Eram la Casa Scriitorilor de la Neptun în iulie 1982. Pe acelaşi balcon avea ieşire Cutăriţă. Soţiile noastre au stabilit să bem cafea pe balcon. Soţia lui ne‑a spus că el tocmai primise un premiu literar. Deja la vârsta de 22 de ani, fusese laureat al Premiului Uniunii Scriitorilor şi era cel mai promiţător scriitor din istoria literaturii române. Era şi membru în Uniunea Artiştilor Plastici, ca niciun alt scriitor. El parcă nici n‑o auzea. Fuma şi ne sufla fumul în ochi. Îndată ce ea şi‑a terminat repertoriul, el a început să turuie bancuri. Bancuri proaste şi bancuri politice. Soţia lui râdea în hohote. Eu mă uitam asupra mării. Băiatul lui încerca să i se urce pe genunchi. El îl zvârlea cât colo.
Pe balcon mai avea ieşirea o pereche în vârstă. El sobru, cu părul alb, la costum şi cravată, nu ca noi ceilalţi, în blugi sau oricum. Nu avusesem onoarea să le fiu prezentat, aşa că îi ignoram. Într‑o zi, la prânz, nu erau locuri la mese. Mulţi aşteptau în picioare, deşi erau două locuri libere la masa respectabilei perechi. Am aşteptat în picioare, cum aşteptau şi alţii. S‑au eliberat mese.
Ceauşescu venise la reşedinţa sa din apropiere. Brusc, a plecat valvârtej. Peste vreo două zile, a venit de la Bucureşti un scriitor şi ne‑a speriat. Cică Ceauşescu fusese chemat de urgenţă la Kiev şi se întorsese la Bucureşti în aceeaşi zi. Fusese pus în genunchi, bătut la fund de către un slujbaş mărunt şi i s‑au dat porunci. Se întorsese în ţară şi făcuse imediat schimbări.
A dat jos miniştri, directori de edituri, ziare şi reviste. A pus în locul lor rusofili. La Academie l‑a pus preşedinte pe Iorgu Iordan, care fusese ambasador la Moscova şi ne adusese reforma ortografică pentru slavizarea limbii române. Preşedintele Uniunii Scriitorilor, D.R. Popescu, a fost dat jos şi în locul lui l‑au pus pe Mihai Novicov, teoreticianul proletcultismului, căzut în dizgraţie după Declaraţia din Aprilie 1964 a lui Gheorghiu‑Dej. Bătea crivăţul de la răsărit peste ţara noastră. La Casa Scriitorilor de la Neptun nu veneau niciun fel de ziare, nici măcar literare, şi nu era televizor. Aşa fusese stabilit de pe vremea lui Zaharia Stancu.
Am venit de la plajă, am ieşit pe balcon. Fotoliile ni le luaseră nişte scriitori. Stăteau în picioare pe ele, să vadă pe deasupra celor ce se îmbulzeau la petrecerea de la perechea respectabilă. Se înghesuiau toţi în camera ălora, ca în tramvaiul 17. Veniseră fiecare cu sticla sa de bere şi cu o sticlă de şampanie Made in Algeria în onoarea ăluia. Ăla era Novicov. Îl felicitau, îl ovaţionau. Se împingeau unii peste alţii lângă el. Novicov se arăta uimit şi îi respingea.
– Lăsaţi, maestre! Dă‑o‑ncolo, nu mai faceţi pe modestu’! Mai ştim şi noi câte ceva, aşa, cumva, oareşicum! Păi nu? Să ne trăiţi! Şi la mai mare!
Carevasăzică Novicov ştiuse că Ceauşescu urma să fie chemat la Kiev. Ştiuse că va fi pus preşedinte la Uniune. Venise să îşi recruteze echipa. Cutăriţă se zbătea înfigăreţ, să fie cât mai aproape de Novicov. Îi vorbea ca să se facă remarcat şi ţinut minte.
A doua zi, am aflat că scriitorul, care venise de la Bucureşti cu vestea că Ceauşescu fusese chemat la Kiev, minţise. Jucase o farsă. Ceauşescu nu fusese la Kiev. Lansase zvonul fals, ca să îşi bată joc de Novicov şi de proşti.
Desigur că cineva a notat numele celor ce se gudurau pe lângă Novicov. E clar că Securitatea pusese la cale farsa, ca un test de profil psihologic. Ca să culeagă informaţiile necesare: ce hramuri poartă scriitorii veniţi la Neptun. Să descopere care erau oportunişti şi disponibili pentru o eventuală colaborare cu ruşii. Presupun că Securitatea îi trasase sarcină lui Novicov să vină la Neptun, probabil fără să îi spună lui în ce scop. În scopul secret să fie momeală pentru plevuşcă.
Comunismul internaţionalist a fost o farsă a istoriei. Iar în România, unde nici măcar comuniştii nu credeau în comunism, a fost o farsă a unora jucată altora. Greu de spus cine a fost farsorul cel mai mare: sistemul sau lumea? Sistemul s‑a folosit de oameni, iar oamenii s‑au folosit de sistem, care cum au putut. Unii au suferit, alţii au profitat.
În 1995 m‑am dus la Neptun la Congresul scriitorilor români din exil. L‑am întrebat pe Laurenţiu Ulici, preşedintele Uniunii, dacă auzise de farsa de la Neptun cu 13 ani mai înainte. Auzise şi a râs. L‑am întrebat ce ştia despre Cutăriţă. Cică Securitatea nu l‑a mai ţinut în braţe. N‑a mai scris nimic. N‑a mai primit bani de la Fondul Literar. N‑a scris nici după căderea regimului, când oricine putea să publice. N‑avea vână să scrie. N‑avea din ce trăi.
Peste câţiva ani, m‑a sunat un român din Göteborg, unde locuiam. Nu îl cunoşteam. Careva i‑o fi dat numărul meu.
– Ai auzit, desigur, de marele nostru scriitor Cutăriţă!
– Îl cam cunosc. Dar de când a devenit aşa mare?
Cutăriţă locuia la el încă de prin toamnă. Se făcuse primăvară şi nu voia să mai plece.
– Soţia îmi zice să‑l dau afară. Însă eu nu pot, fiindcă totuşi e un mare scriitor.
– Ce ai citit scris de el?
– Nu mă lua pe mine cu de‑astea! Toată lumea ştie că e un mare scriitor. Vrea să‑l duc la Cercul Polar, să vadă aurora boreală. Vrea să‑l duc să vadă Stockholmul şi alte oraşe unde are adrese de prieteni români pe care să îi vadă. N‑am cum să‑l duc. Cică atunci de ce a mai venit în Suedia? Nevastă‑mea îi lasă mâncare pe masă, iar noi plecăm la muncă. Venim acasă cu oasele frânte. El stă tolănit pe canapea, noi înţepenim în fotolii. Vrea să‑i traducem ce spune la televizor. Ne culpabilizează că se plictiseşte.
– Dacă se plictiseşte, de ce nu se întoarce în ţară?
– Ia‑l la tine! Noi nu‑l mai suportăm!
– N‑am posibilităţi. Du‑l la prietenii lui!
– Nu vrea nimeni să‑l primească.
– Tu de ce l‑ai primit?
– Nu se putea să nu‑l primesc. E un mare scriitor. Zicea că stă o zi şi apoi să‑l duc la vreun român. N‑am ştiut că n‑o să‑l primească nimeni şi o să rămână pe capul nostru. Scapă‑mă de el! Ia‑l la tine!
– N‑am cum.
– Ia‑l şi du‑l la un restaurant! Azi n‑am avut ce să‑i lăsăm de mâncare! Să răsuflăm măcar o zi. Nu mai rezistăm psihic! Nu scap de gura nevestei!
– Bine. Îl duc la restaurantul Universităţii unde mănânc eu în pauza de prânz. Acolo se mănâncă mai bine decât la orice restaurant din oraş.
A! Uitasem. Cică le‑a spus că nu mă cunoştea. Asta e o tactică parşivă de manipulare şi dominaţie. Când un scriitor cunoaşte un alt scriitor şi zice că n‑a auzit de el, asta e manevră. Vrea să dea impresia că el e un scriitor prea mare ca să fi auzit de scriitori mici.
Ne‑am întâlnit într‑o staţie de tramvai. Am ajuns înainte de vreme. Era acolo. Mi‑am cerut scuze că m‑a aşteptat. I‑am întins să dăm mâna. S‑a făcut că nu vede. N‑am zis nimic. Restaurantul era cu bufet suedez. Ne‑am ales ce am vrut, din care am vrut, cât am vrut. Şi‑a încărcat două farfurii cu vârf ţuguiat. Şi‑a pus pe tavă un morman de prăjituri.
– Unde e vinul?
– La restaurantul Universităţii nu se bea vin.
– Atunci măcar bere!
– Doar răcoritoare şi cafea.
Mânca de parcă se băteau turcii la gura lui. Înfuleca cu nasul în farfurie. Şi‑a şters farfuria cu pâine. Deci gazdele îl înfometau ca să îl facă să plece de la ele. I‑au strălucit ochii de bucurie când l‑am dus să îşi umple farfuriile din nou. La cafea, am rupt tăcerea şi l‑am întrebat cum i‑a plăcut mâncarea suedeză. A mormăit ceva, fără să înţeleg dacă i‑a plăcut sau nu. L‑am întrebat ce mai era prin ţară. Cică nimic nou. Ce bancuri mai ştia? Mi‑a răspuns pe un ton arţăgos:
– Numai nulităţile se ţin de bancuri. Javre care n‑au nimic în capul lor sec!
Trebuia să mă simt vizat? Nu i‑am amintit că la Neptun spunea bancuri şi n‑avea altceva în cap.
– Ce zice soţia ta că zăboveşti în Suedia de o jumătate de an?
A dat din umeri.
– Ce mai face băiatul tău?
S‑a uitat pe geam. Şi‑a dat drumul la curea.
– Ce ai mai scris în ultima vreme? Ce scrii acum?
S‑a făcut că nu aude.
– Şi din ce trăieşti?
– Am o firmă particulară!
– Cu ce profil?
– Cu profil multiplu!
– Şi cum merge firma, dacă nu eşti acolo?
– Merge bine! Am salariaţi la firmă, ăia muncesc! Eu sunt patron!
– Şi nu te fură salariaţii în lipsa ta?
– Nu! Pentru că frica păzeşte via!
Am ieşit de la restaurant şi voia să‑l duc cu maşina.
– Eu nu am maşină. M‑ai văzut că am coborât din tramvai.
– Atunci cum? Cum ajung acasă?
Nu l‑am întrebat unde era acasă pentru el. La Bucureşti? Sau la românii care voiau să scape de el? L‑am dus până în staţie şi i‑am dat un cupon de tramvai. Am stat până s‑a urcat, a compostat cuponul şi s‑a aşezat.
M‑a sunat românul care îl găzduia şi mi‑a spus:
– Te‑a înjurat. Cică l‑ai ofensat. Ai fost un măgar. L‑ai jignit.
– Cu ce l‑am jignit?
– Nu l‑ai respectat şi l‑ai tutuit ca un nesimţit. L‑ai dus la împinge tava! La o autoservire împuţită, de la marginea oraşului, într‑o mahala. În loc să‑l fi dus la un restaurant corespunzător. A mâncat de politeţe. În scârbă. Mâncare infectă. Mi‑a vomitat pe covor. Cică ce putea să se aştepte de la un imbecil ca tine?
– În Suedia nu sunt mahalale. Restaurantul Universităţii nu e la marginea oraşului. E în centru, în Universitate. Acolo mănâncă şi profesorii universitari.
– S‑a supărat foc. Cică la masă l‑ai batjocorit. Râdeai de el ca un idiot ce eşti. Din respect pentru el însuşi, s‑a abţinut să nu te înjure. N‑ai vrut să‑l duci cu maşina. L‑ai lăsat să se întoarcă pe jos atâţia kilometri. Îl dureau picioarele. Asta nu ţi‑o poate ierta. Cică o să te distrugă el pe tine în ţară. Are oameni grei acolo.
– Nu mai are pe nimeni. Avusese la Securitate. La Neptun, a căzut la testul Securităţii şi l‑au lepădat, ca să trăiască cum poate. Ştii prea bine cum poate să trăiască.
■ Scriitor, eseist, publicist
Victor Ravini
