Ne aflăm în an rotund Ion Heliade‑Rădulescu. La 6 ianuarie 1802 la Târgovişte se năştea cel considerat cel mai important ctitor din cultura română prepaşoptistă, scriitor, filolog şi om politic român, membru fondator al Academiei Române şi primul preşedinte al acesteia. După obiceiul şi în spiritul vremii, Ion Heliade‑Rădulescu învaţă limba greacă, înainte de a învăţa să citească româneşte din lucrarea Istoria pentru începutul românilor în Dachia a lui Petru Maior (asemenea lui C. Negruzzi, în Moldova). În 1818, el devine elevul lui Gh. Lazăr, căruia îi va urma la conducerea şcolii de la „Sf. Sava”. Este membru activ al asociaţilor culturale din epocă: „Societatea Literară” (din 1827), „Societatea Filarmonică” (din 1833), întemeietor al presei din Ţara Românească: Curierul Românesc (1829) şi Curierul de ambe sexe (1837), tipograf, editor, poet, prozator şi critic. În 1846, Heliade propune planul unei „biblioteci universale”, menită să înzestreze cultura noastră cu toate capodoperele literare, istorice, filosofice ale tuturor timpurilor. El este autor al meditaţiei cu motive preromantice, O noapte pe ruinele Târgoviştei, al elegiei Dragele mele umbre, sau al mitului popular Zburătorul – capodopera sa literară. Poate că cel mai adesea ne reamintim spusele lui Ion Heliade‑Rădulescu: „Limba românească acum păşeaşte către desăvârşire şi pentru cultura ei se ostenesc atâţia bărbaţi. Ocupaţi‑vă, vorbiţi şi scrieţi junilor de limba naţională. Ocupaţi‑vă, va să zică, a scrie într‑însa despre toate ştiinţele şi artele, despre toate epocile şi toţi popolii. Limba singură uneşte, întăreşte şi defineşte naţiunea. Ocupaţi‑vă de dânsa mai înainte de toate şi nu veţi face prin aceasta decât cea mai fundamentală politică, veţi pune fundamentele naţionalităţii”.
Eugen Simion: „O mare figură a secolului său”
Mihaela Helmis: Sunt cuvinte scrise acum peste 150 de ani de Ion Heliade-Rădulescu şi bucuria aceasta a regăsirii limbii noastre, a bogăţiei ei de ziceri şi zicători, de înţelepciune şi de spirit ludic, dar şi tăios, ne face să ne simţim deodată mergând prin Eminescu foarte acasă. Trecând prin el, Ion Heliade‑Rădulescu, „a fost poate prea multe”, şi atunci istoricii îi trec în revistă activitatea în felul lor, şi dvs., literaţii, altfel. Să‑l aşezăm cu ochii de acum pe Ion Heliade‑Rădulescu între cele scrise, în cele ale asociaţiilor şi societăţilor literare, între ale celei ce stătea să fie Academia Română şi acest, i s‑a spus „întemeietor”, spirit enciclopedic.
Eugen Simion: A fost o mare figură a secolului său. N‑a fost, după cum se spune, un om comod. A pregătit, să nu uităm, totuşi, prin scrierile sale, Revoluţia, şi, când ea a izbucnit în 1948, a jucat un rol esenţial în desfăşurarea evenimentelor. A intrat însă în conflict cu Bălcescu, Ghica şi cu alţi, mulţi, căuzaşi, din cauza caracterului său irascibil. Când citim, azi, corespondenţa dintre Bălcescu (sufletul mistic al Revoluţiei) şi Ion Ghica (diplomatul ei inteligent şi perspicace), ne dăm seama de adâncimea acestui conflict. Un conflict ce a continuat şi a sporit în exilul acestor spirite mesianice. Acest fapt nu trebuie să umbrească însă valoarea scriitorului şi a pedagogului naţional care a fost Heliade. Rolul lui în viaţa culturii şi a politicii naţionale din epocă (o epocă de mari prefaceri) este, repet, fundamental. Este un veritabil creator în mai multe domenii. Irascibil şi vanitos, cum se zice că era, el a deschis calea spre modernitatea românească. În 1866 el a fost ales preşedinte al tinerei Academii Române, dar nu pentru multă vreme. S‑a supărat pe Kogălniceanu pentru o chestiune petrecută în Parlament, deşi motivul nu avea nimic de‑a face cu
Academia, şi şi‑a dat demisia. Deci, a fost un om imprevizibil în atitudini, un spirit certăreţ într‑un anume sens…
Şi dacă îmi daţi voie, rămas cumva în ADN‑ul nostru cultural printr‑o imagine cu, să‑i spunem hlamida albă pe umeri, cu figura aceea aşezată şi hotărâtă, şi cu un citat: „Scrieţi băieţi, numai scrieţi”.
Cel mai mare admirator al lui din generaţia ce i‑a urmat este Eminescu. Maiorescu şi, în genere, junimiştii nu‑l agrează. Eminescu, în schimb, vede în el un apostol al spiritualităţii româneşti. În poemul La Heliade, autorul Epigonilor, un mare poet şi profet al neamului, creator de limbă şi creator de sistem de gândire, ceea ce în bună parte este adevărat, deşi multe din scrierile lui s‑au datat. Într‑adevăr, versurile sunt frumoase, spun englezii, „un caracter”. Spirit polemic, în acelaşi timp, un spirit deschis spre lume, care voia să facă totul. Revenim la formula de dinainte, un întemeietor.
Dacă e să ne gândim cum începea atât de repede sub norocoasa aripă a lui Gheorghe Lazăr, şi cum la nici douăzeci de ani el putea să fie profesor, atunci ne dăm seama că trebuia să fie ceva special în felul în care absorbea cunoştinţele şi, cred că ăsta este unul dintre meritele lui, dorea pentru români şi pentru România cultură de acelaşi nivel cu cea a Europei.
Da. Ambiţia lor, o ambiţie de a fi sincronici. Într‑adevăr, Heliade o are, şi încă o dată ambiţia lui de a face lucruri fundamentale. A înfiinţat primul ziar românesc…
… Şi încă nu era 1840.
Da. A înfiinţat, fundamentat organizaţii literare, societăţi, cum este Societatea Filantropică ş.a.. Oriunde s‑a manifestat istoria noastră a fost de faţă şi Heliade. Un fapt curios, oamenii de ştiinţă, de pildă, oamenii de la Politehnică, îl revendică printre înaintaşii lor.
Studiile lui matematice…
E adevărat, pentru că a fost elevul lui Gheorghe Lazăr şi pentru că era un om isteţ, Lazăr l‑a luat adjunctul lui. După doi ani a devenit director.
Şi cel care a făcut ca în ţară să apară patru mii de şcoli.
Da. O generaţie absolut strălucită. Eu personal sunt fascinat de acest secol. Mi‑aş fi dorit să trăiesc în secolul al XIX‑lea.
Cu terenuri culturale nedesţelenite şi cu deschiderea de a le porni pe toate…
Într‑un fel Heliade precede această generaţie, generaţia ’48. El a fost în mijlocul acestei mişcări care dorea ca România să devină o ţară europeană. Şi să ne întoarcem faţa de la Răsărit spre vestul Europei. Au reuşit. Nu chiar atunci, dar peste un deceniu au făcut mica‑mare Unire, au făcut, de fapt, statul modern. La realizarea acestei Uniri care ne‑a pus pe harta istoriei europene Heliade n‑a participat în chip direct. S‑a întors din exil în ’59 şi n‑a fost în relaţii bune cu oamenii politici de atunci, precum Kogălniceanu. Dar prin ideile lui a participat la opera unirii. În fond, unirea de atunci este rezultatul acestei mişcări de idei formidabile, cu care românii şi, mai ales, o mână de oameni, studenţii români, care au stat în străinătate s‑au întors în ţară. A fost marea victorie a inteligenţei româneşti să creeze un stat, să creeze reforme fundamentale.
Dacă e să ne gândim la o asemenea personalitate cu atâtea deschideri şi cu atâtea capete de drum, poate că ne explicăm şi atitudinea sa cumva mesianică, să te simţi trimis, să te simţi deasupra tuturor şi să simţi că şi poţi să spui tuturor care e sensul lucrurilor şi al existenţei. Să fii şi în literatură, dar şi în istorie, să fii şi în religie – spirit universal.
Are un sens al totalităţii şi în poezia lui, dar pentru că aţi amintit de lucrurile unde el s‑a implicat şi a şi reuşit, să nu uităm că a publicat în 1828 o gramatică foarte importantă, o gramatică care a fost înţeleasă de oameni; cei mai mulţi erau analfabeţi şi au început să înveţe carte pe Gramatica lui Heliade.
Daţi‑mi voie să socotesc, avea 26 de ani.
Exact. Şi a făcut‑o, după un model francez. A scris o carte de filosofie, Echilibrul între antiteze, unde îşi pune problema lumii, problema alcătuirii universului. Şi chiar dacă are lucruri compilate de ici şi de colo din filosofii vremii…
… Ajungeau în limba română, ca să nu ne mai gândim la câţi mari autori au ajuns prin intermediul lui la noi.
Da! De la Boileau până la Victor Hugo, el a tradus şi din clasici, şi din moderni. În alcătuirea spiritului lui era o înfrăţire între spiritul clasic şi spiritul romantic, această enormă deschidere spre univers. E un cuvânt care mie mi se pare esenţial pentru spiritul lui Heliade. Un „uriaş nesaţ”, cum spune el. A abordat toate genurile şi a lărgit tematica, unghiul de vedere asupra lumii. Este, cred, primul nostru poet cosmic.
Şi dacă ne ducem la Zburător…, cât de bine înţelegând mitul…
Mitul erotic, da. Printre primii. Formidabile sunt poemele lui cosmice. Într‑un poem el spune: „Vreau să cuprind urgiile lumii”, adică universul nu numai în splendoarea lui, marele univers, dar şi în explozia lui…
În forţele care îl mişcă…
Da. Explozia, „urgiile lumii”. Pe urmă Căderea îngerilor ş.a.m.d. Un personaj foarte important.
Dacă ne gândim la ceea ce ar fi trebuit să fie în viziunea lui o colecţie a literaturii universale adusă în limba română, cu toţi autorii pe care‑i simţea şi dorea să‑i avem cu toţii…
Gândea că literatura este politica noastră cea mai bună. Şi are dreptate. Toată generaţia lui, generaţia mesianică, a orientat Ţările Române spre Occident, spre familia romanică, europeană, din care noi făceam parte prin origine şi prin limba noastră, ei bine, el a gândit că literatura va putea face mai bine, că poate fi „vehiculul politicii”. Îmi place foarte mult această propoziţie, o citez des.
Au trecut generaţii, zeci aş putea să spun, şi probabil în acelaşi spirit aţi ajuns şi dvs. preşedinte al Academiei Române, aşa cum fusese el primul preşedinte al Academiei, având acelaşi motor, al culturii şi al literaturii care e cea mai bună politică.
Am fost, într‑adevăr, al 35‑lea preşedinte al Academiei Române. Dar nu vorbim acum despre acest fapt. Ci de Heliade Rădulescu, creatorul şi profetul naţiei române. El a creat o generaţie de poeţi preromantici şi romantici în frunte cu Grigore Alexandrescu.
Şi tragem împreună cu dvs., domnule profesor, concluzia că, aşa cum nu‑l cunoaştem sau nu ni‑l reamintim de fiecare dată cu toate ale sale pe Grigore Alexandrescu, aşa o facem şi cu Ion Heliade‑Rădulescu…
Aşa este. Putem citi versurile… Să vă citez unul dintre ele, de o stranie, paradoxală frumuseţe oximoronică: „Sărutare, lemne triste, ce verzi, galbene‑nnegriţi”. Nu vi se pare un vers suprarealist, scris pe la 1840?
Şi facem apel la scrierile sale, ne aşezăm în trena acestui vizionar, a acestui clasic, romantic, a acestei locomotive care a tras o cultură întreagă în urma sa, cu toate că nu au lipsit nici drumurile lăturalnice.
Îmi amintesc că Alexandru Rosetti, care avea o ascendenţă voievodală, a declarat odată că dintre toţi înaintaşii lui importanţi nu erau rosettiştii, ci o strămoaşă a lui, căreia Heliade i‑a închinat Zburătorul. Ăsta era semnul lui de nobleţe şi mi‑a plăcut foarte mult să‑l aud pe „marele grec” (cum îi zicea Călinescu), recunoscând acest lucru. Om care avea toate titlurile nobiliare posibile, el spune: eu mă mândresc cu strămoaşa mea, căreia Heliade i‑a dedicat Zburătorul. Frumos!
Minunată legătură între toate felurile, în care s‑a simţit, s‑a trăit aici româneşte. Şi n‑avem decât să‑i păstrăm memoria şi de câte ori vine ocazia, să‑l evocăm.
Noi am mai făcut ceva: în seria de Opere fundamentale, ediţia Pleiade, am publicat două volume de Ion Heliade‑Rădulescu, iar Mircea Anghelescu, care s‑a ocupat de ediţie, mi‑a promis că face şi un al treilea volum. Avem, aşadar, această ediţie cu operele fundamentale ale lui Heliade.
Avem atunci în ce fel să ne întoarcem la opera lui Heliade, nu putem să pretindem că l‑am pierdut printre volume, el este adunat în felul acesta şi pentru toate acestea vă mulţumim. Iar, citindu‑l, îi facem o reverenţă adâncă.
Ioan‑Aurel Pop
Părinţii României moderne
Mihaela Helmis: Ca un spirit în sine conservator, dar în atât de mare măsură vizionar, un pionier şi un întemeietor, a fost caracterizat Ion Heliade‑Rădulescu. Dacă e să‑i analizăm gesturile importante pentru evoluţia istorică a principatelor, pentru evoluţia ţării, ce să nu uităm, domnule preşedinte Ioan‑Aurel Pop?
Ioan‑Aurel Pop: Ion Heliade‑Rădulescu face parte din Părinţii României moderne. El a reuşit să se impună în fruntea generaţiei sale din mai multe puncte de vedere: deopotrivă ca scriitor, poet, prozator şi ca om de ştiinţă. A fost un spirit conservator şi un spirit înnoitor, în acelaşi timp. El face parte din generaţia Revoluţiei de la 1848, din acea generaţie care a trasat programul de dezvoltare a românilor şi de coagulare într‑un stat naţional unitar, şi care a stabilit marile reforme referitoare la modernizarea României, reforme care s‑au înfăptuit treptat, după 1848, mai ales, după 1859, şi care au mers până la 1918. El a rezolvat o seamă de probleme spirituale intelectuale ale societăţii româneşti şi a fost apreciat la cel mai înalt nivel, fiind ales în prima generaţie de membrii ai Academiei Române primul preşedinte al Academiei Române. La începutul noului mileniu îl aniversăm la bicentenar şi continuăm să‑i privim personalitatea complexă cu admiraţie, cu un spirit de revenire şi de cunoaştere a sa, pentru a‑l menţine în memoria contemporanilor.
De la valori sincrone, pornind de la păstrarea limbii române în firea ei şi a culturii noastre, pornea totul. Şi Heliade devenea primul preşedinte al unei instituţii importante precum Academia Română. Cum au trecut cei peste 150 de ani, între cel de atunci şi dvs., cel care vă aflaţi azi în această importantă, fundamentală, demnitate?
Ion Heliade‑Rădulescu, ca prim preşedinte al Academiei Române, a prezidat la alcătuirea programului de funcţionare a Academiei Române. Primele scopuri ale acestei venerabile instituţii, fixate de întemeietori, au fost cultivarea limbii şi literaturii, crearea unui mare Dicţionar al limbii române, cultivarea istoriei şi a etnografiei, adică a disciplinelor identitare. Sub preşedinţia lui Ion Heliade‑Rădulescu s‑au fixat aceste obiective care ulterior, după 1879, s‑au întărit, dar s‑au şi îmbogăţit cu altele, Academia Română devenind un templu al ştiinţelor şi artelor în general. Importanţa lui Ion Heliade‑Rădulescu se leagă de aceste temelii pe care el şi generaţia lui le‑au fixat pentru Academie. De atunci încoace Academia a rămas forul principal de consacrare a valorilor intelectuale din România şi forul de cercetare şi de creaţie artistică cel mai important. Deci, bazele au fost puse în secolul al XIX‑lea, însă activitatea s‑a îmbogăţit mereu în lumina celor trasate atunci.
Academia n‑a avut numai perioade faste în evoluţia ei, a trecut şi prin perioade dificile, cu precădere în timpul lungilor decenii comuniste, dar nu numai că a supravieţuit, a renăscut mereu şi se străduieşte, în măsura posibilităţilor, în aceste perioade complicate pe care le traversăm, să‑şi păstreze menirea, să ducă mai departe acest testament al înaintaşilor şi să rămână în societate un reper intelectual de excepţie. Repet, nu este uşor, e foarte dificil, dar prin forţa intelectuală a membrilor Academiei, instituţia se bucură de încrederea românilor şi se va strădui, sunt convins, în continuare, dincolo de oamenii vremelnici care se află în fruntea ei, să‑şi îndeplinească acest obiectiv esenţial de cultivare a identităţii româneşti şi de înscriere a realizărilor ştiinţifice şi artistice româneşti pe un făgaş universal.
Pagini realizate de Mihaela Helmis
