Ochii sfinților din biserică și ai lui Hristos Pantocrator (Atotputernic) se mișcă și te urmăresc oriunde te‑ai duce de la intrare până la iconostas. Vă înfricoșează? Însă poate fi și încurajator, ca să știm că nu suntem singuri pe lume. Ei ne văd și ne oblăduiesc din lumea de dincolo.
Nimeni n‑a reușit să explice secretul vechilor zugravi de biserici ortodoxe. Izbutesc să picteze asemenea ochi și zugravii din zilele noastre, dacă au avut dascăli buni pedagogi și au fost ucenici sârguincioși. Nu știu să fi izbutit vreun pictor din istoria artei occidentale. Poate că nici n‑au încercat. Personajele din tablouri nu ne urmăresc cu privirea. Trebuie să ne deplasăm noi, privitorii, dintr‑o parte într‑alta, până găsim punctul de stație, în care ochii din tablou se uită în ochii noștri. Acel punct de stație optim e punctul de unde a privit pictorul.
Hristos Pantocrator este imaginea dominantă în bisericile ortodoxe, zugrăvit în frescă sau lucrat în mozaic. Reprezintă triumful lui Iisus asupra morții și întronarea lui ca divinitate atotputernică în cosmos. Ne privește din cupola principală a bisericilor, care, după cum toată lumea știe, simbolizează bolta cerului. Cunoaștem cu toții teoria lui Lucian Blaga despre stilul sofianic, numit așa după Catedrala Sfânta Sofia de la Constantinopol, considerată cântecul de lebădă al Antichității.
Pe chipul lui Hristos Pantocrator nu se vede suferință, ci autoritate suverană mai presus decât a oricărui împărat de pe pământ. Aceste imagini pot fi o componentă a fenomenului mult mai complex, pe care Mircea Eliade îl numește creștinism cosmic. El afirmă că acest fenomen e tipic pentru creștinismul românesc. Desigur că n‑a fost creat de către teologi cu studii universitare, ci de către țărani și preoți români – care tot țărani și legați de interesele țăranilor erau – așa cum au știut ei să introducă și să păstreze cu înțelepciune în biserică elemente din tradiția precreștină. Eliade susține că românii au în vedere alcătuirea divină a lui Iisus Hristos, cam ca un erou mitologic, iar istoricitatea lui ca om e mai puțin relevantă.
Hristos Pantocrator apare și în bisericile catolice din Occident, însă mai rar. Iconografia catolică accentuează istoricitatea lui Iisus, cu calvarul și moartea lui. Asta vine de la preferințele cui? Arta este câteodată în slujba celui ce plătește. Multe din tablourile pictorilor catolici cu Iisus schingiuit sunt intitulate Ecce homo (Iată omul!), după expresia atribuită lui Pontus Pilat de către Evanghelistul Ioan (19:5). Mă întreb dacă nu cumva citarea vorbelor lui Pontus Pilat s‑ar putea să conțină un mesaj subliminal intenționat. Pontus Pilat era legatus augusti, locțiitorul augustului împărat. Iar papii de la Roma trăiau și se comportau în politică de parcă ar fi fost ei înșiși împărați romani.
Îmi amintesc că mă impresionaseră în fragedă copilărie sfinții din biserică și Hristos Pantocrator care se uitau la mine și mă ocroteau. Aveam trei ani și nouă luni când am văzut, înainte de a intra în biserica romano‑catolică de la Băile Herculane, un crucifix cu Iisus în mărime naturală. M‑au înfricoșat rănile și sângele lui Iisus, am plâns, mama m‑a alintat și abia m‑a făcut să nu mai miorlăi. Îmi aduc aminte că mama mi‑a explicat și am înțeles, pe cât puteam să înțeleg, că asta era ceva cu totul diferit de Iisus cel din cupola bisericilor noastre care mă proteja. Am priceput că era un Iisus al altora, așadar să se sperie ei, nu eu. Știau ecleziaștii catolici ce știau: Frica e temeiul credinței. L‑am căutat pe Net și l‑am revăzut. Unii au înțeles creștinismul mai într‑alt fel decât alții, din perspectiva culturii lor.
Popoarele scandinave au refuzat la început creștinismul deoarece îl aveau pe Thor, zeul războiului, care îi încuraja în războaie și alături de care ședeau când mureau în luptă. Au linșat misionarii catolici. Vikingii nu voiau să aibă un zeu răstignit, carevasăzică învins și pedepsit cu moartea pentru ideile lui inacceptabile. Ei asociau răstignirea lui Iisus cu sacrificiile umane, pe care le făceau odată la patru ani. Îl sacrificau pe cel mai nevrednic dintre ei. Se zice că frica de a fi sacrificat a fost garanția conduitei cât mai bune a tuturor. Dacii trimiteau la Zamolxe un mesager tot așa odată la patru ani, însă pe cel mai virtuos dintre ei.
Sculptorul danez‑islandez Bertel Thorvaldsen (1770‑1844) i‑a sculptat pe Iisus și pe cei 12 apostoli așa cum credea că i‑au acceptat strămoșii săi: în atitudini marțiale, musculoși, ținând în mână arme de‑ale vikingilor. Străjuiesc în catedrala de la Copenhaga.
Nordicii îl sacrificau uneori chiar pe regele lor, dacă n‑a ținut legătura cu zeii cum trebuie și din cauza asta n‑au avut succes în războaie, au avut secetă, foamete, epidemii, calamități naturale. Îl trimiteau să se justifice în fața zeilor. Nu exista o monarhie ereditară. Regele era ales pe patru ani. Venea dintr‑o altă regiune și candida la tron. Tribunalul bătrânilor îl interoga și decidea numirea lui ca rege. Cel mai bătrân și cu barba mai lungă îl înscăuna ca rege sacru, vorbindu‑i în versuri cu ritm și aliterație. În regiunea Uppland: Eu hotărăsc să fii rege, să ai coroană, să fii salvatorul țării, să fii întăritorul legii. În regiunea Södermanland: Și rege te hotărăsc, și să conduci regatul, și să menții pacea. (Karl Olivecrona, Das Werden eines Königs nach altschwedischem Recht. Der Königsritus als magischer Akt, Lunds universitets årsskrift, 1947, N. F. Avd. 1, Bd. 44, Nr. 1, pp. 9‑10)
Walter Baetke (1884‑1978), reprezentantul școlii hipercritice de la Academia Saxonă de Știință din Leipzig, contestă sacralitatea regilor scandinavi, într‑o publicație cu un titlu lung cât povestea cu cocoșul roșu, Akademie Verlag, Berlin 1964. A făcut prozeliți. Un profesor universitar din Franța a spus la televiziunea din Suedia că nu există dovezi istorice pentru nimic. Zicea că nu se poate dovedi că Napoleon a existat, nici Hitler, nici cel de-Al Doilea Război Mondial și nici Auschwitz. Jurnalistul care îi punea întrebări nu s‑a mai putut abține și a râs de el.
Baetke e singurul care contestă sacralitatea regilor scandinavi, iar eu cred că am găsit explicația demersului său. Leipzig este în Saxen, o regiune intens populată de o minoritate etnică de origine slavă numită sorabi (germ. Sorben). Aceștia au depus jurământ de supușenie și credință regelui Gustav al II-lea Adolf al Suediei, când cu războiul de 30 de ani, în prima jumătate a secolului al XVII‑lea. De atunci, sorabii din Germania au fost menționați ca supuși, în titulatura oficială a regilor Suediei. Regii suedezi – dintotdeauna și inclusiv Regele de azi – au o funcție sacră. Ei sunt reprezentanți ai lui Dumnezeu pe pământ și capul Bisericii Suedeze, mai presus decât toți ecleziaștii.
Baetke a trecut rapid de la partidul nazist la partidul marxist‑leninist. A contestat sacralitatea regilor scandinavi, ca un autentic comunist. Orientarea sorabilor spre palatul regal din Stockholm nu mai era corectă politic. Sorabii din Germania ocupată de ruși au scos de la naftalină sângele lor slav și panslavismul. Au obținut favoruri. Așa s‑a creat Institutul de sorabistică la Universitatea din Leipzig „cu ajutorul dezinteresat” al Uniunii Sovietice.
Când a căzut Zidul Berlinului, sorabii s‑au grăbit cu căciula‑n mână la regele Carl al XVI‑lea Gustaf al Suediei și au cerșit favoruri adecvate. Nu știau că Regele eliminase sorabii din titulatura sa oficială în 1973. N‑au obținut decât favoarea să înființeze un garaj – primul din fosta Germanie de Est – autorizat să vândă mașini Volvo și să le repare adecvat. Avantaj eu! Așa am avut cine să‑mi schimbe ferodoul la roata din spate pe stânga și un bec ars.
La unele popoare trecerea de la păgânism la creștinism s‑a făcut târziu, prin ucaz de la stăpânire. Românii sunt printre primele națiuni creștinate și poate că singurii creștinați fără vărsări de sânge, de bunăvoie și nesiliți de nimeni. Creștinarea s‑a făcut nu prin Apostolul Pavel, care nu îl cunoscuse pe Iisus. Ci prin Apostolul Andrei, primul dintre apostoli care a fost chemat de către Iisus. Andrei era fratele mai mare al lui Petru. Ierarhia de vârstă între frați era mai importantă pe atunci decât acum. Andrei fusese ucenicul lui Ioan Botezătorul, care îl îndrumase să se ducă la Iisus. Totuși, este impropriu să spunem că noi, românii, am fost creștinați. Ne‑am format ca neam creștin, de la începuturi.
Creștinismul a fost tolerat la Roma o vreme, până când stăpânirea a băgat de seamă că era o religie nouă, o răzmeriță ce se răspândea în afara comunității evreiești. Martirizarea, în loc să descurajeze, crea adepți. Religia creștină era pe cale să ducă la prăbușirea imperiului.
Imperiul a fost salvat de către Constantin cel Mare, primul împărat roman care a făcut copii. Istoricii contemporani cu el spun că era dac din sudul Dunării, din actualul Timoc. A fost unul dintre cei mai mari făuritori de istorie. A salvat imperiul anihilând supremația Romei și a senatului corupt. A mutat capitala la Constantinopol. A anihilat caracterul subversiv al creștinismului, legalizându‑l și protejându‑l cu autoritatea Statului. Astfel a transformat creștinismul din ideologie refractară Puterii, în structură administrativă și de control. Împăratul a subordonat biserica. Papii s‑au zbătut să subordoneze capetele încoronate. Așa s‑a înglodat Occidentul în războaie. Dacă ajung la putere cârmuitori legați de ambițiile papistașilor, atunci se pun la cale diabolizări, asasinate politice și războaie. Când se iscă vreun război undeva, știm că și‑a băgat dracul coada.
■ Scriitor, eseist, publicist
Victor Ravini
