Psihonautul investighează inconștientul prin vise, hipnoză, psihotrope sau lapsusuri și acțiuni ratate. El pleacă într-o călătorie în necunoscut pentru a se întreba cu îndoiala ca ghid și contradicția pe umăr. Călătoria psihonautică este o catabază [un mijloc de a ne croi drum în universul nostru interior]. Este o coborâre în iad și în subteran, un loc în care misterele rezidă și rezistă.
Sînziana Ravini ne oferă o călătorie în adâncurile psihicului, în cartea sa Psihonauții (Les Psychonautes, Editura Presses Universitaires de France/ PUF, Paris, 2022). Ea expune diferitele moduri de abordare a inconștientului, de confruntare cu realitatea și de primire a imaginației.
Psihanalistă, critic literar, critic de artă, curatoare de expoziție și scriitoare, Sînziana Ravini examinează ceea ce ne scapă și caută să înțeleagă ceea ce nu se poate spune. Referințele sale creează o pânză textuală și conceptuală, decorată cu mici licurici artistici, care caută să ne orienteze în acest haos care este realitatea.
Marie Viguier: Ce este un „psihonaut”?
Sînziana Ravini: Psihonautul e cel care merge în căutarea inconștientului. El navighează către acest teritoriu greu de localizat. Pentru a nu face ca inconștientul să sufere, trebuie folosite instrumente de navigare care permit preluarea controlului asupra a ceea ce, prin definiție, e incontrolabil.
Gilles Deleuze vorbește despre ființa vie ca despre un „călător transspațial nemișcat în capsula lui”. Ne spune acest călător ceva despre psihonaut?
Este exact asta! Totuși, trebuie să străpungem această bulă pentru a intra în contact cu ceilalți, altfel riscăm să rămânem prinși acolo. În melancolie, Celălalt dispare, în timp ce în paranoia există un Altul mare și rău. Paranoicul creează o lectură distorsionată a lumii pentru a lupta cu tipul rău, dar e o modalitate de a ieși din bulă. Este în creație, acolo unde melancolicul riscă să rămână închis.
Vă gândiți la relația noastră cu ceilalți, invitându-ne să ne transformăm dușmanii în adversari. În ce constă această schimbare de perspectivă?
Chantal Mouffe explică necesitatea de a transforma conflictele antagonice în conflicte agonice. Celălalt, considerat ca un adversar, e perceput ca o subiectivitate pe care o respectăm și pe care încercăm să o înțelegem. Astăzi, această gândire poate fi transpusă în conflicte geopolitice, în care nu-i vedem pe ceilalți decât ca adversari de învins și în care nicio discuție nu e posibilă.
Psihonautul călătorește în inconștient, dar totodată își pune sub semnul întrebării dorința. Personajul Doamna X, din romanul dumneavoastră „Diagonala dorinței” (La diagonale du désir), înfăptuiește un parcurs inițiatic, confruntându-se cu dorința sa. Cum se raportează dorința la inconștient?
Ah, întrebare vastă! Lacan spune că obiectul dorinței e prin definiție de necunoscut. Silvia Lippi, psihanalist francez și autoarea cărții Decizia dorinței (La décision du désir), are un alt concept, care m-a inspirat foarte mult. Putem decide asupra dorinței noastre dacă luăm literalmente faptul că dorința e dorința Celuilalt. Apoi trebuie să alegem care alții ne vor influența dorința. În roman, le-am cerut femeilor pe care le admiram să-mi dea misiuni pe care trebuia să le îndeplinesc prin personajul care era dublura mea. A fost o modalitate de a învinge inconștientul, pe care nu-l putem controla, cerând altora să-l controleze în locul meu.
De asemenea, trebuie să distingem fantezia, care ne poate bloca vederea și ne poate face să mergem în cerc, și dorința care ne scoate mereu din această bulă pentru a accesa cealaltă. În tratamentul analitic, cu pacienții mei, încerc să-i ajut să-și găsească adevărata dorință. Știm cu toții ce ne dorim, dar nu întotdeauna avem puterea de a ne recunoaște asta.
Sunteți psihanalist și recunoașteți că ați scris această carte urmând regula liberei asocieri. Freud o definește astfel: „Spune tot ce-ți vine în minte. Comportați-vă ca un călător care, stând lângă fereastra compartimentului său, ar descrie peisajul, în timp ce acesta se desfășoară, unei persoane din spatele lui.” Ce fel de călătorie este analiza?
Analiza este o călătorie efectuată în cuplu. Psihanalistul ne însoțește, ghidează tratamentul și stabilește un cadru, dar este la latitudinea analizandului să facă treaba hotărând unde dorește să meargă. Trebuie să facem distincția între călătorie și rătăcire. Când călătorim, știm unde mergem, în timp ce rătăcirea este o aventură în care lumea ni se deschide. Ne pierdem pentru a ne regăsi.
Temele imaginației și utopiei sunt foarte prezente în carte. Cum sunt acestea pârghii pentru transformarea realității?
Utopia poate fi puternică dacă reușim să injectăm dezbateri în ea și să rămânem vigilenți cu privire la ceea ce își doresc alții. Am trăit într-o așa-zisă utopie comunistă în primii mei zece ani în România. A fost o utopie pentru un singur om, Nicolae Ceaușescu, și nu pentru restul țării. Utopia riscă întotdeauna să devină o distopie prin ștergerea diferențelor.
Prin urmare, trebuie să ne întrebăm cum poate utopia să ofere o lume locuibilă în care să putem trăi împreună. Cele mai dorite utopii sunt limitate în spațiu și timp. De asemenea, micro-utopiile au fost create în anii 1990 în lumea artei, dar au fost criticate pentru că sunt prea idealiste și angelice.
Sunteți curator de expoziții și studiați opere de artă totale în cartea dumneavoastră, cum ar fi spectacolul Annei Odell și expoziția lui Pierre Huyghe „Gazda și norul”. Cum ne oferă arta o explorare a realității?
Anna Odell, în spectacolul ei, recreează așa-numita criză psihotică, în timpul căreia a vrut să se arunce de pe un pod. Ea mergea pe balustradă, trecătorii nu s-au oprit și polițiștii au fost violenți. Nimeni nu a știut să aibă grijă de ea așa cum și-ar fi dorit, mai ales nici spitalul de psihiatrie. Câțiva ani mai târziu, ea recreează această traumă personală. Când intră pentru a doua oară în spital, declară că a fost o operă de artă. Pierre Huyghe caută să producă lumi magice prin integrarea vieții precum țânțarii sau câinii. Astfel, expozițiile sunt spații simbiotice. Ele creează coeziune între oameni și fac posibilă inventarea unor întâlniri de durată.
Explicați că a spune povestea vieții sale este un mod de a deveni actor. M-am gândit apoi la acele cărți-jocuri, în care suntem eroul poveștii, ce oferă o intrigă anume bazată pe alegerile pe care le facem în timp ce citim. Este povestirea un mijloc de autotransformare?
Cărțile-jocuri erau foarte importante când eram copil. Mi-au dat impresia că devin eroul poveștii scrise de altcineva. Este important să reinventăm povestea vieții noastre pentru a face din ea o poveste în desfășurare. Eroul cu o mie și una de chipuri de Joseph Campbell abordează povestea într-un mod ludic. Este o idee grozavă să ai o mie și una de fețe. E posibilitatea de a ne spune o mie de povești despre viața noastră fără ca vreo poveste să fie mai adevărată decât alta.
Descrieți nevoia de a nu mai considera oamenii ca fiind centrul lumii, referindu-vă în special la curentele actuale de gândire de „realism speculativ” și „ontologie orientată pe obiect” (OOO). Ce ne spun aceste tendințe despre vremurile contemporane?
Mișcarea de realism speculativ s-a născut la o conferință în Anglia în 2007, la care a fost invitat filosoful Quentin Meillassoux. Acesta se întreabă ce va fi după sfârșitul lumii, dar și ce a fost înainte de apariția omului pe Pământ. Este un gând modest și speculativ care se adresează vieții fără om. Mișcarea OOO, condusă în special de Graham Harman, e interesată de viața interioară a obiectelor care ne rezistă. Este un nou val filozofic foarte interesant, dar care pare să-și fi atins limitele, deși acești gânditori, încă tineri, vor propune cu siguranță noi răspunsuri în privința problemelor climatice sau geopolitice. Cred că trebuie să ne gândim și la o filozofie a secretului.
Vorbiți despre secrete, dar vorbiți și despre râs și iubire ca posibile căi către existențe rezistente și libere.
Dragostea tragică a fost romantizată de prea mult timp, spre deosebire de iubirea fericită, care e disprețuită. De prea multe ori credem că dragostea trebuie atașată suferinței. Bell Hooks spune că dragostea adevărată nu are nimic de-a face cu suferința. Dar ce ar trebui să facem atunci cu Freud, care ne amintește că suntem locuiți de Eros (dorința) și Thanatos (distrugerea)?
Cred că trebuie să ne gândim la umor și dragoste, împreună. Râsul e salvator și ne permite să devenim conștienți de ridicolul ființelor umane. Ar trebui să ne gândim și la secret, adică ce e ascuns, ce trebuie dezvăluit și ce ne scapă.
Ne putem gândi la foarte frumoasa carte scrisă de Anne Dufourmantelle, „Apărarea secretului” (La défense du secret).
Anne Dufourmantelle e foarte importantă pentru mine. Ea a reușit să regândească secretul, blândețea și pericolul. Îmi place să cred că trebuie să continuăm această traiectorie acordând atenție misterului și punându-ne uneori în pericol să abordăm lucruri incomode.
La finalul cărții îi oferiți cititorului un exercițiu: să analizeze o lucrare care a fost semnificativă în viața lui. De ce este important să punem cititorul la lucru?
Într-o zi, i-am rugat pe studenții mei să analizeze două opere de artă: una care i-a marcat în copilărie și una care i-a marcat recent. Fiecare text a fost extraordinar. Depinde de cititor să se întrebe ce aventură ar putea fi a sa proprie, prin lucrările care și-au pus amprenta asupra lui. Acest exercițiu ne permite să descoperim lucruri pe care nu le bănuiam despre noi înșine.
■ Scriitoare, psihanalist şi redactor‑şef la Paletten Art Journal
Marie Viguier în dialog cu Sînziana Ravini
