Trebuia să te împarţi între realitatea socială, înjugată dictaturii comuniste, cu toate palierele ei restrictive, şi realitatea care începeai să devii tu însuţi în condiţiile în care era interzis să fii tu însuţi şi trebuia să fii cu ochii în patru ca să nu-ţi scape cumva începutul, sămânţa de realitate care erai tu însuţi. Şi tot aşa, lucrurile se roteau ca într-un montagne-russe înnebunitor, în care realitatea ţi se înfăţişa ca o păpuşă cu piciorul spart. Orice început de personalitate şi de manifestare a acesteia era imperios să fie reprimat, dacă nu ucis prin înregimentare, reducere la numitorul comun ori prin reducere la tăcere.
„Sunt – glasul vostru, jarul respirării voastre.”
Anna Ahmatova
Deşi cărţile mele aparţin literaturii române, despre mine s-a spus nu o dată că vin din literatura rusă şi mă îndoiesc de faptul că această afirmaţie, făcută relativ recent de romancierul Nicolae Breban, nu corespunde – într-o măsură covârşitoare – adevărului. De mai bine de douăzeci de ani, m-am stabilit în România, nu departe de o ramură a tribului meu dispersat în lume (de la Ploieşti, Bucureşti, Mangalia sau Moscova până la Paris, Londra sau Roma). De câţiva ani m-am retras din Bucureşti, unde am locuit nu departe de centrul vechi, la Mogoşoaia – o comună legendară din nordul capitalei României, aureolată de personalitatea prinţesei Martha Bibescu, scriitoarea preţuită de neîntrecutul Marcel Proust. Da, cu toate că scriu rom
âneşte, sunt fructul exotic – ca să nu zic bizar – al literaturii ruse. Născută în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, sunt – nolens volens – produsul culturii ruse, în primul rând, în al cărui văzduh am început să respir de pe când deschisesem ochii într-o maternitate din centrul Chişinăului, fruct al iubirii dintre Liubov, Mama mea – născută în Nordul Extrem al Moldovei, în Kamenka, din părinţii Axenia Coban, româncă, şi macedoneanul Grigore Karaman, căruia i se spunea veneticul – şi Tatăl meu, Semion, fiul profesoarei Elena Juşkov, descinsă dintr-o familie strămutată din Estul Imperiului Austro-Ungar, cu Şcoala de Învăţători făcută în perioada interbelică la Iaşi, şi Vasile Potlog, fiu de boieri înstăriţi, devenit notar, de la care am moştenit – fără să-l fi cunoscut vreodată; a murit pe când Tatăl meu nu avea decât ceva mai mult de un an – o mapă burduşită cu acte scrise româneşte după 1918, anul Marii Uniri.
Atât în clasele primare, cât şi la şcoală sau, mai târziu, la Universitatea din Chişinău, în program n-au figurat limba şi literatura română, studiate – în pofida interdicţiilor impuse în epocă – pe cont propriu. Dacă aş face un efort să reduc simbolurile prunciei la câteva, probabil că m-aş referi, inevitabil, la chipul lui Vladimir Ilici (Ulianov) Lenin, obositor de prezent, ubicuu aş spune, cu nimic deosebit de imaginile creionate în proza sa autobiografică de Iosif Brodski, unde e descris ba un chip de copil cu părul bucălat, găsit în manualele din clasele primare, ba imaginea de conducător cu mustaţă şi barbişon, îmbrăcat într-un costum negru sau într-o geacă de piele, stând la tribună, sau la biroul său din Kremlin, în timp ce răsfoieşte un ziar etc. Sunt imagini multiplicate în milioane de exemplare şi distribuite peste tot: la grădiniţă sau la şcoală, în instituţiile publice, pe străzi; de fapt, oriunde te aşteptai mai puţin. Dincolo de imaginea impusă de o ideologie represivă de durata a circa şapte decenii, copilăria mi-a fost împărţită, în chip definitoriu, între doi poeţi: Mihail Eminescu şi Aleksandr Puşkin. Am crescut cu poemele celor două vârfuri ale culturilor română şi rusă, împărţindu-mi vorbirea, felul de a gândi, visele şi speranţele între două limbi: româna şi rusa. În familie vorbeam româneşte; pe stradă, în curte, la şcoală, în recreaţii – limba în care a fost scris romanul Fraţii Karamazov. Evgheni Oneghin, Călin, Ruslan şi Ludmila, Călăreţul de aramă, Prizonierul din Caucaz, Veronica Micle, Natalia Gonciarova, Ţarscoe Selo, Fontannâi Dom, d’Anthes, Ţarul Nikolai I, Fata căpitanului, Dama de pică sunt personaje în a căror umbră luminoasă am învăţat să silabisesc – odată cu lumea – fiinţa. Pe măsura înaintării în vârste, acestor eroi ai copilăriei şi adolescenţei mele li se adăugau scriitorii care i-au iubit pe Eminescu şi Puşkin, scriitori ce alcătuiesc – în mintea mea cel puţin, minte ce structurează lumea în metafore, imagini şi simboluri – două stoluri de delfini, iscaţi în secolele XVII, XVIII şi XIX pe terenul culturilor rusă şi română: Creangă, Vasile Alecsandri, Negruzzi, Titu Maiorescu, Dimitrie Cantemir, Antioh Cantemir, Dostoievski, Tolstoi, Lermontov, Cehov şi Gogol, urmaţi de literaţii epocii de argint a literaturii ruse, odată cu instalarea căreia intrăm în veacul al XX-lea: Ahmatova, Ţvetaieva, Mandelstam, Esenin, Pasternak. E limpede faptul că literaturile română şi rusă sunt de neconceput fără aceşti delfini. Cercul format din poeţii, dramaturgii şi romancierii menţionaţi adineaori continuă, firesc, să se lărgească, făcându-mă să completez cu regularitate lista prietenilor celor doi stâlpi ai copilăriei, adolescenţei şi primei mele tinereţi – Eminescu şi Puşkin – de la care am învăţat câteva lucruri esenţiale, în capul unei ipotetice liste stând ceva intrat deja în sânge: nevoia de a te raporta la modele de gradul zero şi nevoia de a le iubi, respectul şi recunoaşterea lor făcând parte din travaliul de a iubi. Probabil că inclusiv din acest motiv am aşezat ca motto al revistei Contemporanul – înfiinţate la 1881 la Iaşi ca replică la revista Современник, fondată de A. Puşkin la 1836 la Sankt-Petersburg, publicaţie în ale cărei pagini au văzut lumina tiparului texte semnate, între alţii, de Gogol şi Turgheniev – o frază din Friedrich Nietzsche: „Un popor nu se caracterizează atât prin oamenii mari, pe care îi are, ci mai ales prin felul în care îi recunoaşte şi îi stimează pe aceştia”.
Întrebată de cineva apropiat care dintre limbi e materna, am răspuns fără să ezit: româna, cu toate că în venele mele curge şi sânge slav, cu toate că şi la cei aproape cincizeci de ani, formulând o frază, câteodată, termenul rusesc se aşază în mintea mea – iute şi oarecum premonitoriu – înaintea celui românesc, iar în vise vorbesc şi număr nu rareori în limba uzuală în familia Tatălui meu, Semion: rusa. Fără literatura rusă – iar, mai târziu, literatura germană, spre care accesul mi-a fost înlesnit de Marina Ţvetaieva şi Anna Ahmatova, care au crescut cu guvernante nemţoaice şi s-au format în aerul culturii prezidate de Goethe şi dragii inimii mele romantici: Novalis, Hölderlin, Rilke, urmaţi de Nietzsche, Thomas Mann şi Hermann Hesse – n-aş fi scriitorul român de azi. Bilin
gvismul copilăriei mele mi-a făcut nu puţine daruri, între care deschiderea, răbdarea de a asculta părerea celuilalt despre lume, un unghi cosmopolit de cea mai bună speţă ş.a.; mă simt, ca rechinii, la ei acasă, în apele adânci şi mari, într-un mediu invadat de diferite etnii, de cât mai multe rase. De cum am păşit pragul şcolii franceze, celor două limbi vorbite zi de zi – româna şi rusa – li s-a adăugat limba unei alte mari culturi: franceza, vorbită în mod uzual şi de studenţii Conservatorului de Muzică, aflat în preajma reşedinţei familiei mele, unde vedeam zi de zi tineri de culoare care pendulau între orele de curs ţinute în clădiri diferite şi cu care mă întreţineam în franceză.
Darul de a fi avut la timpul potrivit şansa de a mă apropia de câteva culturi majore ale lumii este, de bună seamă, norocul existenţei mele. Înainte sau dincolo de acest noroc, regăseam larg deschise porţile unui infern social, din care, treptat, încet, am început să înţeleg din ce în ce mai mult, continuând să văd, oriunde mă aflam, acelaşi portret multiplicat în zeci, sute de variante, portret care îl înfăţişa pe Vladimir Ilici (Ulianov) Lenin. Ajuns la Chişinău, marele poet Nichita Stănescu, nepot de general alb-gardist, Cereaciukin, îi va face în glumă un elogiu, afirmând că, în cazul în care Lenin n-ar fi făcut Revoluţia din Octombrie, tatăl lui n-ar fi fugit din Rusia la Ploieşti, unde a cunoscut-o pe cea care i-a dat – după o frumoasă poveste de iubire – viaţă. „Aşadar – îşi încheia discursul ironic unul dintre cei mai mari poeţi, dăruiţi lumii de literatura română – trăiască Vladimir Ilici Lenin!”
Am mai scris despre faptul că fac parte dintr-o generaţie considerată pierdută; şi eu şi colegii mei de generaţie biologică – generaţia în blugi i se spune şi în Basarabia, şi în România – am fost crescuţi într-un marasm social – realitate ce ne-a schingiuit, fără îndoială, sufletele. Suntem nişte epave ce-şi doresc un destin unic. Suntem nişte estropiaţi ce-şi strâng pumnii şi – scrâşnind din dinţi – se încăpăţânează să-şi trăiască viaţa aşa cum ai citi o mare operă artistică, deşi auzeam mereu că – în cazul în care voi alege la majorat să rămân acasă, la Chişinău – un destin major ar deveni imposibil; ca să fiu cu adevărat, trebuie să fug, deoarece în ţara în care m-am născut – mi se repeta – nu există viitor. Basmele despre viitorul luminos rămâneau ceea ce erau: nimic mai mult decât nişte basme, transformate fulgerător în glume decupate dintr-un registru sinistru-vesel, de genul: vine cineva mititel şi, Doamne, atât de negru, şi sună la uşă. Cin’ să fie? Cin’ să fie? Viitorul. Până să vină însă acel cineva mititel şi negru, trebuia să minţi că eşti ceea ce nu eşti. Trebuia să te împarţi între realitatea socială, înjugată dictaturii comuniste, cu toate palierele ei restrictive, şi realitatea care începeai să devii tu însuţi în condiţiile în care era interzis să fii tu însuţi şi trebuia să fii cu ochii în patru ca să nu-ţi scape cumva începutul, sămânţa de realitate care erai tu însuţi. Şi tot aşa, lucrurile se roteau ca într-un montagne-russe înnebunitor, în care realitatea ţi se înfăţişa ca o păpuşă cu piciorul spart. Orice început de personalitate şi de manifestare a acesteia era imperios să fie reprimat, dacă nu ucis prin înregimentare, reducere la numitorul comun ori prin reducere la tăcere.
Sub comunism, adevărata cultură – şi aici îi dau dreptate eruditului Nicolae Balotă – rămânea a fi subterană, iar excepţiile nu fac decât – conform ciclicităţii istoriei, cunoscute şi verificate de secole – să confirme regula. Vorbesc mereu despre cărţi pentru că ceea ce vedeam în jur, la televizor, la şcoală, în magazine sau la bibliotecă, mi se părea din ce în ce mai obscur, senzaţia că ceva nu se leagă accentuându-se tot mai mult. Iosif Brosdki are dreptate când afirmă că nimic altceva decât „cărţile deveniseră prima şi unica realitate, iar realitatea apărea ca o casă de nebuni, abracadabrantă”.
Culoarea predominantă era cenuşiul; cenuşiul cultivat cu bună ştiinţă, tabietul de a nu ieşi din rândul mediei statistice, de a deveni adeptul supunerii şi al cuminţeniei – ceea ce devenea din ce în ce mai greu, de vreme ce citeai, de pildă, Însemnări din subterană de Fiodor Dostoievski – miniroman în care – prin guralivul său personaj – romancierul trimite cuminţenia la plimbare pe 
bulevardele cenuşii ale celui mai abstract oraş din lume: Sankt-Petersburg. Schizoidia impusă ca stil pentru a rezista – iar în cazul părinţilor părinţilor noştri, cărora frica le intrase de mult în oase, pentru a rămâne în viaţă – duplicitatea, aşadar, putea frânge fibre incomparabil mai tari decât cea a unor adolescenţi, crescuţi şi educaţi în familie în spiritul şi lumina valorilor eterne, şi izbiţi, brusc, de zidul limitelor şi al restricţiilor specifice unui regim totalitar. Cei care nu aveau organul adaptării sau refuzau regimul angoasant al duplicităţii, clacau. Vestea sinuciderii unui coleg de şcoală – numită azi Liceul teoretic român-francez „Gh. Asachi” – ne-a bulversat, reducându-ne pentru o perioadă la o tăcere surdă, clătinată – din timp în timp – de avalanşe de întrebări. Şi azi ezit să aduc vorba despre acea dramă care, arzând etapele, ne-a apropiat – eram o mână de adolescenţi, cu gâtul sucit după rezolvarea urgentă a problemelor ultimative – de nucleul înţelegerii a ceea ce se întâmpla în jurul nostru, făcându-ne să pulverizăm carcasa unor lucruri altădată de nepriceput. Nu i-am prea auzit vorbind despre modul brutal în care a ieşit din viaţă colegul nostru pe elevii din acei ani ai frumoasei şcoli de elită din centrul capitalei, absolvite de noi – copiii aleşi ai ratării – funcţionarii distraţi ai neantului; şcoala noastră era o pepinieră, unde se ajungea de altfel extrem de greu, selecţia era dură, o bună parte din profesori făceau parte – ce noroc, Doamne – din vechea gardă, cu stagii făcute la instituţii din străinătate cu un prestigiu consacrat. Pregătirea lor de excepţie era pusă în valoare – pe fundalul marasmului înconjurător – probabil, mai ales când se primeau delegaţii din Franţa. Cu o regularitate de invidiat pentru elevii altor şcoli, de două ori pe an – dacă nu mă trage pe sfoară memoria – cu titlu de schimb de experienţă şi consolidare a relaţiilor de prietenie între RSS Moldovenească şi Franţa, în şcoala noastră veneau grupuri de elevi şi profesori din ţara lui Rimbaud şi Baudelaire – un pretext de a verifica gradul de „prosperitate” al real-socialismului „multilateral dezvoltat” prin comparaţie cu gradul de „putrefacţie” al capitalismului ce nu mai ajungea – conform previziunilor de sorginte marxist-leninistă – pe dric. Cum se făcea, nu ştiu nici azi, cert e că deveneam prieteni la cataramă în doi timpi şi trei mişcări: noi, „vlăstarii şi urmaşii” lui Ilici, printre care existau şi „pui de cheaburi”, şi vlăstarii descinşi din arborele capitalismului în „putrefacţie”. Straniu, în ciuda distanţei şi a diferenţelor, părea că suntem făcuţi din aceeaşi stofă, ca să nu zic din acelaşi aluat. Şi francezii, şi noi, moldovenii, visam să reconstruim din temelii umanitatea; îl idolatrizam pe Napoleon; în accesele şi exerciţiile noastre de adoraţie, recunosc, n-am ajuns, totuşi, atât de departe ca Marina Ţvetaieva, care, puştoaică fiind, la întrebarea maică-sii ce îţi doreşti cel mai mult?, răspunsese fără să clipească: „Să mă mărit cu Napoleon”! Punctul de pornire era fabulos. Ca Allen Ginsberg, vedeam cum oraşul urcă la cerurile care „sunt peste tot în jurul nostru”. Aveam aceeaşi idoli: poezia de calitate, jazz-ul, Louis Armstrong, Elvis Presley, Bob Dylan, formaţiile Boney M, ABBA, Charles Aznavour, Edith Piaf, Jacques Brel, Serge Gainsbourg, Vladimir Vîsoţki şi iubita lui, minunata Marina Vlady, Joe Dassin. La moartea abruptă a celor doi artişti, Vîsoţki şi Joe Dassin – în 1980 – din aceeaşi cauză: infarct miocardic – cântam şi plângeam în gura mare în limba universală a iubirii:
„Et si tu n’existais pas,
Dis-moi pourquoi j’existerais.
Pour traîner dans un monde sans toi,
Sans espoir et sans regrets.
Et si tu n’existais pas,
J’essaierais d’inventer l’amour,
Comme un peintre qui voit sous ses doigts
Naître les couleurs du jour…”
Unde ţi-s cei şaptesprezece ani?, Gimnastica de dimineaţă şi alte piese ascultate de milioane, ca şi Hamlet jucat pe scena Teatrului Taganka de Vladimir Vîsoţki, rămân forme ale samizdatului adolescenţei noastre; copiam unele texte şi le transmiteam mai departe. Cursurile şcolii de dans le-am urmat – Doamne, iartă-mă – într-o încăpere despre care mai târziu mi s-a spus că pe vremuri era biserică; în anii universitari am aflat că lecţiile de ateism se ţineau tot acolo, în Biserica aflată în dreapta şcolii absolvite de noi – fiii rătăcitori ai tristeţii – care a dat câţiva scriitori: Emilian Galaicu-Păun, Fidel Galaicu, Augustin Nacu şi subsemnata.
Cred că acea întâmplare dramatică – sinuciderea unui elev din clasele superioare – i-a marcat pe mulţi colegi, readucându-le în actualitatea spirituală trecutul familiilor lor. Nu puţini dintre colegii mei, „fii şi fiice de chiaburi”, deci, „duşmani ai poporului” – voi afla peste ani, în libertate – aveau rude care fuseseră deportate în 1947-’48. Mătuşa Tatălui meu, Semion, făcuse Siberia. Mamei mele, Liubov, i se spunea la serviciu „буржуйская дочька”/ „fiică de burghezi”. Mama colegului meu, Dorin Jomiru, s-a născut la Bacău. După ce i-au răvăşit casa şi n-au găsit certificatul de naştere, agenţii securităţii au convocat-o la sediul central – avertizând-o să aibă certificatul de naştere la ea – i l-au confiscat şi i-au eliberat un alt certificat, în care trecuseră, la capitolul locul naşterii, o localitate din Nordul Moldovei, la graniţă cu Bucovina. Aflate într-o vizită la familia mea, rudele noastre din România ne tot atingeau, nevenindu-le să creadă că suntem vii, că existăm şi că am scăpat cu viaţă. Ai mei se scuzau că le scriu rar şi, mai ales, că folosesc alfabetul chirilic. Zile, luni, ani, decenii trăite în minciună: o minciună surâzătoare şi îngâmfată ca unele dintre imaginile omniprezente ale lui Vladimir Ilici (Ulianov) Lenin.
Dorin Jomiru găsise în casa bunicilor o ediţie veche cu poveştile lui Creangă. Nu de dispreţuit a fost surpriza când între filele acesteia descoperise împăturită prefaţa autorului, prieten apropiat al lui Mihail Eminescu, scrisă, evident, româneşte. La întrebările – „din ce motive scriem cu litere chirilice, în timp ce Creangă scria, folosind haina limbii latine?” sau „de ce se spune limba moldovenească, dacă aşa-zisa moldovenească seamănă covârşitor cu româna?” ş.a. – profesoara se trezise într-o mare încurcătură, din care nu-i trecea prin minte cum să iasă şi tot trăgea cu coada ochiului spre uşa sălii de clasă. Tot Doru se frământa pe marginea întrebării: de vreme ce avea suficient spaţiu să se desfăşoare pe plaiurile noastre mioritice, ce căuta Chiriţa lui Alecsandri la Iaşi şi nouă nu ni spune, şi cum de se înţelegea cu ieşenii fără să recurgă la serviciile unui traducător? Dacă aş citi acum această frază prietenilor mei ieşeni, adunaţi ca în preajma unui veşnic Pom de Crăciun în jurul revistei Convorbiri literare – înfiinţate la 1867 de membrii de frunte ai societăţii literare Junimea, care a pus temeliile literaturii române moderne – cred că aceştia, după ce s-ar abţine din politeţe, s-ar tăvăli, în cele din urmă, de râs. Noi însă numai la râs nu ne gândeam, hălăduind pe culoarele iadului social al anilor ’70-’80 ai secolului trecut; ne frământam neliniştiţi înainte şi… nu pricepeam. Despre mişcarea paşoptiştilor sau „revoluţia poeţilor” – cum i s-a spus în epocă – vom afla mult mai târziu, pe cont propriu. Ca şi despre scrii
torii, care refuzau să-l traducă pe Sadoveanu din româneşte în aceeaşi limbă – istorie care va provoca înţelepciunea ironic-şfichiuitoare a unui mare lingvist – era să spun stilist şi n-aş fi greşit, date fiind studiile sale referitoare la stilul unor scriitori ca, de pildă, Puşkin, Dostoievski, Gogol ori Ahmatova ş.a. – ca Viktor Vinogradov, reactualizând celebrul adagio eminescian: „Suntem români şi punctum” şi readucând în raza prezentului pericolul de a plăti onestitatea sa intelectuală printr-o altă deportare. După ce răsfoiam reviste şi cărţi subversive, găsite în podul bunicilor, la multe întrebări – sărite ca uleiul turnat în tigaia încinsă – ne răspundeau ei înşişi, dar mereu sincopat, mereu trăgând cu ochiul peste umăr sau uitându-se spre uşa de la intrare. Orele de istorie, geografie, limba şi literatură moldovenească erau pretexte de a constata, iarăşi, obositor şi, în cele din urmă, tracasant, că „ceva nu se leagă”. Lista lucrurilor care nu se legau creştea alarmant şi – pentru că nu găseam răspunsuri la întrebările care ne măcinau, subiectele acelor întrebări stând sub semnul interdicţiei – ne făcea să ne întoarcem cu faţa spre literaturile rusă, germană şi franceză. Ulterior, la Biblioteca „N. K. Krupskaya”, în sala unde se consulta literatura străină, am descoperit treptat, încet, pământul unei planete interzise, care era patria noastră: literatura română. Acolo, la etajul unu al bibliotecii ce purta numele „nevestei lui Ilici” – cum îi spuneam Nadejdei Konstantinovna, care nu i-a fost soţie – în urma nu pricep cărei alchimii esoterice – probabil că ediţiile plecau peste hotare cu titlu de schimb între biblioteci, iar, în unele cazuri, interdicţiile erau impuse după trimiterea lor peste hotare – se întâmpla să citim volume deja interzise în România; dar şi acest detaliu îl voi afla mai târziu, aducând cele două realităţi faţă în faţă: cea românească şi cea aşa-zis moldovenească.
Reprezentanţii sistemului opresiv au făcut totul, pentru ca poeta să fie la kilometri distanţă de tot ce se adună – ca nectarul depozitat în stup de inventivele albine – în ceea ce disidentul Gabriel Andreescu numeşte „dulceaţa prieteniei şi a solidarităţii”. „Ahmatova a fost înhumată de vie, iar pe mormânt – scrie Iosif Brodski în eseul său Muza durerii – s-au aruncat două pietricele, pentru a nu confunda locul. Diverse forţe s-au coalizat pentru a-i aduce sfârşitul.”
Sub comunism, adevărata cultură – şi aici îi dau dreptate eruditului Nicolae Balotă – rămânea a fi subterană, iar excepţiile nu fac decât – conform ciclicităţii istoriei, cunoscute şi verificate de secole – să confirme regula. Vorbesc mereu despre cărţi pentru că ceea ce vedeam în jur, la televizor, la şcoală, în magazine sau la bibliotecă, mi se părea din ce în ce mai obscur, senzaţia că ceva nu se leagă accentuându-se tot mai mult. Iosif Brosdki are dreptate când afirmă că nimic altceva decât „cărţile deveniseră prima şi unica realitate, iar realitatea apărea ca o casă de nebuni, abracadabrantă”. Ca o confirmare a spuselor lui Brodski parcă, Tatăl meu, Semion, îşi dorea – şi glumea pe jumătate numai; la ruşi există un proverb sugestiv în această ordine de idei: в каждой шутке – доля правды/ în fiecare glumă – un tain de adevăr – să atârne pe uşa apartamentului familiei noastre – la intrare aveam un hol nu prea spaţios, împărţit cu o familie de evrei – o plăcuţă, pe care să scrie Дурдом Ромашка/ Casa de nebuni Romaniţa. Ştia, de bună seamă, că dacă ar fi atârnat o asemenea inscripţie la intrarea în oraş sau la intrarea în bloc, ar fi ajuns fie la miliţie, fie la spitalul de psihiatrie, unde poposea periodic un prieten al lui, evreu – un intelectual fin, nu prea înalt, purta ochelari – după ce spunea cu o francheţe ultrazgomotoasă ce crede despre regimul bolşevic, despre oamenii lumii acesteia şi, apoi, despre tot universul. Revenit odată din periplul său devenit obişnuit, cu staţia terminus la balamuc, acel prieten – Jenia se numea şi era un avizat cunoscător al literaturii ruse – îmi dăruise pe când eram nu mai mult decât „o fată sălbatică” o ediţie cartonată a operelor Marinei Ţvetaieva.
Înainte să intrăm în viaţă, noi am fost obişnuiţi să ne considerăm rataţi şi eram, cu adevărat, nişte rataţi de rasă. Ratarea noastră, da, avea stil. Voiam să ne construim destinul pe nişte superbe, suferinde ruine. De câtă tristeţe am avut parte, Doamne, noi, profesioniştii melancoliei, care ne agăţam de orice fir care promitea o cât de vagă iluminare acolo, în subteranele fiinţei, unde stăteam ghemuiţi – ca pruncii în lichidul amniotic – într-o singurătate preferată iadului din jur. Izolarea noastră nu era o formă a eroismului, ci o prelungire a disperării. Nu ştiam ce suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm; între timp am aflat, da, ne-am documentat ca la carte, dar nu pricep din ce motive, totuşi, se vrea să uităm sau să ne prefacem că n-am ştiut niciodată – ceea ce, probabil, este la fel de grav şi, în esenţă, inadmisibil. Am ales să urmez Facultatea de Jurnalism – o uşă deschisă spre visul de a fugi din ţară, oriunde, inclusiv la Moscova – unde oricum atmosfera anilor ’80-90 era mai liberală decât în periferii – apoi, în lumea mare. Librăriile Drujba din Moscova şi Odessa erau arhipline de carte românească. Moscova era pentru mine oraşul lui Puşkin, autorul poemului Odă libertăţii, şi va deveni în scurt timp urbea care – prin Clinica de Oftalmologie a profesorului Fiodorov, unde în disperare de cauză m-au dus părinţii mei – îmi va salva ochii. Cunoscându-mi rudele moscovite, vom recita împreună în gura mare versurile iubite din clasicii ruşi, versuri pe care fiecare rus le ştie ca pe Tatăl nostru din Puşkin, Ţvetaieva sau – poate, unul dintre cei mai iubiţi scriitori – Anna Ahmatova. Versurile acelei „fete sălbatice”, născută în oraşul Odessa şi identificată şi astăzi cu imaginea Rusiei, îmi vor întârzia inexplicabil în scoica urechilor, făcându-mă să revin la viaţa şi opera acestei mari doamne a literaturii ruse şi, într-un târziu, să traduc un florilegiu de poeme şi proză biografică, ce aparţin acestui poet al asprimilor nordice, care l-a inspirat pe un Amedeo Modigliani, fiind un model absolut pentru Iosif Brodski, de care o va lega o prietenie de nezdruncinat.
Nu ştiu dacă nevoia de a traduce din acest poet pursânge e un ecou al îngemănării sufleteşti a doi poeţi sau – după cum se susţine în programul propus de Institutul de Traducere din Moscova – „созвучие «строя души» двух поэтов”. În minte îmi sunt vii traducerile Annei Ahmatova din Eminescu şi Arghezi. Întâmplarea face ca, în 1991 sau 1992, întârziind îndelung printre rafturile burduşite cu cărţi din Librăria aflată în imediata vecinătate a Bisericii Creţulescu din centrul capitalei României – unde ajunsesem pentru prima dată –, să găsesc două tomuri masive din poezia şi proza autobiografică ahmatoviană, apărute la Moscova, în 1990, la Editura Hudojestvennaia Literatura – volume cu copertele de un bleu stins. Dincolo de melodia aspră a poemelor ahmatoviene şi de modul unic – de o simplitate înşelătoare; „ce grea e simplitatea” exclamase Anton Pavlovici Cehov – al acestui poet de a-şi construi fiecare poezie, m-au surprins şi m-au minunat, în egală măsură, viaţa şi opera acestui scriitor-simbol al Rusiei eterne. Se pare că o mână uriaşă şi iubitoare a supus acest mare artist unor încercări cumplite, pentru a vedea – cu vorbele Marinei Ţvetaieva – până unde îi va rezista coşul pieptului. Cum altminteri să tratezi sarabanda de nenorociri din viaţa Annei, survenite după revoluţia din octombrie 1917, şi reacţia ei stoică la acestea: moartea prin împuşcare a soţului ei, Nikolai Gumiliov, moartea în închisoare a celui de-al doilea soţ, criticul de artă Nikolai Punin, 18 ani de întemniţare în lagăr a singurului ei fiu, Lev Gumiliov, exterminarea prietenilor apropiaţi: Vladimir Narbut şi Ossip Mandelstam? Reprezentanţii sistemului opresiv au făcut totul, pentru ca poeta să fie la kilometri distanţă de tot ce se adună – ca nectarul depozitat în stup de inventivele albine – în ceea ce disidentul Gabriel Andreescu numeşte „dulceaţa prieteniei şi a solidarităţii”. „Ahmatova a fost înhumată de vie, iar pe mormânt – scrie Iosif Brodski în eseul său Muza durerii – s-au aruncat două pietricele, pentru a nu confunda locul. Diverse forţe s-au coalizat pentru a-i aduce sfârşitul.”
Cum se numeşte minunea care a ajutat să reziste acest mare spirit al Rusiei? Ori de câte ori citesc un comentariu referitor la Anna Ahmatova sau orice referire la ceea ce înseamnă acest poet al ritmurilor austere pentru Rusia de azi – pentru Rusia dintotdeauna – mă surprinde căldura vie cu care este invocat acest personaj, fără a cărui existenţă literatura rusă este de neconceput. Uimirea creşte în intensitate cu atât mai mult cu cât răstimp de patruzeci şi patru de ani, în timpul dictaturii comuniste, nu a apărut nici o carte scrisă de mâna acestui poet. Antologiile care au văzut lumina tiparului până la declanşarea perestroikăi cuprind selecţii făcute de redactorii editurilor de stat – prin urmare, instituţii controlate de reprezentanţii forţelor represive – împuterniciţi cu misiunea de a demonstra lumii că Ahmatova e în viaţă, scrie şi publică. În conştiin
ţa lectorilor, aşadar, răstimp de circa cinci decenii au rămas vii primele volume ale poetei, publicate la începutul secolului: Seara (Вечер, 1912); Mătăniile (Чётки, 1914), Stolul alb (Белая стая, 1917); Pătlagina (Подорожник, 1921) şi Anno Domini MCMXXI (1922).
Ce aduceau nou aceste cărţi subţiri, dense şi elegante – ca autoarea lor, devenită celebră şi prin frumuseţea chipului, în care se răsfrângea bogăţia unui suflet rar, de o umanitate profundă – şi prin ce anume au atras atenţia a milioane de oameni, care ştiau poeme întregi pe de rost, fără să-şi fi propus să le înveţe? Poetul adus în literatura română de regretatul slavist Emil Iordache şi de minunata Marina Vraciu, Iosif Brodski, afirmă, pe bună dreptate, că noutatea înrădăcinată de Anna Ahmatova în solul literaturii ruse a începutului de veac erau temele vechi. Într-un context de reviriment al literaturii şi gândirii ruse, când se înfiinţau zeci de cercuri filosofice sau cluburi literare şi viaţa culturală era cuprinsă de o efervescenţă formidabilă, noutatea adusă de Ahmatova consta în ritmul întors cu faţa spre antichitate şi respiraţia poeziei scrise în formă clasică. Nu cred să existe – la începutul secolului al XX-lea – un alt poet rus la fel de puternic, care să se detaşeze de curentele literare în vogă (akmeismul ce răsărea abia, simbolismul pe dric etc.) şi să-şi propună să păstreze o distanţă stenică faţă de clocotul social, cultural şi istoric, pentru a-şi urma vocaţia. Tot ce se întâmpla în jur se afla atât de departe de această Antigonă a literaturii ruse, care susţine în proza sa autobiografică faptul că ea – de la bun început – a ştiut totul despre poezie. Într-adevăr, instinctiv creatoarea mătăniilor ştia totul.
Cele şaizeci de poeme traduse de mine în limba română au fost selectate în funcţie de temele favorite ale Annei: iubirea, viaţa şi moartea, pentru a ilustra un adevăr familiar aleşilor liricii pure: semnele măreţiei şi anvergura se desprind şi se cultivă în grădina temelor majore ale literaturii universale. Tot ce se află în vecinătatea acestei grădini austere – cade secerat inexorabil sub tăişul minoratului, deci, piere de la sine. Prin traducerile propuse publicului românesc – traduceri ce au respectat la sânge textul original – am încercat, de asemeni, să aşez în lumina cuvenită modul în care această mare Doamnă a literaturii ruse recunoaşte, onorează şi iubeşte clasicii – înaintaşii – în preajma cărora ea însăşi nu oboseşte să mărturisească – cu o dezarmantă eleganţă – că se simte ca un post-scriptum. În faţa lui Aleksandr Puşkin autoarea mătăniilor îşi pleca fruntea. Pe Dante îl venera, atribuindu-i calificativul de neîntrecut şi numindu-l Învăţător. De fapt, nu e vorba atât de eleganţă, nici probabil de modestie. Smerenia se pare că are timida forţă de a scoate la vedere drumurile ce duc spre cunoaşterea profundă a omului din om şi spre iubire, fără care nu se poate rezista într-o epocă în care – după cum susţinea Aleksandr Blok – „aici toţi se întâlnesc ca pe lumea cealaltă”.
Exact aşa, ca pe o proiecţie a lumii celelalte, scufundată într-un aer obscur şi – pe anumite porţiuni – întunecat, ca să nu spun sinistru – în primii ani post-revoluţionari iluminatul stradal lipsea cu desăvârşire – văzusem Bucureştiul după Revoluţia din 1989, când înaintam pe Calea Victoriei şi – oprindu-mă la Librăria Creţulescu, unde am zăbovit îndelung printre rafturile ticsite cu cărţi – am găsit două volume cu copertele bleu, o selecţie din opera ahmatoviană, de care nu mă despart şi nu cred că mă voi despărţi vreodată.
■ Conferinţă ţinută în limba rusă la Congresul Internaţional al Traducătorilor, Ediţia a III-a, desfăşurat la Moscova, între 4 şi 7 septembrie 2014
