistăm la un paradox: deşi are acces la educaţia imperială de cea mai bună calitate, deşi ajunge un erudit şi are în faţă un viitor la care cei mai mulţi dintre semenii săi n-ar fi avut curajul să viseze vreodată, structural, pe interior, Maiorescu este dominat de un acut sentiment de tristeţe, de o stare de spleen care devine un modus vivendi: îi lipseşte elanul vital (Maiorescu nu-şi permite „luxul” de a fi dionisiac), îi lipseşte credinţa în Dumnezeu, deşi îl caută cu fervoare, cu sora Emilia nu se înţelege, tatăl, rece, distant şi castrator, îl sancţionează drastic ori de câte ori se abate de la regulile de conduită, cu prieteniile este foarte selectiv şi, puţinele pe care le are, îl dezamăgesc pe rând, ba chiar, la un moment dat, depăşindu-şi condiţia, socoteşte că nimic nu-l mai atrage, nimic nou nu-i stârneşte o brumă de entuziasm. Refugiul e, iremedibil, tot în studiu, în traduceri (traduce masiv din Schopenhauer), în poliglotie, în colaborări cu ziarele din ţară („Gazeta Transilvaniei”), procedând asemenea personajelor camilpetresciene: „mi-e capul plin de idei!” (p. 54) Toate aceste slăbiciuni şi le recunoaşte şi le consemnează în Jurnal, uneori debordând de o sinceritate nudă, necosmetizând, neeludând adevărul (în Jurnal, ca şi în viaţa zilnică, el e tributar educaţiei de tip german, spune lucrurilor pe nume, e sincer cu sine, riguros şi veridic în relatare şi în consemnarea faptului zilnic – de unde fidelitatea faţă de Jurnalul său etc.): „Mâne sunt de 16 ani; nimeni nu o ştie; e un simţ foarte plăcut când ştii că ţi-e ziua fără de a o şti alţii.” (p. 50). Atunci când nu-şi realizează ţinta zilnică, programul împărţit minuţios pe ore, Maiorescu nu se menajează, se autoflagelează verbal: „Azi, fusei bun, deşi nu-mi ţinui împărţirea orelor; vina e că mă dusei cu mama şi cu Emilia la faimoasa Ristori.” (p. 48) Periodic, se reevaluează, îşi face mici bilanţuri personale, condiţia progresului: „În ce stare curioasă mă aflu! În şcoală, sum urât de toţi, afară de vro câţiva din ăi cu eminenţă; dintre 52, numai 10 stau bine cu mine; la ceilalţi, mă stricai, fiindcă cum fac ei vro grobianitate, eu le strig: Fiaker! Cuvântul ista creat de mine se făcu vestit în tot gimnaziul. […] Cu mama, ca totdeauna, binişor; cu soru-mea, nu vorbesc decât ce chiar de trebuinţă; cu tata, încă nemica; deacă-mi dă ceva de lucru, [î]l fac; finis; de mă ceartă, tac şi nu-mi pasă; deacă am făcut rău, [î]mi pare mie destul rău; da vezi că, de regulă, mă ceartă când e în toane rele şi nu ştie unde să-şi verse necazul. – Nu mă cunosc oamenii iştia! Nimeni nu mă cunoaşte! […] eu n-am pe nimeni; n-am nice o plăcere ce o au alţii; n-am amic sincer.” (p. 56-57) În spirit de autoconservare, tânărul Maiorescu devine un soi de puritan, are oroare de a se întovărăşi cu prostimea fudulă, cu ignoranţii, cu inculţii şi cu parveniţii, pe care-i taxează invariabil, dur: „ştiu ce rolă mizerabilă joc în societăţi unde nu atârnă nemica de la cap, ci numai de la velocitatea trupului.” (p. 61)
În general, tonul consemnărilor în Jurnalul maiorescian e unul calculat, sobru, cartezian, chibzuit, fără prea multe divagaţii sau efuziuni, iar autorul este o persoană saturniană, solitară, autoizolată într-un turn de fildeş, unde lucrează asiduu la desăvârşirea sa. Totuşi, există momente, rare, ce-i drept, când Maiorescu coboară în lume, Jurnalul său înregistrând un tânăr jovial, tonic, ce dă naştere unui comic (de limbaj, de situaţii etc.) de bună calitate, apanaj al omului inteligent, cult: „Văzui astăzi, pentru întâia dată, un rinocer. – Altfel, nemica interesante. – Încă ceva! Deşi e o secătură. Trecând prin cetate, văd vro 4 dame bătrâne-bătrâne, ieşind dintr-o poartă, urmate de obligaţii căţei; un biet căţeluş fu condamnat de cătră fatum a afla cât de veheminte sunt trebuinţili naturali; tocmai în această episodă viva, fu surprins de cătră doamnă-sa. Ce face Domnia Ei?! Trămite cameriera sus, lasă să-şi aducă o nuieluşă care se vede că era întocmită numai pentru acest scop, întoarce în strada public căţeluşul şi, încongiurată de cele 3 soaţe, începe a-i demonstra metoda neapolitană; acest semn de o educare astfel de consecinţele este foarte îmbucurător. Păcat că obieptul e cam neformabil! N. B. Această doamnă însă nu-şi educă fiii săi acasă, ci-i trămite în pensioane străine, unde nu-i vede decât cu anii. În adevăr! Fiii ei sunt numai oameni!” (p. 63) sau „Trăiască poesia în guri nespălate!” (p. 66)
În spiritul sincerităţii care-l caracterizează, Maiorescu notează în Jurnalul său de tinereţe şi momente care, privite peste ani, sunt încărcate de un uşor egocentrism şi melodramatism, care dau senzaţia că-şi plânge de milă, caută compasiunea sau, dimpotrivă, luând Jurnalul ca pe un confesional veritabil, face mărturisiri complete (jurnalul ca terapie) necenzurate. În situaţia complicată de atunci (singurătatea, boala, revolta, epuizarea intelectuală, lipsa prietenilor, decepţiile şi căderile nervoase, micile neîmpliniri, gelozia pe fericirea unora etc.), aceste forme de comunicare şi de exhibare ale propriilor frustrări îşi au justificarea, conturând un portret autentic, cu atât mai mult cu cât autorul lor nu se dezice niciun moment de ele: „Însă eu – eu – simţitorul sărman, însingurat, părăsit, batjocorit, eu, cel al cărui spirit ar vrea să străpungă omenirea, a cărui simţire ar vrea să îmbrăţişeze omenirea – eu, cel care merit totuşi o minimă compasiune – eu mă încuiu în camera mea, lacrimi îmi năvălesc din ochi, însă sonul şi cuvântul prietenilor fericiţi îmi răsună încă în urechi, le văd fericirea, nu le-o invidiez, mi-o închipui altfel şi totuşi – cu toată mişcătoarea, plăcuta lor sporovăială drăgăstoasă – mă gândesc totuşi: «Şi eu?!» – Cruzii fericiţi!” (p. 75)
În mod bizar, fără să se fi cunoscut unul pe altul (deşi au trăit cam în aceeaşi perioadă) şi fără să se fi citit, între Titu Maiorescu (1840-1917) şi Franz Kafka (1883-1924) există asemănări izbitoare de destin (mai degrabă fracturi de destin), consemnate cu religiozitate în jurnalele ţinute de ambii, asemănări detectabile, în principal, în notaţiile privind alienarea, complexarea fizică, melancolia, starea de sănătate precară, izolarea, decepţiile, relaţia contondentă cu familia, figura autoritară paternă, sentimentul ratării şi al inutilităţii, repetatele intenţii suicidare (niciodată însă concretizate) ş.a. Puse faţă-n faţă, aceste fragmente dezvăluie două personalităţi de geniu mistuite de grave dileme existenţiale, greu încercate de viaţă, conştiente că vor rămâne în istorie: „Deaca nu e nice o nemortalitate, prin urmare nice un Dumnezeu – atunci nu-i pasă la nimene de mine; deaca însă sunt aceste, atunci Dumnezeu bine trebuie să ştie că lumea şi viaţa nu sunt pentru mine; prima nu conţine nemica ce mă mulţămeşte, deaca nu-mi pot găsire vrun amic, vro amică; de ultima, mi s-a urât de mult; şi acum o mai susţiu, pentru ca să-i desforţez vro utilitate, să nu zic că avui cap şi nu făcui nemica cu el, ci-l perdui, ca ceilalţi proşti. Şi când m-aş necăjire vrodată! Dar nice asta n-o am.
Nemica nu mă alterează. Nice o ceartă pasivă, nice nemica.” (p. 91)
Dincolo însă de aceste lamentaţii şi de sinceritatea nudă, Titu Maiorescu (care, pe măsură ce înaintează în vârstă, păstrează aceleaşi tare existenţiale majore – a se vedea alienarea, decepţiile sentimentale, farsele tragice pe care i le joacă viaţa, fascinaţia morţii, lipsa de finalitate practică, din cauza ignoranţei semenilor săi, a planurilor sale grandioase în materie de
educaţie, politică, istorie, justiţie, jurnalism, literatură, lingvistică) păstrează o înduioşătoare demnitate a suferinţei, o verticalitate morală impresionantă atunci când se străduieşte să iasă neşifonat din clinciurile cu un destin potrivnic (deşi e bântuit adesea de tentaţia abandonării propriului jurnal, nu o face niciodată, redresându-se de fiecare dată şi acordându-şi circumstanţe atenuante asupra rămânerii conectat la scris): „Să suporţi zâmbind liniştit toate neajunsurile, toate persecuţiile, toată batjocura, şi, pentru toate acestea, nimic în schimb!”. Altfel spus, Titu Maiorescu are o atitudine filosofică în faţa existenţei, mare parte dobândită din lecturi de tip maraton, din pregătirea sa filosofică vastă, din experienţa copleşitoare şi din autoeducaţie. Studiile de psihologie îi permit să se autoanalizeze, să facă dese introspecţii în labirinticul său leviathan interior.
Începând cu anul 1866, detectăm o schimbare în stilul relatării maioresciene. Avem în faţă Jurnalul de maturitate al lui Titu Maiorescu, ce nu diferă cu mult de cel de tinereţe, în sensul conservării aceloraşi obsesii avute în tinereţe, dispărându-i însă candoarea relatării, odată cu trecerea anilor. Desăvârşirea mult visată e o realitate, personajul rămânând la fel de riguros în relatare, la fel de atent cu datele despre starea vremii (jurnal meteo), despre venituri şi cheltuieli, despre datorii acumulate şi returnate în avans, despre proiecte şi intenţii profesionale etc. După absolvirea Academiei Theresiene şi a Universităţii din Berlin, precum şi susţinerea doctoratului (Giesen), Maiorescu se întoarce în ţară, se implică politic activ, devine demnitar, prestează ca avocat de mare clasă, continuă să citească enorm (Schopenhauer, Lewes, Adolf Stahr, Edmond About, Ugo Foscolo, Adolph Diesterweg, August Vilmar, Molière, E.T.A. Hoffmann, Alecsandri, Kant, Borel, Fornasari, Philarète Charles, Spinoza, Voltaire, Béranger, Stahl, Kerner, Corneille, Gneist, Wolfram von Eschenbach, Max Müller, Heyse, Grimm, Musset, George Sand, Hugo, Friedrich Förster, Rousseau, Herbert Spencer, O.Goldsmith, Alexis de Tocqueville ş. a), să consemneze impresii de lectură (jurnal literar), începe să călătorească mult (Viena, Braşov, Iaşi, Bucureşti, Berlin, Elveţia, Paris, Londra – jurnal de călătorie), consemnează evenimentele istorice şi politice cărora le este martor (detronarea lui Cuza – februarie 1866, formarea Locotenenţei Domneşti, înscăunarea lui Carol I – jurnal politic şi istoric), traduce, publică, scrie aforisme, îşi întemeiază o familie cu Clara Maiorescu (cu care va avea doi copii, băiatul, Liviu, murind de tânăr), însă căsnicia va fi mai tot timpul una în derivă, cu multe probleme interne şi sursă de frustrări suplimentare, păstoreşte cenaclul „Junimea”, emite propriile cugetări filosofice (jurnal filosofic): „Există un adevăr estetic. Acesta are abateri de la adevărul real şi trebuie să le aibă; perspectiva e adevărată, din punctul de vedere al artei şi falsă, din punct de vedere real. Chinezii pictează din punct de vedere real, dar tocmai de aceea fals.” (p. 283) Aceeaşi nesustragere de la principiul autenticităţii şi al veridicităţii, aceeaşi sinceritate a relatării, însă cu menţiunea expresă că dispare felul arhaic al relatării, folosirea limbii române vechi, conservatoarea specificului perioadei sale de tinereţe şi care dădea savoarea jurnalului din vremea aceea.
Vârsta maturităţii este perioada când Maiorescu, pe deplin ucenicit în multiple ipostaze (justiţiar, politician, erudit, familist), îşi pune în aplicare planurile îndrăzneţe sau militează în favoarea acestora, multe dintre ele fiind extrem de actuale: „Reforma învăţământului şi idei despre administraţie” (p. 185), descentralizarea, reîmpărţirea administrativă a României, proiectele bugetare, instituirea criteriilor competenţei şi a profesionalismului în viaţa publică, contactul direct cu oamenii şi cunoaşterea din interior a nevoilor reale ale acestora. În paralel, întreţine o amplă activitate epistolară cu politicienii şi mai marii vremii, dar şi cu soţia sa, de care se va separa la un moment dat (jurnal epistolar). Sobrietatea-i proverbială îi este rar subminată de atitudinea ironică pe care o are în faţa mediocrităţii: „După ce am pledat la Curtea de Apel din Bucureşti pentru colonelul Mironescu şi (în lipsa părţii adverse) am câştigat, am sosit încă la timp la Cameră spre a spăla pe cap pe ministrul Cultelor, din cauza măsurii de a considera demisionaţi pe profesorii care sunt în acelaşi timp deputaţi.” (p. 236) sau „Am fost la Lohengrin, şi n-am mai putut sta după actul I. E muzică asta? Sforţări spasmodice ale unui impotent, care a luat filtru, simte avânturi şi totuşi nu poate. Îngrozitor! Pe lângă asta, inconvenienţa materiei din punct de vedere estetic. În mijlocul furtunilor corului, unde e vorba de o luptă a cavalerilor pe viaţă şi pe moarte, apare Lohengrin, tras de o lebădă! «Mulţumesc, graţioasă lebădă» ş. a. m. d. Trebuie să fii tânără croitoreasă lunatică, ca să nu găseşti aşa ceva meschin, ferchezuit, ridicul.” (p. 260)
Ca ministru al Cultelor şi Învăţământului, Titu Maiorescu procedează atipic, pe lângă proiectele de lege propuse dezbaterii publice, călătoreşte mult, bate ţara în lung şi în lat, identifică clădiri de patrimoniu şi de cult, monumente istorice şi de arhitectură, ale căror restaurări, consolidări şi finanţări le sprijină efectiv, între ele cel mai cunoscut fiind proiectul restaurării bisericii Curtea de Argeş. Popularitatea îi creşte enorm, e bine văzut în ţară şi în cancelariile străine (în 1876 va fi numit Agent diplomatic al României la Berlin, având misiunea de a încheia o Convenţie de comerţ cu Prusia în numele României; în 1882, ales vicepreşedinte al Academiei Române, în acelaşi an fiind decorat cu „Crucea de Mare Ofiţer al Coroanei României” – p. 540), la aceasta contribuind şi discursul său oratoric de excepţie: „Am şezut la masă, al treilea de la Împărat, în dreapta, Gorceakov, Fürst Blücher, eu, în dreapta mea, tânărul baron Hübner, fiu al fostului ambasador.” (p. 329) sau „Regele şi regina ieşit din comun de amabili cu mine. Regele însuşi mi-a arătat ulcioarele sale săseşti transilvănene. Regina mi-a citit al ei Ewiger Jude.” (p. 481) În ciuda acestui palmares, în ţara sa natală, Titu Maiorescu se confruntă adesea cu detractorii săi (va fi acuzat pe nedrept, ca fiind „spion austriac” – p. 484) care îl doresc în afara eşichierului politic şi redus la tăcere datorită spiritului său justiţiar, a popularităţii imense de care ajunge să se bucure, a inteligenţei strălucite, cu ajutorul căreia îi pune deseori în dificultate pe opozanţii săi, a incisivităţii cu care îşi apără şi susţine crezul şi cauza şi a atitudinii antiruseşti: „Mă întrebam dacă este oare posibil să realizezi ceva într-o ţară în care eşti într-atât de nedreptăţit şi de calomniat?” (p. 338). O cugetare amară, un moment de cumpănă, care va marca demisia sa ca ministru.
Revenirea la stilul poporan, o necesară primenire şi o aducere-aminte a unui „acasă” simbolic, se întâmplă în momentul în care Maiorescu relatează în Jurnalul său poveşti de viaţă auzite de la Grigore Buicliu, Carp, Alecsandri, Eminescu, Inge Rober, V. Pogor, Dimitrie Sturdza, Nicu Gane ş. a. sau propriile aventuri din peregrinările rurale româneşti.
Titu Maiorescu este şi un fin observator, nu numai al peisajului politic social, cultural şi politic românesc, ci şi al celui natural. Impresiile sale de călătorie, evaziunile sale în natură după modelul rousseau-ist, în care alternează relatări despre peisaje autohtone cu cele străine, îl recomandă drept un bun peisagist şi un talentat narator parnasian. Gândul emigrării în S.U.A., pe motivul imposibilităţii punerii în aplicare a unor proiecte din cauza şicanelor politice, îi este repede spulberat de patriotismul deloc desuet de care dă dovadă: „Să emigrez în America. Întâi să fi demisionat din minister.” (p. 317)
Aşa cum îl arată Jurnalul, structural, Titu Maiorescu este un om al contrariilor, al paradoxurilor, omul schizoid, omul răscrucii, omul înlănţuit: „Îmi târăsc lanţul de sclav al vieţii mele mai departe şi sunt condamnat să-mi doresc să pot zbura şi să cad din nou în iarbă, din cauza greutăţii de plumb.” (p. 600) Pe cât de bine pregătit este în domeniul profesional, pe atât de nefericit şi de suferind în plan familial, personal (fericirea ca utopie, ca marotă). Istoria vieţii sale private, cu mici excepţii, este o sumă de eşecuri asumate („eu sunt prea indiferent-inert, pentru a dori să-mi însuşesc în general principii de viaţă în raporturile cotidiene cu familia. Dar ar trebui.” – p. 628), o pendulare între diverse forme de criză: de identitate, mistico-religioasă, sentimentală, maritală, parentală, existenţială (a se vedea desele gânduri de suicid care-i dau târcoale) etc. Fundamental, el experimentează condiţia omului de geniu: niciodată fericit, niciodată profet în ţara sa, niciodată înţeles şi apreciat pe de-a-ntregul de semenii săi: „Veşnica mea greşeală de a-mi face din viaţă o alergătură din cauza altora […] şi de a nu ajunge vreodată la o fericire proprie, liniştită.” (p. 393) Dacă poate fi vorba de sentimentul ratării în cazul lui Titu Maiorescu, aceasta e de găsit în incapacitatea sa de a-şi gestiona viaţa privată, în „dificila stare interioară” (p. 424) a personajului.
Parte din învăţăturile transmise nouă de Titu Maiorescu sunt de strictă actualitate. A le urma este nu numai o îndatorire de onoare, ci o sarcină pentru toţi cei care aspiră la înnobilare spirituală: „Tot ce e de valoare trebuie să fie gândit şi săvârşit în mod original, în orice ţară, mai ales şi când e vorba de a aduce într-o ţară mai puţin cultivată cultura superioară a alteia. Traducere, locuri comune searbede, deşi ar fi locuri comune numai în ţara cultă şi lucruri nouă pentru cea incultă, n-au niciun efect şi sunt deci pierdere de vreme păgubitoare.
Pentru ce? Pentru că orice noţiune (şi într-asta se rezumă aşa-zisa cultură) este o formulă abstractă care nu mai are niciun înţeles când îi lipseşte intuiţia premergătoare. Pentru un om care şi-a făcut educaţia într-o ţară mai cultă, problema, când e vorba de activitatea sa într-o ţară mai puţin cultă, sună aşa: cu care domeniu, dintre cele ce există de fapt în această ţară, trebuie să faci legătura, pentru ca elementele sale intuitive să fie grupate spre abstragerea muncii de cultură generală mai înaltă? Aceasta, însă, este o muncă originală, scoasă din izvorul străvechi al intuiţiei.”
