În mai multe variante ale Mioriţei, mama ciobanului vorbeşte cu divinităţi feminine ale naturii. Ea şi divinităţile ei nu au un echivalent masculin. Echivalente masculine apar abia în neolitic, ca la perechea de Gânditori de la Hamangia. În varianta CDXXXI, culeasă în 1934 în comuna Nereju, pe lângă Soveja şi Focşani (Adrian Fochi, Mioriţa, Editura Academiei, 1964, pp. 818‑820, versurile 94‑108), o divinitate neprecizată îi cere mamei ciobanului o parolă. Parola este portretul lui, bine cunoscut din mai multe variante: „– Cine mi‑a văzut/ Cin mi‑a cunoscut/ Mândru ciobănel/ Tras printr‑un inel?/ Dar i‑a zis:/ – Spune probele,/ Toate sămnele./ – Perişoru lui/ Pana corbului,/ Mustăcioara lui/ Spicu grâului,/ Feţişoara lui/ Spuma laptelui,/ Ochişorii lui/ Mura câmpului”. S‑a crezut că portretul ciobanului conţine comparaţii ce descriu aspectul lui. Nu poate fi aşa, întrucât lipseşte termenul mediu: ca. DEX defineşte metafora: „Figură de stil constând dintr‑un transfer de sens realizat printr‑o comparaţie din care a fost eliminat termenul mediu”. Deci, versurile nu conţin comparaţii, ci metafore. Metaforele din portretul ciobanului nu pot fi descrieri fotografice. Nu au menirea de a‑l singulariza şi identifica, după cum bine spun Amzulescu, Fochi, Chiţimia şi Vrabie: „Portretul ciobanului nu ne prezintă un personaj identificabil prin detaliul individual, pitoresc şi singularizator”. (Istoria literaturii române, vol. I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1964, p. 124).
Joseph Campbell analizează un vas din Tezaurul de la Pietroasa şi afirmă că înfăţişează 16 momente din parcursul iniţierii unui neofit în misterele lui Orfeu. (The Masks of God: Creative Mythology, vol. IV, The Wiking Press, New York, 1968, pp. 9‑27.) Corbul asociat cu părul ciobanului din Mioriţa poate fi acelaşi corb ce stă pe umărul neofitului cu fustanelă, de pe patera de la Pietroasa, la dreapta figurinei centrale. Campbell spune că acest corb simbolizează corbul morţii şi semnifică cunoaşterea superioară căpătată de neofit în legătură cu misterul morţii, cât şi trecerea pragului în tărâmul cunoaşterii dincolo de moarte. Corbul din portretul ciobanului, la fel ca şi corbul de pe patera de la Pietroasa, este un simbol al cunoaşterii dobândite de cel iniţiat despre partea sa nemuritoare.
Spicul de grâu e un simbol universal. Apare în mâna unui personaj nud de pe patera de la Pietroasa, ce reprezintă un neofit pe cale de a fi iniţiat în misterele vieţii şi ale morţii. Spicul de grâu din portretul ciobanului din Mioriţa se poate referi la un rit de iniţiere asemănător. Spuma laptelui. În textele orfice, laptele e o băutură sfântă în riturile pentru obţinerea nemuririi. Octavian Buhociu compară moartea ciobanului cu moartea lui Orfeu.
Mura câmpului poate simboliza aceeaşi abstracţiune ca şi conul de pin din mâna neofitului în fustanelă, de pe patera de la Pietroasa. Conul de pin şi mura sunt adecvate pentru a simboliza principiul de reînnoire a vieţii seminţelor şi germinarea unor noi plante. Mura şi seminţele de pin sunt reprezentative pentru epoca în care oamenii erau culegători şi nomazi. Grâul e reprezentativ pentru vremea când oamenii au devenit agricultori şi sedentari.
De bună seamă că toate aceste patru obiecte simbolice au o legătură consecutivă cu prima trăsătură din autoportretul ciobanului: „Mândru ciobănel / Tras printr‑un inel”. S‑a crezut că asta ar fi o comparaţie ce vrea să spună că e exagerat de subţirel. Asocierea cu inelul revine în formulări şablon, fără termenul mediu ca şi apare în peste o sută de variante ale Mioriţei. Dicţionarul Enciclopedic al lui Candrea (DECR) înregistrează că inel are şase sensuri. Sensul nr. 4 înseamnă „Tot ce seamănă cu un inel”. Inelul poate să fie un element dintr‑o alegorie devenită neclară, de neînţeles şi poate simboliza ceva anume din viaţa oamenilor arhaici, ceva ce seamănă cu un inel şi care a fost uitat. Ce anume?
Se ştie din mai multe cărţi de referinţă că, în societăţile arhaice, acela care urmează să treacă printr‑un rit de iniţiere trebuie să stea izolat de lume un timp, într‑un spaţiu bine determinat. Acest spaţiu e circular şi întotdeauna la umbră, într‑un crâng sau la marginea unei păduri, ferit de vederea profanilor. La aceasta se poate referi versul „La negru zăvoi,/ Că‑i umbră de voi”. Locul ales pentru dialogul ciobanului cu mioara e un loc ferit, sub cerul liber. Totul se desfăşoară sub bolta cerului, cât cuprinde orizontul, adică un spaţiu circular, care pentru cioban e sacru.
Poeţii populari pot folosi cuvântul inel pentru a denumi un loc sau altul în formă de cerc, mai mult sau mai puţin restrâns, în care s‑a desfăşurat ritul de iniţiere a ciobanului, pentru a deveni baci. El a stat izolat (singurel) într‑un spaţiu rotund şi sacru, timp de o lună (Ca şi luna‑ntr‑un inel, varianta CCXC, p. 700 şi altele) rupt de societatea rămasă în spaţiul profan şi pentru care el e străinel. Versul „Tras printr‑un inel” poate însemna: trecut printr‑un rit iniţiatic, desfăşurat într‑un spaţiu circular, sacru.
Ce legătură poate fi între însuşirile ciobanului de a fi străinel, singurel, sprintenel, mititel şi cuvintele inel, luna sau lume? Aceste cuvinte simbolizează realităţi abstracte în strânsă legătură unele cu altele. Pot fi frânturi dintr‑o alegorie nemaiînţeleasă. Alegoriile, prin definiţie, sunt pline de mai multe înţelesuri paralele. Pe lângă interpretarea sociologică de mai sus, se mai poate face şi o interpretare psihologică.
Dante foloseşte cuvântul italian lume cu înţelesul de lumină cosmică eternă şi divină (Paradisul XXXIII:43, 99, 110, 116, 128). În DECR, lume are 18 sensuri. Sensul nr. 1 este lumină. Autorii mai multor variante ale Mioriţei zic lume, desigur cu acelaşi înţeles ca la Dante, de lumină cosmică veşnică şi divină. Este aceeaşi metaforă. Dante are viziuni cu efecte de lumină şi de formă circulară. Cam toţi cei ce au trăiri extatice raportează viziuni cu efecte luminoase. Lui Moise îi apărea Dumnezeu sub forma unui tufiş arzător. În unele variante ale Mioriţei, cei trei ciobani sunt Trei vulturi de soare.
În versurile spuse de ciobanul din Mioriţa abundă efectele de lumină, începând de la negru zăvoi până la soare, lună şi terminând cu stele făclii pe ultimul vers. Şi Dante termină fiecare parte a trilogiei tot cu stelle pe ultimul vers. Efectul de lumină e mai pronunţat în Mioriţa.
La începutul Infernului, Dante se află într‑o pădure întunecată (Mi ritrovai per una selva oscura). Comentatorii spun că această pădure simbolizează o perioadă de rătăcire şi confuzie în viaţa lui Dante. Ciobanul începe dialogul cu mioara La negru zăvoi. E aceeaşi metaforă ca la Dante, însă anterioară cu mii de ani, mai veche decât orice altă operă literară, mai veche decât orice scriere, chiar şi decât cea de la Tărtăria. Atât Dante, cât şi autorii Mioriţei folosesc o metaforă cu acelaşi termen concret, pentru aceeaşi abstracţiune: starea spirituală întunecată a personajului principal, la începutul aventurii lăuntrice, care îl va duce spre lumina cosmică şi divină, spre un extaz poetic cât cerul albastru. Drumul ciobanului, al lui Dante, al lui Osiris, al lui Iisus şi al altor personalităţi celebre spre rai trece prin pământ, prin tărâmul morţii. E aceeaşi alegorie.
La început, Dante e încolţit de trei fiare sălbatice, ce simbolizau păcate. Ciobanul e înconjurat de oi, simbol universal al nevinovăţiei şi purităţii morale. La sfârşit, în Paradisul XXXIII:116, Dante vede trei cercuri de diferite culori, fiecare cu diferite simboluri. Comentatorii spun că, aici, forma cercului reprezintă perfecţiunea. Inelul din portretul ciobanului mai poate simboliza şi perfecţiunea interioară la care a ajuns el.
Analiza portretului ciobanului dezvăluie că el a trecut printr‑un rit de iniţiere comparabil cu ritul misterelor lui Orfeu de pe patera de la Pietroasa, ceea ce l‑a calificat pentru funcţia de baci. Iniţierea lui s‑a petrecut înainte de începutul Mioriţei. Ni se spune de la început: „Ca să mi‑l omoare/ Pe cel moldovan/ Că‑i mai ortoman”. Cuvântul ortoman apare numai în Mioriţa şi în câteva balade cu haiduci. S‑a spus că ortoman înseamnă bogat în turme de oi. Nu poate fi aşa, deoarece ar fi redundant în text şi nici nu li s‑ar potrivi haiducilor, întrucât haiducii nu păşteau turme de oi. Ciobanul e mai ortoman decât sunt ceilalţi doi. Baciul este baci, pentru că e mai ortoman, adică mai iniţiat în tainele cosmice, decât sunt subordonaţii săi. Asta li se potriveşte şi căpeteniilor de haiduci.
Dialogul baciului cu mioara este un monolog interior despre viitoarea lui iniţiere în alt rit, tot cu trecere printr‑o moarte simbolică, spre cel mai înalt nivel spiritual: hierogamia, adică unirea lui cu divinitatea supremă a vremii sale, în matriarhat, în Epoca de Piatră: „O mândră crăiasă, Sora soarelui şi‑a pământului, O fată de crai, pe‑o gură de rai, adusă de patru cai”.
Mioriţa are ca temă centrală îndumnezeirea omului. A fost creată în paleolitic şi a urmat evoluţia limbii. Toate variantele Mioriţei, oricât de modificate sau deteriorate au ajuns până la noi unele dintre ele, toate ne transmit peste milenii versuri concepute de strămoşi ca un text sacru, esoteric, un mit. Un mit optimist, cu înţelesuri sublime, înălţătoare.
Mioriţa, cu toate variantele ei, ne învaţă să ne ridicăm mai presus de noi înşine, ne îndreaptă cugetul spre stele şi ne înnobilează sufleteşte. Mioriţa poate fi mai importantă, mai de preţ şi mai folositoare pentru viaţa lăuntrică a fiecăruia dintre noi şi a oricărui om decât Tezaurul de la Pietroasa şi decât tot aurul din lume.
■ Scriitor, eseist, publicist
Victor Ravini
