În mai 1950, Dinu Lipatti sintetiza concepţia sa despre arta interpretării ca o concluzie a scurtei, dar strălucitei sale cariere sub forma unei prezentări a cursului de interpretare pe care urma să‑l predea împreună cu Nadia Boulanger la Conservatorul din Geneva în primăvara anului următor. Viaţa avea să‑i fie curmată însă peste doar o jumătate de an. Acest ultim eseu, tipărit postum, conţine principii memorabile privitoare la felul în care se cuvine să ne apropiem de întreaga arta a trecutului, nu doar muzicală:
„Se crede pe nedrept că muzica dintr‑o epocă sau alta trebuie să păstreze amprenta, caracteristicile şi chiar viciile predominante la momentul creării acestei muzici. Gândind astfel, avem o conştiinţă împăcată aflându‑ne la adăpost de orice denaturare periculoasă. Şi urmărind acest scop, cu tot efortul, cu toate cercetările în praful trecutului, cu toată scrupulozitatea inutilă faţă de „unicul obiect al atenţiei noastre”, vom ajunge mereu să înecăm acea muzică într‑o belşug de prejudecăţi şi falsuri. Căci, să nu uităm niciodată, muzica adevărată şi grandioasă transcende timpul ei. […] Muzica trebuie să trăiască sub degetele noastre, sub ochii noştri, în inimile noastre şi în creierul nostru cu tot ceea ce noi, cei vii, îi putem oferi.[…] Nu vă apropiaţi niciodată de o partitură cu ochii morţilor sau ai trecutului, pentru că s‑ar putea să nu vă aducă nimic mai mult în schimb decât hârca lui Yorick. Alfredo Casella a spus pe bună dreptate că nu trebuie să ne mulţumim doar să respectăm capodoperele, ci trebuie să le iubim.”
Un an mai devreme, în 1949, se înfiinţa prima şcoală de muzică din Bucureşti care avea să poarte mai târziu numele marelui pianist şi compozitor şi să i se revendice ca legatar, perpetuându‑i cultul în succesiunea generaţiilor.
De aici au plecat pe marile scene ale lumii, printre alţii, Lucia Ţibuleac, Bianca Ionescu, Angela Burlacu‑Gheorghiu şi Octavian Naghiu (canto), Aurelian Octav Popa, Matei Varga, Gheorghe Zamfir, Marin Cazacu (instrumentişti), muzicologi (Victor Giuleanu) sau dirijori (Iosif Conta).
Orientat internaţional, Colegiul găzduieşte concursuri de interpretare, sesiuni de masterclass şi proiecte în parteneriat cu diverse academii şi instituţii europene – Fundaţia Resonnance, Ecole Normale de Musique Alfred Cortot, The Purcell Music for gifted young musicians etc. Unii dintre cei mai performanţi elevi sunt admişi la mari instituţii muzicale precum UNMB, UdK Berlin, The Royal Academysau Music şi Royal College of Music din Londra.
În apropierea zilei de naştere a pianistului şi compozitorului Dinu Lipatti (19 martie), a avut loc un concert aniversar la Ateneul Roman care a inaugurat o întreagă serie de evenimente comemorative.
Concertul a fost susţinut de orchestrele Colegiului Lipatti: orchestra de suflători (dirijor Marcel Peţanca), orchestra simfonică (dirijor Andrei Racu) şi corul (dirijor Pauliuc Lăcrămioara), alături de soliştii absolvenţi ai Colegiului: soprana Laura Tătulescu, violonistul Ştefan Aprodu şi violoncelistul Cornelius Zirbo.
Dramatizarea corespondenţei lui Dinu Lipatti alături de filmul despre absolvenţi marcanţi ai colegiului au avut tocmai scopul unei definiri a scopului acestei instituţii de învăţământ muzical şi actoricesc ca asumare a celor mai valoroase tradiţii în domeniul artei interpretative şi componistice care în ultimul timp se împletesc, tot mai mulţi fiind muzicienii care sunt nu numai şi compozitori şi interpreţi, dar şi practicanţi ai altor arte – literatură sau artele plastice. După model occidental, colegiul a înfiinţat şi o secţie de Artă a actorului. Extinderea domeniului de pregătire nu a însemnat doar extindererea activităţilor muzicale – s‑a înfiinţat o orchestră de suflători, pe lângă cea simfonică –, ci şi înspre alte medii artistice (Arta actorului).
Un exemplu în acest sens este violonistul Ştefan Aprodu, aflat în plină evoluţie, atât în ceea ce priveşte activitatea de violonist, cât şi de compozitor. La o vârstă foarte tânără, Aprodu este posesorul a 80 de premii internaţionale, printre care concursul „George Enescu”. A cântat pe scenă sub bagheta unor dirijori precum Gabriel Bebeşelea, Sabin Păuţa, Yasuo Minami (cu Orchestra de tineret din Japonia) şi David Stern.
În prezent, studiază compoziţia cu Dåsele Vådår Sevaidå la Academia Norvegiană de Muzică din Oslo şi cu Krzysztof Węgrzyn la Universitatea de Muzică, Teatru şi Media din Hanovra.
L‑am întrebat pe Ştefan Aprodu cum a fost drumul de la Lipatti la Hanovra, unde este acum?
Trebuie să recunosc că la Liceul „Lipatti” m‑am simţit mereu acasă. Eram deja foarte cunoscut în acel liceu pentru că stăteam foarte mult, studiam peste 10 ore în şcoală. Liceul ne‑a oferit foarte multe oportunităţi. Dna Magdalena Ursu a fost un înger, un profesor cu aşa mult har şi cu o modestie uriaşă. Nu trebuie să uit faptul că am continuat să colaborez cu domnia-sa chiar şi după terminarea liceului. După aceşti mulţi ani de şlefuire am reuşit să ajung la Facultatea de Muzică, Media şi Teatru din Hanovra.
De asemenea, nu pot să nu o menţionez pe doamna profesoară de teoria muzicii, Gabriele Bogos. A fost un fenomen al disciplinei şi a tot ce înseamnă teorie – disciplină care m‑a ajutat foarte mult, reuşind să fac şi compoziţie.
De asemenea, dezvoltarea mea muzicală a fost foarte importantă şi în orchestră. Maestrul Nicolae Racu şi fiul acestuia, Andrei Racu, ne‑au format într‑un mod antrenant şi m‑au inspirat.
Este ceva specific educaţiei muzicale la acest liceu?
Trebuie să recunosc că avem o performanţă care este greu de atins. Perseverenţa, organizarea, direcţiunea, de când eram mic îmi amintesc că toată lumea dorea performanţă, esenţa, acea picătură care iese de la o cumulare a multor informaţii sau a multor ore de studiu. Cred că asta ne face liceul care suntem astăzi, venim din spate cu toată susţinerea celor care deja au studiat şi ne‑au influenţat ca nume şi renume.
■ Profesor, muzicolog
Sorana Mănăilescu
