Ştefan Borbély: Fátima – 100 Centenarul revelaţiilor de la Fátima
N-ar fi, de altfel, singura obscuritate cultivată la Fátima, fiindcă, pe urmele unei cutume medievale, derivate din vechea recuzită antropologică a magiei imitative, la Fátima se aduc ofrande de organe
Sătuc insignifiant odinioară, pierdut printre dealurile aride, neprielnice agriculturii din regiunea centrală a Portugaliei, Fátima e azi un oraş aranjat, monolucrativ, orientat înspre turism şi industria hotelieră, prosperitatea venindu-i din generozitatea milioanelor de pelerini care vin anual aici, pentru a 
vedea sanctuarul şi pentru a se împărtăşi din spiritualitatea specifică a locului.
Legătură feroviară neexistând de la Lisabona, majoritatea dintre cei care vin pe cont propriu sosesc cu autocarele societăţilor de transport care fac legătura dintre Capitală şi Oporto, mica autogară aflându-se în imediata vecinătate a esplanadei care duce înspre sanctuar. Intrarea, voit sau nu, e concepută oarecum misteric, privirea nefiind lăsată să pătrundă direct înspre locul sacru. Treci, mai întâi, de-a lungul unor pereţi albi, impenetrabili, arcuiţi, al căror rost este să incite curiozitatea, să sugereze că dincolo „se află ceva”. Ajuns pe platforma care poate găzdui cu uşurinţă două milioane de oameni – aşa cum se va întâmpla, probabil, în data de 13 octombrie, când se va celebra centenarul –, privirea îţi e captată de un rozariu modern, uriaş, de o imensă cruce ascetică, frumoasă, lângă care se află statuia Papei Ioan Paul al II-lea, şi de superba biserică albă din fundal, care adăposteşte mormintele celor trei protagonişti ai revelaţiior din 1917, fraţii Jacinta şi Francisco Marto, respectiv verişoara lor, Lúcia dos Santos.
O surpriză te aşteaptă în interiorul bisericii, mereu înţesate de lume: cei trei mici păstori (pastorinhos) au fost, în mod inexplicabil, separaţi post mortem, Francisco fiind înmormântat în dreapta navei principale, în timp ce fetele, împreună, în partea stângă. Circumstanţele plecării lor din viaţă nu justifică această separare, Francisco murind acasă, în aprilie 1919, iar Jacinta la spital, în februarie 1920, ambii de gripa spaniolă care a măturat Europa după încheierea primului Război Mondial, în timp ce Maica Lúcia dos Santos, care a intrat la mânăstire, fiind venerată de câţiva papi şi foarte citită de milioane de catolici pentru memoriile pe care le-a publicat în mai multe ediţii, s-a stins din viaţă abia în februarie 2005, într-o mânăstire a Carmelitelor din Coimbra, unde se retrăsese la bătrâneţe.
În stânga esplanadei care duce înspre biserică e ridicată capela micuţă care marchează locul apariţiilor din 1917, şi celebra statuie a Fecioarei din Fátima (Nossa Senhora de Fátima), în coroana căreia se află glonţul extras din corpul Papei Ioan Paul al II-lea, după tentativa de asasinat din Piaţa San Pietro, din data de 13 mai 1981. Consacrarea glonţului nu e întâmplătoare, 13 mai fiind şi data primei revelaţii de la Fátima. Ca o curiozitate, mai mulţi viitori papi şi-au rostuit în aşa fel evenimentele vieţii, încât să programeze ceremonii de consacrare fie pe data de 13 mai, fie pe data de 13 octombrie, când a avut loc, tot la Fátima, ultima dintre relevaţii, adică viziunea colectivă a „soarelui care dansează” pe cer.
Evenimentele, pe care oricine le poate găsi în enciclopedii sau pe Internet, s-au succedat în felul următor: în data de 13 mai 1917, copiii Jacinta şi Francisco Marto, împreună cu verişoara lor Lúcia dos Santos păşteau oile pe o proprietate a familiei dos Santos, în apropiere de Fátima, când, spre prânz, în coroana unui stejar li s-a arătat o siluetă feminină „mai strălucitoare decât soarele”, cu un rozariu în mână. Risipind imediat spaima celor trei pastorinhos, Fecioara Maria şi-a declinat identitatea, i-a îndemnat pe cei trei să rămână pe calea curată a Bisericii şi le-a spus să vină la copac în fiecare lună care va urma, pe data de 13, până în data de 13 octombrie, când le va împărtăşi ultimele poveţe.
Întorşi acasă, cei doi fraţi n-au rezistat tentaţiei de a povesti în familie cele întâmplate, în pofida legământului făcut Lúciei că totul va rămâne secret. Desigur, mama celor doi n-a crezut o iotă din ceea ce i s-a relatat, dar a vorbit cu vecinele despre ce mai inventează copiii, vestea răspândindu-se prin sat ca o anecdotă, până când, peste exact o lună, revelaţia s-au repetat, moment în care sute şi mii de credincioşi au început să afluiască înspre Fátima, atrăgând atenţia punitivă a autorităţilor, care i-au şi închis pentru o scurtă perioadă pe cei trei copii, anchetându-i.
Motivul reacţiei abuzive a oficialităţilor ţine de istoria portugheză, adică de republicanismul radical, virulent din octombrie 1910, care consfinţeşte sfârşitul monarhiei constituţionale, regele Manuel al II-lea fiind obligat să părăsească palatul de la Mafra pentru a se stabili, în cele din urmă, în exil. Principala ţintă a republicanilor o reprezintă Biserica Catolică Portugheză, reforma de secularizare vizând întreaga structură organizaţională şi confesivă a bisericii, de la proprietăţile care sunt naţionalizate după nici cinci zile de la instaurarea guvernului republican, la credinţa care e reprimată, fiind înlocuită cu principiile exclusiviste ale educaţiei şi vieţii laice.
Devine uşor de înţeles că neaşteptata efervescenţă populară de la Fátima, din 1917, a fost suspectată de către autorităţi ca fiind o instrumentalizare a forţelor catolice din umbră, mefienţa oficialităţilor prelungindu-se, de fapt, până la instituirea statului corporatist al dictaturii lui Salazar (prin lovitura de stat din octombrie 1926), care va dura, practic, până în 1974. Refacerea legăturii cu Biserica şi recuperarea forţelor creştine au reprezentat priorităţi absolute pentru noul regim, a cărui funcţionare cititorul român o poate înţelege parcurgând cu simţ critic hagiografia „de teren” a lui Mircea Eliade, Salazar şi revoluţia din Portugalia, accesibilă fie în ediţie princeps, fie prin republicarea sa în volumul al II-lea al scrierilor care însoţesc Jurnalul portughez (Humanitas, 2006). Acolo vorbeşte Eliade de „o ţară ai cărei conducători făgăduiseră să «stârpească» creştinismul în două generaţii”. Miracolul de la Fátima apare şi se răspândeşte într-un asemenea context de persecuţie laicizantă, interesant fiind de ştiut şi faptul că recunoaşterea religioasă a fenomenului se produce abia după venirea lui Salazar la putere, în data de 13 octombrie 1930, când episcopul José Alves Correia da Silva decretează că evenimentele din 1917 sunt „susceptibile de a fi crezute”.
I-am lăsat, însă, pe cei trei pastorinhos în închisoare, unde nu stau mult, întorcându-se la stejar la fiecare scadenţă fixată de către Fecioara Maria, ultima revelaţie, din data de 13 octombrie 1917, fiind aşteptată deja de – se estimează – cam 70.000 de oameni, care au parte de ceva ce se numeşte „dansul soarelui pe cer”. Se povesteşte că plouase tare, continuu, până în zorii zilei de 13, hainele celor sosiţi fiind pătrunse până la piele. Apoi, norii s-au crăpat şi prin fantă a apărut un soare considerat de cei mai mulţi ca fiind „multicolor”, care părea să zigzagheze pe cer într-o tentativă de apropiere de Pământ, întorcându-se în final acolo unde îi este locul. Oricum – relatează martorii –, hainele le-au fost uscate instantaneu, tot câmpul fiind pătruns de o evlavie colectivă specială.
Baza doctrinară a revelaţiilor de la Fátima reiterează principii fundamentale deja canonizate de către biserică: îndemnul de a trăi curat şi creştin, de a rosti zilnic rozariul, de a-i ajuta pe ceilalţi să fie mai buni. Noutatea vizează un legământ specific, punctual şi trei „secrete”, încredinţate în particular Lúciei dos Santos, despre care a curs foarte multă cerneală, inclusiv din călimara conspirativiştilor, fiindcă cel de-al treilea secret, cuprins într-un manuscris al Lúciei, n-a fost făcut public de către Vatican decât în anul 2000, iscând noi controverse.
Legământul punctual are în vedere consacrarea către Fecioara Maria a Rusiei, ca precondiţie a păcii universale. Cerinţa e premonitorie, dacă ţinem cont de faptul că împărtăşirea ei s-a produs, calendaristic, în iulie 1917, adică înainte de izbucnirea Revoluţiei din Octombrie, care a dus la instaurarea statului laic al sovietelor. Formal şi simbolic, consacrarea a fost pronunţată de către Papa Pius al XII-lea în 1942, fără, fireşte, asentimentul URSS-ului sau al Bisericii Ortodoxe, fiind reiterată ulterior. Tot ca o curiozitate, e de menţionat şi faptul că Eugenio Pacelli (viitorul Papă Pius XII) a fost făcut cardinal în data de 13 mai 1917, ziua primei revelaţii de la Fátima; desigur, el n-a aflat de coincidenţă decât ulterior, dar a socotit-o premonitorie.
Conţinutul primelor două secrete e îndeobşte destul de cunoscut, ele având în vedere o foarte vie viziune a Iadului, unde se duc păcătoşii, şi declanşarea unui uriaş cataclism mondial, asimilat de regulă, în interpretare, celui de-al Doilea Război Mondial. Al treilea secret suscită controverse şi astăzi: e vorba, în el, fie de un atentat împotriva Capului creştinătăţii (cel din 1981, împotriva Papei Ioan Paul al II-lea), fie de sfârşitul ca atare al catolicismului şi al bisericii sale. Oricum, adepţii conspiraţiilor s-au hrănit copios din subiect, existând şi o ipoteză care spune că Maica Lúcia, care a murit la Coimbra în 2005, n-a fost, de fapt, martora revelaţiilor din 1917, ea fiind „înlocuită” de cei care au dorit ca secretul să rămână obscur până-n ziua de astăzi.
N-ar fi, de altfel, singura obscuritate cultivată la Fátima, fiindcă, pe urmele unei cutume medievale, derivate din vechea recuzită antropologică a magiei imitative, la Fátima se aduc ofran-de de organe. Magazinele din jurul sanctuarului sunt pline de mulaje de organe umane, făcute din ceară de albine. Dacă ai un beteşug la braţ, cumperi unul substitutiv din ceară şi-l arunci în foc, „să se ducă răul”. Pe rafturi poţi găsi nasuri, urechi, antebraţe sau chiar reproduceri antropomorfe întregi, reprezentând, la scară, adulţi sau copii. Unii aleg lumânări, calibrate după înălţimea cumpărătorului, şi se aşează apoi la o coadă lungă şi şerpuitoare, care se termină în faţa unor cuptoare din care ies flăcări atât de mari, încât e bine să-ţi arunci ofranda de la o distanţă circumspectă, conservatoare.
