Monahul Trifon s‑a născut în localitatea Frecăței, județul Tulcea, la începutul anilor 1890, iar părinții săi, Gheorghe și Maria Victorescu, i‑au pus la Sfântul Botez numele Teodor, considerându‑l un dar al lui Dumnezeu. Încă nu avea douăzeci de ani când, ajungând în Sfântul Munte, s‑a așezat la Schitul Lacu, în chilia cu hramul „Întâmpinarea Domnului”, unde a fost călugărit în Postul Păresimilor din 1914. În 1917, când a fost foametea cea mare, Trifon a plecat în regiunea Halkidiki, cu binecuvântarea starețului său, și a secerat pe la metoacele aghiorite spre a economisi astfel puțin grâu pentru chinovia sa și pentru pustnicii de primprejur.
În anul 1938 a părăsit Schitul „Sfântul Dimitrie”‑ Lacu și s‑a stabilit la o chilie din regiunea Kapsalei care aparținea de Mănăstirea Stavronikita. Câțiva ani mai târziu, în jurul anului 1953, era viețuitor în Mănăstirea Zografu, fiind în acea vreme singurul român din mănăstirea bulgărească. În anul 1963, ctitoria Sfântului Ștefan rămâne fără egumen, iar pronia dumnezeiască îl cheamă la conducerea obștii pe arhimandritul român Dometie Trihenea de la Chilia Sfântului Ipatie, de pe moșia Mănăstirii Vatoped. A fost instalat egumen în luna februarie a anului 1965 și a îndeplinit zece ani această grea ascultare. Monahul Trifon s‑a retras din nou în anul 1969, pentru a sa liniște, în Pustia Kapsalei, într‑o colibă dărăpănată, făcându‑se ca pasărea osebită pe acoperișul casei (cf. Psalmul 101, 8).
Un pelerin olandez istorisește întâlnirea sa cu bătrânul Trifon din anul 1973 astfel: „Mă îndrept spre [Mănăstirea] Zografu, împreună cu părintele Pjotr de la [Mănăstirea] Hilandar și cu părintele Trifon din Kapsala. Părintele Trifon, un călugăr român, este de 63 de ani în Muntele Athos. Are 82 de ani, dar e încă în putere. Cunoaște greaca, româna, bulgara și slavona. A trăit în diferite locuri din Muntele Athos: Schitul Lacu, 20 de ani în Zografu și de trei ani în Kapsala. Trebuie să îl viziteze pe Părintele Dometie [Trihenea] în legătură cu pașaportul său. Îmi spune multe lucruri pe drum (ce păcat că nu am notat nimic!)”.
În lucrarea Tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte sunt consemnate următoarele: „Bătrânul Trifon din Kapsala, românul, a mers odată la Kinotită și acolo l‑au întrebat la ce chilie locuiește. A răspuns: «La Chilia ce nu are nume». Și aceasta deoarece nu avea bisericuță. Nici el nu avea nume [slăvit], dar chipul său strălucea și lacrimile curgeau din ochii săi. Când mergea în vizită la cineva, spunea doar lucruri duhovnicești și plângea mereu. De aceea era renumit și plăcut lui Dumnezeu. Alteori spunea: «Ah, nimic nu am făcut, nimic. Știu eu ce făceau Sfinții. Eu nimic nu fac. În iad voi merge. Cum mă voi mântui, așa trândav cum sunt?»”.
Sfântul Paisie Aghioritul, căruia îi datorăm mărturii despre unii români aghioriți, nota despre întâlnirea sa cu pustnicul Trifon: „Odată am rătăcit drumul prin Kapsala și, luând‑o pe o cărare, am ieșit în fața colibei Bătrânului Trifon. Aceasta era o baracă învelită de jur împrejur cu table vechi, bătute în cuie și acoperită tot cu tablă veche, pe care erau puse câteva pietre ca să nu i‑o ridice vântul.
Deodată l‑am văzut pe Bătrân într‑un colț stând pe o buturugă și rostind Rugăciunea. Fața lui era luminoasă și veselă. Avea ochii închiși și se ruga nemișcat. După ce m‑am apropiat de el, i‑am vorbit:
– Binecuvântează, Părinte! Ce faci aici? Cum trăiești? Ce mănânci?
Acela m‑a salutat zâmbind și mi‑a spus:
– Bre, eu am ajuns oaie și mănânc iarbă.
Între timp s‑a sculat ca să‑mi aducă puțină apă și am văzut că își târăște piciorul stâng, care era înfășurat cu niște fâșii.
– Ce ai la picior, Părinte? l‑am întrebat.
– A căzut o piatră de pe acoperiș și m‑a lovit, mi‑a răspuns.
Atunci m‑am gândit să‑l întreb dacă nu cumva are vreo cameră în plus în care să stau dacă ar fi primit să‑l îngrijesc.
– Părinte, ai vreo altă cameră?
– Bre, cameră? Toată coliba este o dărăpănătură.
După aceea, când am intrat înăuntru, ce să văd? Coliba era aproape în întregime dărâmată și intra apă în ea prin toate părțile. Numai un colț era puțin mai uscat, unde avea niște pături zdrențuite. Locul unde stătea semăna mai mult cu un cuib de vultur, iar nu cu o chilie de pustnic. Atunci l‑am întrebat pe Bătrân:
– Cum poți să stai aici? Toată chilia este spartă și intră înăuntru apa și vânturile.
– Bre, eu stau în celălalt colț, mi‑a răspuns arătându‑mi cuibul său.
– Nu vrei să vorbesc la vreo mănăstire, să te îngrijească acum, la bătrânețe?
Acela a zâmbit când a auzit cuvântul «îngrijească» și mi‑a spus:
– Bre, «îngrijească»? Dumnezeu Se îngrijește și de viermii din pământ, îi hrănește și‑i încălzește, iar pe mine, un vierme atât de mare, nu mă poate îngriji?
Mi‑a spus și Părintele Xenofont: «Hai să te îngrijesc!» Iar eu i‑am spus: «Bre, dar ce, sunt cărămidă să mă iei de aici și să mă pui în coliba ta?», referindu‑se la faptul că nu este nesimțitor.
N‑am văzut un alt pustnic la această vârstă să aibă o atât de mare râvnă și să trăiască în atâta sărăcie, cu noblețe duhovnicească.
Peste puțin timp am aflat că Bătrânul Trifon a adormit întru Domnul. Am mers îndată la coliba lui și l‑am văzut acoperit acolo, în colțul lui, în cuibul lui, nu cu păturile lui zdrențuite, ci cu puțin pământ, cu care se acoperă și mai‑marii lumii, cei care mai înainte se acopereau cu mătase și catifea. Bătrânul Trifon a plecat către Domnul la Schimbarea la Față a Mântuitorului, în 1978. S‑a nevoit cu multă mărime de suflet, iar acum se odihnește veșnic”.
Mărturia Sf. Paisie Aghioritul este plină de învățături profunde, arătând modestia și smerenia cu care un om smerit a trăit și a plecat din această lume.
Nu‑l interesa nimic, în afară de a‑și desăvârși legătura și dialogul cu Dumnezeu prin rugăciunea minții. Deși prin acoperiș picura apă, nu se îngrijea să‑l repare, pentru că avea mintea și viețuirea în cer. De mai multe ori Părintele Paisie i‑a spus să‑l lase să‑i repare acoperișul.
„Unde dormi când e vreme rea și ploaie?”, întreba el. „Pe bătrânul Trifon nu‑l deranjează ploaia. Când mă udă leoarcă pe o parte, mă întorc pe cealaltă. Nu‑i nevoie să‑mi faci nimic. Bine e așa. Vai mie, oare m‑am îngrijit să‑mi fac chilia din cer?”, era răspunsul lui Trifon.
Lângă căsuță își săpase o groapă ca să adune apa de ploaie. Odată Părintele Paisie i‑a spus: „Părinte Trifon, o să cazi în groapa asta într‑o zi, când o să mergi să scoți apă; și cine o să te mai scoată?”, iar el spunea: „Dumnezeu nu lasă pe Trifon să cadă în groapă. Dacă o să cad înăuntru, Dumnezeu o să mă scoată afară”.
Își lăsase cu desăvârșire viața în mâinile lui Dumnezeu. Nu‑l mai interesa nimic pământesc. Își amintea neîncetat de moarte, de chinurile iadului, de judecată. Toate acestea îi curățiseră inima și mintea și îi aduceau belșug de lacrimi în ochi.
Părintele Xenofont, un român care trăia în vecinătate, l‑a rugat de multe ori să vină la el la chilie, să locuiască împreună, însă părintele Trifon îi răspundea: „Trifon a lăsat părinți, frați, țară, rude, prieteni, a lăsat lumea și s‑a făcut monah. Toate le‑a lăsat, ca să‑l iconomisească Xenofont sau Dumnezeu? Deci, dacă nu mă iconomisește Dumnezeu, cum o să mă mai iconomisească părintele Xenofont? Nu. Trifon nu acceptă iconomii. O să rămână în chilia lui până la moarte”.
„Pot să vin să te văd – continua acesta – să‑ți aduc pâine, măsline, verdețuri, posmagi?” „Să vii, dar să nu stai mult. Puțin și apoi să pleci. Să vii o dată la două săptămâni. Nu vreau să văd om des, pentru că îmi pleacă Hristos sau îngerul”, răspundea bătrânul. Părintele Paisie l‑a întrebat: „Când nu vine părintele Xenofont să‑ți aducă mâncare, ce mănânci?” „Eu sunt oiță. Mănânc ierburi. Scurm jos și mănânc.”
Tot din amintirile Părintelui Paisie mai aflăm: „În coliba lui, părintele Trifon nu avea nici pat, nici scaun, nici masă. În curte erau aruncate conserve goale pe care le aduna de pe aiurea ca să dea impresia că mănâncă pește și alte delicatese. Foarte puține haine am văzut atârnate în chilie. Într‑un interval scurt de timp l‑am vizitat de trei ori. Se preface nebun, dar în nebuniile pe care le spune îți aruncă tot felul de adevăruri. De aceea, trebuie să fii atent când vorbește pentru că poate spune lucruri mari descoperite lui de Dumnezeu, dar în cuvinte ce par fără noimă. Spunea multe din problemele celor ce‑l vizitau și ce trebuiau să facă să le depășească. Știa și de ce boli suferă”.
Îl puteai întâlni în curtea chiliei sale, având trupul acoperit cu o haină, în timp ce pe cap purta un ciorap.
Un monah relatează o întâlnire astfel:
„– Blagosloviți, părinte!
– Domnul!
Când ne‑a văzut (mai eram cu câțiva frați), s‑a ridicat încet‑încet, că era bătrân, și, cu un baston, s‑a îndreptat spre căsuță bombănind. Noi îl urmam și auzeam:
– Eu nu știu nimic. Toate sunt scrise în cărți. Monahul trebuie să facă 3.000 de metanii. E interzis să se fotografieze. Doar lui Dumnezeu I se aduce închinare. Eu am avut 3.000 de drahme. A venit hoțul și mi le‑a furat. Cu geamul închis, cum a intrat și m‑a furat?
Și‑a întors privirea spre mine, m‑a privit fix și și‑a continuat nebuniile:
– Fratele meu, nu le bea pe toate. Boul bea, bea, bea, dar apoi crapă. Eu stăpânesc toate. Zbor în Anglia, Franța și Cipru și oriunde vreau. Merg și în Cipru.
M‑a privit dulce și a zâmbit, întrucât știa că eu sunt cipriot.
Cu ocazia altei vizite, continuă relatarea, l‑am heretisit și l‑am întrebat:
– Ce faci?
– Lupt, frate.
Apoi a început iarăși să vorbească în mod nebunesc:
– Să mergi să spui la toți «binecuvântați». Lasă‑i să zică ce vor. Nu lua aminte la ce zic alții.
Într‑adevăr, eu aveam o ispită cu un frate din mănăstire, iar Părintele Trifon îmi spunea ce să fac, fără ca eu să‑i fi descoperit ceva. Mi‑a mai spus și ce ascultare avea respectivul frate, ce ascultare am eu și ce să fac să o împlinesc mai bine. Orice aș fi vrut să‑l întreb, puneam întrebarea în minte, iar el începea să‑mi răspundă prin tot felul de nebunii.
A treia oară m‑am dus împreună cu trei creștini. El era îmbrăcat ca de obicei. Mă privea doar pe mine, ca și cum ceilalți nici nu ar fi existat. Mă sfătuia duhovnicește: «Nu te îngrijora. Fă ascultare, iubire și smerenie. Pentru problema ta, nu te necăji. O să trimit un om să vorbească cu starețul tău, să se bucure și mama ta care te privește din cer și se mândrește cu tine».
Mama mea, într‑adevăr, murise de câțiva ani, iar părintele Trifon știa. Și creștinilor cu care eram le‑a descoperit dezlegarea la diferite probleme. Nu m‑a impresionat doar harisma sa de înainte‑vedere, ci și sfaturile. Dacă ar fi fost rătăcit și înșelat, cum spuneau unii, cum ar fi putut să‑mi dea sfaturi duhovnicești atât de bune?
Ucenicul unui bătrân din vecinătate a mers, din dragoste, să‑i pună două foi de tablă pe acoperișul coridorului, ca să aibă bietul părinte Trifon unde să se adăpostească de ploaie. Acesta, fără nici un cuvânt, i‑a dat de înțeles că foile sunt de prisos: de dimineață până seara a stat afară în picioare, nemișcat, sprijinit în baston. Tânărul l‑a întrebat de ce stă așa. El a răspuns: «Meditez la numele lui Iisus».”
Fragment
▪ Episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
† Timotei Prahoveanul:
