Acum un veac, în 1920, Nicolae Iorga oferea publicului o Istorie a românilor prin călători, iar în vremea noastră savanţi de talia Mariei Holban şi a lui Paul Cernovodeanu au ostenit rodnic – alături de alţi studioşi – pentru crearea colecţiei academice Călători străini despre ţările române, un capitol dens şi colorat din civilizaţia noastră fiindu‑ne restituit pe calea imagologiei, adică printr‑o „imagine a celuilalt” realizată de zeci şi sute de călători care au venit în contact cu românii.
Pentru europeni călătoriile Evului Mediu şi ale Renaşterii au lărgit nespus orizonturile geografice şi spirituale, de la misionarii şi neguţătorii italieni în Extremul Orient al secolelor XIII şi XIV la expediţiile lusitano‑spaniole către fabuloasele „Indii” din veacurile XV şi XVI soldate cu descoperirea Americii.
„Homo viator” a putut fi, mai ales după 1600, diplomatul, mercenarul, clericul, artistul, savantul plecat spre noile pământuri şi pe care – venit din Occidentul catolic şi protestant – îl întâlnim în părţile ortodoxe şi islamice ale Europei răsăritene, acolo unde „Moscovia” rusească şi mai ales Sublima Poartă otomană – paradoxal legată de Franţa împotriva Habsburgilor prin alianţa Crinului cu Semiluna din 1536 – deveneau locuri pe cât de exotice, pe atât de pline de interes pentru europenii de dincolo de nevăzuta linie Hamburg‑Trieste.
Dincolo de unele idiosincrazii occidentale faţă de Orientul Turcocraţiei, asemenea călători erau aduşi să constate că principii suverani de la Târgovişte şi Bucureşti, de la Suceava şi Iaşi erau
autonomi într‑o lume nord‑dunăreană vecină cu paşalâcurile balcanice, păstrând o statalitate care devenea o caracteristică politică românească şi pe care, la 1709‑1710, un călător precum germanul Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel, slujind pe Carol al XII‑lea al Suediei, o înregistra în termeni categorici: „Orice domn, atâta timp cât domneşte, este tot atât de suveran cât poate fi un principe în Europa”.
Alături de statalitate, un al doilea specific românesc, latinitatea, nu este ocolit de peregrini în înregistrările lor: un padovan din Cinquecento, Francesco della Valle, afla de la călugării mânăstirii Dealu „tutta l’historia” venirii romanilor în spaţiul dacic şi el avea să fie primul străin care citează în textul naraţiunii sale o propoziţie românească doveditoare a unei înrudiri lingvistice în arealul latin atât de preţuit de umanişti.
Pentru călătorii avizaţi ctitoriile voievodale sunt prilej de descriere amănunţită şi de subliniere a unei europenităţi pe care ei o ştiau din patria lor. Iată‑l pe Franco Sivori, secretarul genovez al prinţului de Renaştere care a fost Petru Cercel, fratele vitreg al lui Mihai Viteazul, descriind construcţiile protectorului său din curtea domnească de la Târgovişte: „Sosind luna februarie a anului 1584 înălţimea sa a hotărât să‑şi schimbe reşedinţa şi să se retragă într‑un oraş numit Târgovişte, la o depărtare de o zi şi jumătate de Bucureşti, fiind un loc mult mai ales şi mai la îndemână, unde‑şi aveau pe vremuri reşedinţa principii… Palatul prinţului, clădit de strămoşii săi, este de proporţii mari şi de o arhitectură îngrijită; a fost de îndată mărit de către înălţimea sa care i‑a adăugat încăperi frumoase şi mândre. A pus să se facă cu mare osteneală şi cheltuială pe esplanadă o fântână aducând apa de la un izvor depărtat de oraş…; principele a pus în acelaşi timp să se înalţe o biserică frumoasă alături de palat, astfel că pe un pod acoperit înălţimea sa putea intra în biserică din încăperile sale, fără să fie văzut… A pus să se facă apoi cuşti nespus de mari şi frumoase pentru a ţine sălbăticiuni şi mândre grădini italieneşti care erau aşezate chiar lângă palatul său. Şi a făcut totul cu atâta grabă, că părea o minune. În mai puţin de şase luni totul era dus la desăvârşire, lucrând mai bine de 1000 de oameni neîncetat”. Capela curţii ornată cu fresce de Brâncoveanu şi palatul cu odăi simetric dispuse decorate cu stuc tot în epocă brâncovenească mărturisesc până azi – chiar dacă unele în ruină – pentru precizia descrierilor lui Sivori.
Trecând în Moldova, vom constata grija admirativă pe care o au călătorii veniţi din orizonturi culturale diferite – Pietro Deodato Baksić din lumea catolică a Balcanilor, diaconul melkit sirian Paul din Alep, turcul Evlia Celebi – pentru a descrie cea mai cunoscută ctitorie a lui Vasile Lupu, Biserica Mânăstirii Trei Ierarhi din Iaşi, a cărei nemaivăzută bogăţie în cheie barocă orientală nu putea fi ignorată: „…Mânăstirea era nouă şi biserica pe care o clădeşte domnul… e frumoasă dintr‑un fel de piatră albă, sculptată toată pe dinafară, iar înăuntru zugrăvită cu diferite chipuri de sfinţi”, ne spune, în 1641, prelatul catolic, pentru ca clericul din Siria să devină patetic, în 1653: „În întregime din piatră făţuită, iar pe dinafară este toată sculptată cu o măiestrie artistică ce uimeşte mintea… nu este nici cât un deget care să nu fie acoperit de sculpturi… toată lumea spune într‑un glas că nici în Moldova, nici în Ţara Românească şi nici la cazaci nu este vreo biserică comparabilă cu aceasta, nici prin podoabe, nici prin frumuseţe căci ea minunează mintea celor ce o vizitează”; în fine, călătorul turc, la 1659, atinge superlativele demne de pana şi ochiul unui oriental: „Fiind clădită de curând, pietrele de marmură strălucitoare lucesc şi scânteiază… parcă ar fi frunzele de pe un pergament iluminat… Pe pietrele făţuite ale pereţilor exteriori ai acestei biserici se află, ca podoabe, figuri şi înflorituri. Îndeosebi înfloriturile de pe o piatră sunt astfel încadrate în ornamente săpate cu discuri de soare, cu împletituri de lauri, cu dantele de piatră şi cu inscripţii ornate, încât cel care le priveşte rămâne uluit de felul cum meşterul sculptor a cioplit marmura cu dalta sa”.
Întorcându‑ne la Ţara Românească, un alt monument remarcabil, reşedinţa brâncovenească de la Mogoşoaia – cea care a făcut să intre în limba română cuvântul palat la 1702 – este descris astfel de anglo‑francezul hughenot Aubry de la Motraye în toamna anului 1714, la câteva luni după tragica dispariţie a voievodului: „Am avut curiozitatea de a intra înăuntru pentru a‑l vizita; l‑am găsit clădit cu multă simetrie după moda europeană, împodobit înăuntru cu plafoane bogat sculptate şi cu picturi bune” (trimiterea este, cu siguranţă, la decorul în stuc şi la imagini cu sens genealogic pe care, la finele aceluiaşi veac, al XVIII‑lea, le vedea aici elveţianul Franz Iosef Sulzer: „Într‑una dintre sălile de la Mogoşoaia se puteau desluşi imagini‑bust ale Basarabilor şi ale strămoşilor familiei brâncoveneşti, pictate pe zid, sub bolţi”).
Trebuie adăugat că şi alte arhitecturi rezidenţiale ale Brâncoveanului au atras luarea aminte a călătorilor: o reşedinţă domnească bucureşteană era văzută de reverendul epigrafist Edmund Chishull drept „o casă frumoasă şi aleasă, clădită din piatră şi acoperită după obiceiul acestui loc cu un fel de ţigle de lemn, şi fiind rânduit pe dinăuntru după moda creştină, poate fi socotit măreţ în comparaţie cu clădirile barbare ale turcilor din vecinătate. Din faţă se deschide asupra unei grădini mari, şi aripa dreaptă dă într‑alta ceva mai mică şi amândouă sunt frumoase şi oferă după cum vrei umbră şi frunziş verde”.
Fastul costumului şi al interioarelor aulice este un loc comun al impresiilor de călătorie şi aici, din nou, epoca moldovenească a Lupului va rămâne o paradigmă. Încă înaintaşii săi, marcaţi de Levant, sunt iubitori de lux, aşa cum reiese din spusele călugărului italian Niccolò Barsi din Lucca. El vedea caii din cortegiul princiar „împodobiţi cu mărgăritare, cu aur şi cu tot felul de nestemate… După toţi aceştia urmează domnul singur, îmbrăcat după moda turcească, numai în mătase fină, broderii de aur şi purtând pe cap un calpac după moda turcilor cu un surguci de nestemate la mijloc peste un mănunchi de pene nespus de frumoase. El călăreşte pe un cal turcesc, cu harnaşamentul împodobit cu aur şi cu pietre scumpe; frâul este bătut aproape tot în peruzele, diamante şi safire, de asemenea fruntarul poartă o tufă de pene prinse cu un giuvaer tot de mare preţ. După domn vine careta lui, aurită toată cu tapiseria brodată peste tot cu aur”.
Vasile Vodă Lupu va spori magnificenţa domnească şi aici avem mărturia a doi nobili ce cunoşteau fastul epocii, polonezul Stanislaw Oświecim şi viitorul principe al Transilvaniei Ioan Kémeny: „Măreţia domnului este un lucru cu adevărat vrednic de privit, întru toate era vrednic de admiraţie. Între altele avea pe dânsul o haină împodobită, atât de măreaţă, încât n‑ai putea vedea una ca aceea nici la sultanul turc şi nici la vreun alt monarh. Materia din care era croită mi se pare că era stofă turcească ţesută cu aur în relief pe care erau brodate în aur flori înalte de un deget; avea două perechi de nasturi de diamante splendide… Haina era căptuşită cu blană de samur care desigur trebuia să fie potrivită cu restul… frâul era bătut cu pietre scumpe şi aur, tot asemenea şi scara de la şa, la fel şi sabia; la cuşmă avea un surguci bogat, numai din cinci diamante, dar mari; un asemenea diamant mai avea la inelul din deget”.
Strălucirea principelui moldav se acorda perfect strălucirii curţii domneşti de la Iaşi despre care scria misionarul catolic Marco Bandini – „pereţii dinăuntru, îmbrăcaţi în covoare, tapiserii, draperii de mătase strălucind de aur şi argint, înfăţişează o măiestrie oarecum regească a acestui principe” –, dar şi iezuitul Paul Beke: „Despre preastrălucita curte a domnului nu sunt multe de zis. Un lucru este absolut sigur: foarte puţini principi creştini i se pot potrivi, fie că privim numărul nobililor străluciţi de felurite neamuri de la Curtea sa, fie că privim luxul veşmintelor şi măreţia pompei”.
În sfârşit, mărturiile călătorilor scot în evidenţă, alături de suveranitatea şi strălucirea domnească de la Bucureşti şi Iaşi, caleidoscopul cultural plin de culoare şi toleranţă pe care lumea premodernităţii româneşti îl înfăţişa. Iată, în acest sens, mărturia unui meşter boem şlefuitor de cristal, Georg Franz Kreybich, care, cu prilejul unei nunţi domneşti la curtea lui Constantin Brâncoveanu, avea sub ochi scenografii şi coregrafii ce ţineau de climatul cultural al curţii valahe înainte de 1700: „A fost veselie mare şi aveai ce vedea.. căci după terminarea ospăţului, în aceeaşi sală în care se prânzea a fost ridicată o cetate împresurată de turci, iar în cetate erau nemţi (suntem în vremea războiului dintre Habsburgi şi Poartă – n.m.). Turcii băteau cetatea cu tunuri şi bombarde şi‑i sileau să se predea şi să ceară pacea. Şi s‑au făcut şi multe alte jocuri şi tot felul de dansuri turceşti, arăbeşti, chinezeşti, tătăreşti, franţuzeşti, spaniole şi leşeşti şi au ţinut toată noaptea până la ziuă”.
Vom conveni că această evocare a unui episod ludic poate fi cea mai potrivită încheiere pentru incursiunea noastră în „istoria prin călători”.
■ Istoric al culturii şi al artei, profesor universitar, membru al Academiei Române şi vicepreşedinte al acesteia
Răzvan Theodorescu
