La Qinghai pare să fi venit pe apele lacului astfel numit un sfinx care a pus o întrebare, iar Poeţii Lumii, adunaţi la o Masă Rotundă precum cavalerii Regelui Arthur, au dat răspunsuri ce alcătuiesc, împreună, cea mai atrăgătoare oglindă în care se priveşte umanitatea. Câtă risipă de nobleţe în gânduri şi fineţe în sentimente!
Câtă implicare curajoasă în lupta contra răului!
Nimeni nu a venit aici cu narcisiste gratuităţi. Sunt artişti dar şi oameni, care au trăit drame personale, au înfruntat închisoarea, exilul, sau drame colective.
Iubirea a fost inventată în secolul al XI-lea de către trubaduri, a spus Eugen Uricaru la recentul Festival Internaţional de Poezie de la Qinghai, China, unde a reprezentat România alături de Aura Christi. A inventat-o, deoarece cultul femeii era 
doar temă lirică, fără legătură cu realitatea în care al doilea sex nu avea niciun drept, suferind, după căsătorie, un fel de moarte civilă. Amour courtois nu exprima, aşadar, nici un sentiment, nici o realitate. Era o construcţie ideologică, o galerie de imagini cum spunem astăzi, şi tot atâtea măşti de înfrumuseţare a aristocraţiei, confecţionate de artişti, sponsorizate de Curte şi castele. Primul trubadur a fost, de fapt, bunicul reginei Eleanor de Aquitania, care a cerut capelanului ei să redacteze regulile jocului.
Care sunt imaginile vieţii de succes diseminate de televiziune, presă şi cinematografie din zilele noastre? Bărbatul sau femeia care reuşesc în afaceri. Helen Mirren urcă la microfon, pentru a se adresa adunării acţionarilor precum Agamemnon armatelor reunite la Troia. Rochia şi coafura, perfect modelate, par turnate în marmură. Femeia de afaceri e altminteri un monstru, care a ales între iubire şi datoria faţă de… ban la fel ca în Corneille… adică datoria… Pentru a fi reuşit, orice portret are nevoie de contrast. Stăpânul şi servitorul de dinainte de citoyen şi citoyenne au devenit femeia de afaceri cu secretara din dotare, aleasă conform paradigmei slim-aerobic-fashion-victim. Aceasta repară relaţii sentimentale cu colegele printr-un cadou de rochii de la Paris. Cui face reclamă acest cuplu mai patetic decât Don Quijote şi Sancho Panza?
La festivalul a cărui temă a fost anul acesta „Poezie locală, voci marginalizate”, Jidi Majia, fondatorul lui, a explicat: 
„Prin globalizare, ca sintagmă provocatoare, se înţelege un curent general de disoluţie a barierelor economice şi sociale dintre naţiuni în favoarea unor baroni ai capitalului deghizaţi în oameni de afaceri internaţionali, diversitatea etnică a omenirii ameninţând să se trasforme într-o piaţă monotonă, uniformă. […] Trăim într-o lume a necesităţilor artificial create, a consumului de masă şi a informatizării, al căror mobil este profitul, iar instrumentul de realizare, dorinţele gregare ale milioanelor de consumatori.[…] În ţările lumii a treia, nu contează decât criteriul financiar”.
Poezia a fost discutată, aşadar, nu din punctul de vedere al poeticii, ci al funcţiei sale taumaturgice: „Poate, s-a ajuns în punctul critic în care se impune nietzscheana revoluţionare a omului din om, ca să folosesc o expresie dragă lui Fiodor Mihailovici Dostoievski.” (Aura Christi).
Am şi scris, cred, într-un număr anterior, despre şansa de a fi acceptată într-un cerc elitist, societatea împărţindu-se, după domnul Eugen Uricaru (ibid.), în poeţi/ profeţi şi o masă informă de indivizi care operează cu clişee, din comoditatatea de a nu gândi. După ce am parcurs Antologia de eseuri şi poeme publicată cu ocazia Festivalului, nu mai cred însă aşa. Nu ştiu dacă suntem mulţi sau puţini cei care aflăm abia acum, din eseul lui Amir Or, că, în Israel, se vorbeşte acum o limbă ebraică artificială, o resurecţie a limbii arhaice, limba Bibliei, pe care au ales să o vorbească, încercând să o flexibilizeze şi aplice la viata curentă, imigranţii veniţi în noul stat din toată lumea. Între limba Bibliei şi diverşii hibrizi lingvistici a existat discontinuitatea Diasporei. În alte ţări, evreii au vorbit o ebraică arabă, o ebraică germanizată etc. Autorii evrei au intrat în istoria literară a altor popoare, iar localnicii din Palestina mai vorbeau o limbă puternic influenţată de arabă şi doar în scopuri comerciale. Limba se modifică, se şlefuieşte, aşadar, numai prin opera maeştrilor. Engleza lui Cahucer nu mai era înţeleasă în Renaştere, ea „crescuse” prin Shakespeare, Marlowe, Thomas Browne, Robert Burton… De altfel, ar fi trebuit să mă gândesc că invenţiile indivizilor izolaţi nu se impun în masa de vorbitori. Numai construcţiile lingvistice comunicate în discursuri ale spaţului public, în structuri de 
autoritate, sunt diseminate şi au şansa de a prinde. Ce ar fi fost dacă, din aceeaşi nevoie de a-şi afirma identitatea, ar fi încercat Şcoala Ardeleană să resuscite latina? Nu am mai fi avut Ţiganiada. Ginta latină a lui Alecsandri, scrisă cu aceeaşi intenţie de a reînvia o limbă moartă, latina, sună artificial, în vreme ce limba pastelurilor, deşi şlefuită, pare scrisă fără nici un efort, împărtăşindu-se din limbajul viu, contemporan. Nu masele de vorbitori, ci scriitorii modifică o limbă. Când autorii nu folosesc o limbă a etniei lor, sunt absorbiţi în sfera de gravitaţie a unei alte limbi. Ebraica a rămas o „limbă mică” (Amir Or), în vreme ce un Paul Celan a scris în limbi mari (germană, franceză). Statutul unei limbi e dat de valoarea autorilor care scriu în acea limbă. Marginea şi centrul sunt relativizate prin artă, care sfinţeşte locul sau persoana. Condamnat în contumacie în Turcia de un regim autoritar, Ataol Behramoglu devine o voce publică în Franţa. Apărarea prin poezie are câştig de cauză: poetul revine în patrie ca o respectată figură internaţională.
Dar logos înseamnă şi gândire. Lecturile modelează o societate etic şi axiologic, o abilitează cognitiv. Operele culturale nu există izolat unele de altele, alcătuiesc de fapt, un spaţiu comun de conversaţie. Iată un admirabil comentariu al poetului macedonean Mite Stefoski despre hibrida lume real-imaginară în care nu se pot coborî cortine de fier, ceea ce înseamnă că trăim ca cititori într-un al treilea spaţiu de cuantice interferenţe între produsul de cultură şi datele materiale ale existenţei noastre: „E noapte, iar eu visez un Borges care visează tigri. Tigrul lui Blake arzând, al lui Hugo, sinistrul Shere Khan din Cartea Junglei, în fine, tigrii lui rotesc împrejur, vineţii, diferiţi. Dispărut e acel Borges care din când în când visează la un tigru, dar şi mai departe, printre tigrii rămaşi în junglă, tigrii visaţi, tigrii nevisaţi dând târcoale bibliotecilor, departe de cărţi, versuri, cuvinte. Toţi tigrii traversează grădinile lui Borges. Din când în când, târziu în noapte, îi las să-mi traverseze strada. Oare mai visează Borges, celălalt Borges, pe acel Borges care e plecat şi trimite tigrii pe strada mea?”.
Eseul şi poemul Aurei Christi au o temă comună: exilul geografic şi încercarea compensatorie de a-şi afla o patrie în poezie, semnată tot cu… nume străin. În vreme ce primul e traumă iremediabilă, poezia, chiar scrisă sub un nume adoptat, îi oferă o patrie. Discontinuitatea dintre pleiada de mari scriitori ai copilăriei şi adolescenţei într-o coastă de Românie puternic rusificată şi pleiada de autori români cunoscuţi odată cu refugiul în ţara-matcă este înlăturată în virtutea caracterului intersubiectiv al culturii. Noua patrie e o republică de scriitori a căror identitate comună e dată de adeziunea la filosofia lui Nietzsche şi poetica lui Dostoievski…
La Qinghai pare să fi venit pe apele lacului astfel numit un sfinx care a pus o întrebare, iar Poeţii Lumii, adunaţi la o Masă Rotundă precum cavalerii Regelui Arthur, au dat răspunsuri ce alcătuiesc, împreună, cea mai atrăgătoare oglindă în care se priveşte umanitatea. Câtă risipă de nobleţe în gânduri şi fineţe în sentimente! Câtă implicare curajoasă în lupta contra răului! Nimeni nu a venit aici cu narcisiste gratuităţi. Sunt artişti dar şi oameni, care au trăit drame personale, au înfruntat închisoarea, exilul, sau drame colective, cum a fost epurarea artei chinezeşti, condamnată de regimul totalitar 
ca naţionalistă, şi înlocuită, nu cu modele universale, ci tot cu unul naţional, dar al Uniunii Sovietice… Cu toate acestea, Zhang Ye nu se teme de globalizare; ca şi cetăţenii fostei RDG, care nu puteau ieşi dintre graniţe, suferă mai curând de claustrofobie geografică. Globalizarea poate fi benefică, cu condiţia ca aceasta să nu privească reţelele uniformizante ale consumerismului capitalist, ci creaţia spirituală. Atunci când un produs cultural se ridică la nivelul reflecţiei filosofice şi conştiinţei istorice, el poartă amprenta unui loc, fiind în acelaşi timp şi inteligibil oricărui altuia, deoarece structurile gândirii sunt universale. Mireasma unei flori nu mai există doar în spaţiul pe care îl cunosc, scrie spaniolul Javier Bozalongo, în momentul în care o transpun în poem. Arta e chiar transcendere a lui hic et nunc către întreaga umanitate. Zhao Qiuling descoperă cu euforie că poezia Chinei nu sună deloc fals în concertul Poeţilor Lumii, primind confirmarea valorii dincolo de spaţiul naţional. Mai ales, am adăuga, atunci când mediatorii sunt traduceri peste care pare să fi trecut o divină inspiraţie, cum e cazul poemelor redate în limba română de o studentă de numai douăzeci de ani, Andreea Mihaela Andronic, debutată de revista Contemporanul. S-a întâmplat ca şi poetul nostru naţional, Eminescu, asupra căruia şi-au îndreptat strădaniile poeţi români şi străini, universitari şi candidaţi la Academie, să sune cel mai inspirat în versiunea unui tânăr de optsprezece ani, Corneliu Popescu, un licean care se pregătea pentru Politehnică, dar care, din nenorocire, a murit la un cutremur.
Eseul lui Eugen Uricaru are tuşe mai întunecate decât ale unor scriitori cu condică de prezenţă în închisori politice. Aceştia au în ton ceva din forţa celui care a traversat Infernul în ambele sensuri. Dacă răul nu i-a învins, sunt acum mai puternici, în vreme ce Uricaru pare să se confrunte cu paralizia spirituală a unei societăţi dominată de mediocritate şi lene intelectuală. Poetul e un profet, consideră romancierul prezent în antologie ca eseist şi poet, un experimentator – intelectual, afectiv, politic etc. –, în vreme ce conaţionalii săi preferă conservatorismul, clişeul. Ceea ce e cunoscut şi aceptat le dă o senzaţie de confort mental. E o societate condamnată LOCO.
De data aceasta, subscriu. Scurmă sub pielea unui american şi vei descoperi un puritan a spus Nathaniel Hawthorne. Scurmă sub pielea unui român şi vei da de o colecţie de clişee. Sub comunism, au auzit românii, de exemplu, că e ceva rău cu religia. Iată de ce, la puţin timp după revoluţie, când unii, cu conştiinţa încărcată, vindeau totul în grabă şi plecau în străinătate, când alţii se luptau să ocupe un loc în noua societate sau se preocupau de soarta Şaronei şi a lui Corbul, inspectorul şef al învăţământului ceauşist din Buzău, Ion Mănoiu, spumega în ziarul local contra introducerii religiei în şcoli. Într-o vreme de intense eforturi de resuscitare a credinţelor maya, tibetane sau indiene şi într-un Occident unde religia e obligatoriu prezentă în programa şcolară, un nou protest contra predării religiei vine de la un parlamentar al nostru la Bruxelles, deşi e suficient să faci măcar câţiva paşi până la muzeul maeştrilor flamanzi pentru a constata la ce foloseşte cultura religioasă. Nu numai a cultului dominant. Necunoaşterea celuilalt e la fel de fatală în
religie ca în orice altceva, dacă ne gândim fie doar şi la decapitarea de către islamişti a unui mare admirator al Islamului, deplânsă de Preşedintele Obama.
Periculoase sunt şi streotipurile etnice. Pălmaşul angajat să-mi repare gardul la casa de vacanţă se şterge de transpiraţie şi, cu ochii bulbucaţi de resentimente, începe o propoziţie cu „ruşii”, fornăind ca Hitler al lui Chaplin când vorbeşte de „Juden”…
Revin la filmele furnizate acum de Occident, amintite la început, şi nu din raţiuni retorice. Dacă nu arată lumea albă a banului, filmele de pe majoritatea canalelor ne introduc în lumea sulfuric-smolită a criminalităţii sadice. Într-adevăr, copilăria mea s-a aflat sub tirul luminii de la răsărit, dar nu numai. Mi-amintesc că am citit Cei trei muşchetari la vârsta de zece ani, că mi-nchipuiam că sunt Milady de Winter şi, aşezată la biroul tatălui meu, scriam scrisori pentru Eminenţa sa Cardinalul. De nenorocirile care nu mi-au ocolit familia nu erau în mod sigur vinovate, nici romanul pentru tineret, Tânăra gardă, a cărei lectură mi-a exersat capacitatea de a mă dedica unor idealuri mai înalte decât mine însămi, nici Mica balerină, o biografie a Galinei Ulanova, un model al vieţii Per aspera ad astra. Într-o generaţie motivată de imaginarul Mall-McDonalds-Mariott, chiar şi un angajat al Radiolui vorbeşte în eter despre cărţile pe care le mai citesc doar persoanele trecute de patruzeci de ani… Pe când tipografii români ai literaturii scrise de chinezi?
În Occident, găsim însă de toate. Alături de kitsch-ul business sau arta crimei, sunt nenumărate dovezi de rezistenţă a artiştilor de valoare, dintre care au fost câţiva prezenţi recent la Qinghai. Eseurile şi poemele lor vădesc neastâmpărul faustic al occidentalului, remarcat şi de Blaga, de perpetuu căutător şi reevaluator al trecutului, ceea ce înseamnă capacitatea fiinţei umane de a trăi istoric, în trecut şi în viitor. Dacă un important romancier britanic, care scurmă dincolo de aparenţele istoriei, suspectează de manipulare până şi procesul de la Nürrenberg, în România, condamnările în regim Drăghici şi Nikolski au rămas neatinse. Ba chiar, un prim ministru meteoric din urmă cu câţiva ani, punea rosăturile de cadrişti responsabili de sacrificarea unor minţi strălucite să refacă dosarele…
Lumina de la răsărit figurează pe lista de bếtes noires a românilor. Când te împresoară umbrele, iei însă lumina de unde o găseşti. De exemplu, de la poeţii adunaţi an de an pe Acoperişul Lumii.
