Imaginea, între ficţiune şi patologie

Aşadar, a mai trecut un an ca şi cum n‑ar fi fost. Mare diferenţă între 2020 şi 2021 nu prea se simte. La fel de bine am fi putut sări peste anul trecut şi chiar şi mai bine am fi putut să rămânem imobilizaţi în Revelionul lui 2019, într‑un moment binecuvântat de necunoaştere a celor ce urmau să vină. Sau, de ce nu, să ieşim cu totul din prezentul inconfortabil, plin de restricţii fizice şi comportamentale, şi să păşim împreună în minunata lume nouă, care nu numai că ni se promite, ci ni se şi administrează, ca o picătură chinezească, secundă cu secundă. Iar aici nu mai este vorba despre pandemie, şi cu atât mai puţin despre crizele politice mereu îmbrăcate altfel, ci despre una mult mai subtilă şi mai insidioasă. Anii petrecuţi în izolare casnică au şters definitiv extrem de volatila graniţă dintre real şi virtual, dintre viaţă şi circ. Am ajuns în sfârşit la ieşirea din timp: totul este înregistrat şi lesne de redat; în reluare la viteză normală, accelerată sau cu încetinitorul. Feţele au devenit caricaturi sub‑ sau supra‑dimensionate, în funcţie de ecranul interior al fiecăruia dintre noi.

De ceea ce suntem însă siguri este faptul că imaginea oficială a timpurilor se face văzută cu orice ocazie. Deficitul de imagine interpersonală şi la scară umană, din pricina izolării şi a comunicării sincopate, este compensat de aroganţa şi de fantasma imaginilor publice. Panourile publicitare înalte de 10 etaje şi late de 3 scări obligă ochiul şi mintea, ambele anesteziate, să înregistreze mesajul: viitorul vine sub formă de semi‑preparat, semi‑digerat, semi‑gândit (ultima parte este opţională şi orientativă, fiindcă, de obicei, lipseşte cu desăvârşire). După o perioadă în care spaţiul public urban era invadat de ilustraţii înduioşătoare, cu medici transformaţi în supermani contemporani, şi după încă una de pauză publicitară aproape generalizată, căreia nu i‑au supravieţuit nici colajele sălbatice realizate prin afişaje suprapuse, marile oraşe s‑au transformat în replici ale Araratului după Potop.

 Viaţa a revenit, cu dificultăţi şi cu sincope, la noua normalitate, iar marile spaţii publicitare s‑au trezit şi ele, revendicându‑şi cu vehemenţă locul pe retina noastră abia trezită şi ea la lumea reală. În imagini sterile emoţional şi estetic, în compoziţii previzibile, în dulcegării epice şi în ipocrizii cromatice, prin mesaje simpliste sau absente cu totul, figura umană a început să invadeze totul, să înlocuiască textul şi să facă eforturi supradimensionate de a deveni cod şi limbaj în sine. Acest lucru n‑ar fi deloc amendabil dacă respectivul chip ar avea un scop, un sens sau ar fi în măsură să şi transmită ceva! Istoria artei abundă în chipuri remarcabile, arhetipale, de la grimasa lui Laucoon până la strigătul lui Munch. Dar ce ni se prezintă nouă astăzi este cu totul altceva, este imaginea unei carcase, spaţiul unei lipse totale de emoţie, iar acest deficit de existenţă nu poate fi confundat cu o stilistică asumată, cum ar fi, de pildă, expresia senină a chipurilor Renaşterii sau efigiile Simbolismului şi, cu atât mai puţin, cu austeritatea şi cu hieratismul artei bizantine, fiindcă această absenţă totală a oricărei urme de viaţă nu este simptomul unei stări interioare, ci deficitul şi alterarea uneia cât se poate de exterioare, de la tratamentul chimic la microchirurgie, insuficienţa grotescă a unui exces de exterioritate, fie el somatic propriu‑zis ori doar photoshopat. Vedem siluete ireale, clepsidre sexualizate, buze supradimensionate şi nasuri subţiate până la caligrafie, ochi migdalaţi în sus şi piele întinsă până la limita exploziei, ten măsliniu, indiferent de sezon, şi păr expandat în volum şi extins în lungime, iar toate acestea sunt realizate într‑un mod hilar, caricatural, dincolo de orice principiu estetic sau de alte aspiraţii spre frumuseţe.

Aceste păpuşi mecanice şi abstracte, mereu cu gura întredeschisă, nu au nicio legătură cu fiinţa, ci doar cu piaţa, fiindcă ele vând, vând tehnologii noi, vând ecrane mai mari şi mai luminoase pentru un binging mai de calitate în interiorul proprilor noastre case, vând maşini, tramvaie şi vieţi la fel de artificiale, vând credite de nevoi personale imediat obtenabile, dar cu multe asterixuri de comisioane şi dobânzi şi, nu în ultimul rând, vând promisiuni de câştig imediat în cazinouri virtuale. Picioarele lor infinite, sau nici măcar începute, învăluite în uleiuri aurii şi în zeci de tatuaje exotice creează vectori de lectură ascendentă, toată compoziţia culminând cu privirea lor goală, neutră, non‑umană, promiţând stabilitate şi previzibilitate în orice situaţie: şi data viitoare, pentru totdeauna, ele vor fi acolo, întâmpinându‑te cu un rânjet mereu îngheţat.

Hipersexualizarea feminităţii nu este însă singura variantă pe care spaţiul public ne‑o propune, căci o avem şi pe cea a corpurilor feminine de toate dimensiunile, formele şi culorile, toate urmărind evadarea din canonul clasic şi din vechile valori. Asistăm la aducerea în concret a idealului, la coborârea de pe piedestalul istoric şi, finalmente, la transformarea Afroditei în Bianca Drăguşanu, adică la demitizarea frumuseţii prin introducerea agresivă a accidentalului: celulită, ten acneic, scalp uscat, supraponderalitate până la patologie etc. Din marea diversitate pe care postmodernitatea ne‑o prezintă lipseşte exact acel lucru care ne uneşte, cu care ne putem identifica şi la care putem aspira: idealul sau arhetipul. Ne aflăm în aceeaşi stare de plutire şi de iresponsabilitate ca acum două mii de ani, în care anularea scărilor de valori şi a reperelor etice a dus la scindarea civilizaţiei romane în infinite culte, credinţe şi manifestări sociale. Atunci când un împărat murea, problema reprezentativităţii acestuia în provinciile vaste ale Imperiului era rezolvată prin înlocuirea capului statuii regretatului cu cel al noului instituit. Idolii răsăreau şi apuneau în funcţie de noile mode, iar lipsa discernământului dintre real şi ficţiune ducea la adevărate tragedii. În afara unui ideal, al unui fir narativ comun şi a unei forţe superioare guveranatoare, civilizaţia începe să se destrame. Iar cum istoria tinde să aibă enervantul obicei de a se repeta, în lipsa înţelegerii şi asumării ei, să ne aşteptăm oare la un nou iconoclasm?

Dar să lăsăm la o parte aceste întrebări greoaie, căci a fost suficientă carnea şi torturile pe care le‑am devorat uneori şi paliativ, să ne uităm la încă un serial comic şi subţirel pe Netflix, în care noţiunea de cuplu devine din ce în ce mai laxă, şi să ignorăm în continuare semnele deloc subtile ale crizei profunde prin care tocmai trec cultura şi civilizaţia noastră, atât de greu aduse la nivelul lor de astăzi. Aşadar, la mulţi ani, 2019, fiindcă el pare tot mai mult ultimul nostru reper de normalitate!

■ Artist şi critic de artă

Dalina Bădescu