Nicicând nu a fost mai actuală ca în ultimii ani teoria maioresciană a formelor fără fond, cel puţin în predarea disciplinei Limba şi literatura română. Reactualizarea acesteia la nivelul învăţământului se datorează schimbării de paradigmă, impusă ca un deziderat al factorilor decizionali europeni, preluat şi aplicat în şcoala românească fără o minimă reticenţă…
Nicicând nu a fost mai actuală ca în ultimii ani teoria maioresciană a formelor fără fond, cel puţin în predarea disciplinei Limba şi literatura română. Reactualizarea acesteia la nivelul învăţământului se datorează schimbării de paradigmă, impusă ca un deziderat al factorilor decizionali europeni, preluat şi aplicat în şcoala românească fără o minimă reticenţă. Puţinele demersuri care au sesizat pericolul pe termen lung pe care îl aduc noile programe şcolare de Limba şi literatura română, aprobate prin OMEN 3393/28.02.2017, au rămas fără ecou, fiind caracterizate drept atitudini izolate, naţionaliste.
În articolul În contra direcţiei de astăzi în cultura română, publicat în 1868, mentorul Junimii identifică pericolul care ameninţă o societate care optează pentru păstrarea formei, fără a avea un fond propriu, şi anume discreditarea formei ce este nevoită să existe un timp mai mult sau mai puţin îndelungat în absenţa fondului. Cum se concretizează această ameninţare în cazul disciplinei Limba şi literatura română? Din punctul nostru de vedere, starea de fapt este cât se poate de clară, departe de a anunţa vreo schimbare de paradigmă care să conecteze denumirea disciplinei cu obiectul de studiu. Există la nivelul politicilor educaţionale şi al documentelor curriculare o serie de demersuri ce vizează diferite aspecte ale disciplinei Limba şi literatura română, însă la o privire atentă se poate constata că acestea sunt lipsite de obiectul de studiu, literatura. Situaţia este aceeaşi şi în cazul bătrânului catalog şcolar: regăsim o rubrică, prima chiar (şi cea mai importantă, dată fiind plasarea sa în capul disciplinelor şcolare?), intitulată Limba şi literatura română, deci forma există. Fondul însă este neconform cu realitatea activităţii la catedră a profesorului de limba şi literatura română, cel puţin în gimnaziu. Manualele de limba şi literatura română realizate pe baza programei aprobate în 2017 reprezintă o altă concretizare a încercării de înlăturare a fondului, spre a păstra doar forma. Toate aceste observaţii sunt susţinute printr‑o analiză cât de sumară a Programei şcolare pentru disciplina Limba şi literatura română. Clasele a V‑a – a VIII‑a, document ce pare a eluda studierea literaturii române şi a manualelor şcolare existente la limba şi literatura română. Suntem departe de demersul din 1925 al lui Ştefan Zeletin, care susţinea „naţionalizarea şcolii”, înţelegând prin aceasta crearea unui conţinut naţional propriu. Prevalează identitatea europeană asupra oricărei fărâme de identitate proprie, într‑un efort de uniformizare, de omogenizare a sensibilităţilor şi a grilei de percepere a realităţii înconjurătoare. Spiritul critic trebuie înlăturat sau cel puţin temperat, după cum reiese şi din abordarea textelor literare pe care o propune noua programă.
Manualele de limba şi literatura română pentru ciclul gimnazial reprezintă o oglindă mai mult sau mai puţin fidelă a programei şcolare în vigoare. Dincolo de observaţiile punctuale care se pot formula în legătură cu conţinuturile acestora, cu textele alese sau cu formularea itemilor şi a indicaţiilor de muncă, considerăm că manualele reflectă o stare de fapt a întregii societăţi româneşti, pregătită a accepta tot ceea ce i se propune la nivel european. Autorii de manuale, asemenea profesorilor de la clasă, sunt constrânşi de respectarea programei şcolare, document ce impune direcţia de studiere a unui obiect, reglementat la nivel naţional. Se cuvine să menţionăm că fiecare proiect de manual şcolar trebuie să treacă printr‑un proces de evaluare destul de complex pentru a putea fi aprobat şi utilizat la clasă. Gestionat de Centrul Naţional de Evaluare şi Examinare, procesul de evaluare calitativă urmăreşte mai degrabă forma materialului propus şi concordanţa cu programa şcolară, fără a acorda o reală importanţă conţinuturilor propriu‑zise. Iată‑ne prinşi într‑un cerc vicios în care întâietatea este acordată formei în detrimentul fondului, fapt pentru care reiterăm ideea că originea actualei stări de fapt este transpunerea în practică a Programei şcolare pentru disciplina Limba şi literatura română, clasele a V‑a – a VIII‑a, la baza căreia se află nu mai puţin de trei documente europene de referinţă, menţionate în Nota de prezentare a programei.
Limba şi literatura română este definită drept o disciplină complexă (p. 2), căreia îi sunt subordonate trei componente, abordate integrat: componenta lingvistică, cea interrelaţională şi cea estetică şi culturală, privită ca dimensiune a literaturii, abordată pragmatic. După cum reiese din Nota de prezentare, textul literar este un simplu pretext pentru dezvoltarea creativităţii, a libertăţii de receptare şi a plăcerii lecturii (p. 3). Ce presupune această libertate de receptare? Pe ce se fundamentează ea, dacă bazele teoriei literare sunt absente? De unde ştie profesorul de limba şi literatura română unde să tragă linia în hăţişul de posibile semnificaţii şi interpretări ce pot fi atribuite unui text literar de către elevi? Mai există această limită sau s‑a volatilizat odată cu noua programă, într‑un efort de a oferi fiecărui elev posibilitatea de a se pronunţa liber asupra textului literar? Tema generală propusă pentru clasa a VII‑a, Orizonturile lumii şi ale cunoaşterii este una cât se poate de generală şi aparent ofertantă din punctul de vedere al potenţialului didactic. Starea de fapt se dovedeşte a fi alta când constatăm că limitele interpretării se pot multiplica la infinit ca urmare a abordării acestor orizonturi ale lumii, dar mai ales ale cunoaşterii. Apreciem totuşi recomandarea inclusă în programă de a selecta, în abordarea textelor epice, dramatice şi lirice, texte literare din operele autorilor clasici ai literaturii române (p. 18). Dintr‑odată parcă se poate respira altfel, pe un teritoriu cu dovedite valenţe formative, cunoscut de profesorii de limba şi literatura română care au lucrat după manualele realizate pe baza Programei de limba şi literatura română din 2009.
La nivelul disciplinei Limba şi literatura română există trei manuale alternative aprobate pentru clasa a VII‑a, exceptându‑le pe cele pentru şcoli şi secţii cu predare în limba maghiară. Fiecare dintre ele reprezintă o concretizare personalizată a lecturii programei şcolare, scopul ultim fiind acela de a contribui, prin conţinuturile propuse, la atingerea idealului educaţional al şcolii româneşti, „dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane”, menţionat în Legea educaţiei naţionale şi preluat şi în Programa pentru disciplina Limba şi literatura română. Manualul Editurii Art Klett respectă recomandarea de a propune elevilor texte din clasici, fiind prezenţi: I. Creangă cu un fragment din Amintiri din copilărie (p. 22), I. Slavici cu Popa Tanda (p. 46), M. Eminescu cu Lacul (p. 84), Gala Galaction cu Moara lui Călifar (p. 114), Marin Sorescu, precum şi autori din literatura extrem‑contemporană – Matei Vişniec, Ioana Pârvulescu, Veronica D. Niculescu. Se poate constata astfel că textele suport sunt alese în funcţie de recomandările programei, abordarea lor fiind însă în ton cu timpurile în care trăim, fapt care nu întotdeauna reprezintă un aspect pozitiv al studierii literaturii şi al îmbogăţirii orizontului cultural al elevilor. De pildă, întrebările privind existenţa reală a satului Sărăceni sunt formulate pe un site (p. 52), iar câteva pagini mai departe, elevilor de treisprezece ani li se cere să identifice temperamentul părintelui Trandafir (p. 56). Dincolo de obiecţiile punctuale care i se pot aduce manualului de Limba şi literatura română: Clasa a VII‑a al Editurii Art Klett, acesta este preferat de un număr ridicat de profesori de limba şi literatura română din judeţ, la alegerea acestuia contribuind şi colectivul de autori, cadre didactice cu rezultate dovedite în conceperea manualelor şi a auxiliarelor şcolare.
Atingem un alt punct sensibil al predării Limbii şi literaturii române generat de noua programă şcolară, acela al identităţii şi al rolurilor profesorului de limba şi literatura română. Acesta trebuie să fie o prezenţă deschisă la nou, plurivalentă, stăpână pe o multitudine de domenii ale cunoaşterii, rolul său principal fiind, potrivit noii programe de Limba şi literatura română pentru gimnaziu, acela de consilier în dezvoltarea personală a fiecărui elev cu care lucrează. După cum reiese din Limba şi literatura română. Ghidul profesorului. Clasa a VI‑a, lucrare apărută la Editura Art Educaţional, viziunea propusă de noua programă este cea a dezvoltării personale, care o înlocuieşte pe cea comunicativă. Ca o amară ironie, paradigma dezvoltării personale, prezentată în ghidul amintit, include beneficiile pe care elevul le are, ca urmare a studierii Limbii şi literaturii române, în plan personal, social, cultural şi academic (p. 6). Sublinierea ne aparţine, întrucât cele două domenii sunt lipsite de acoperire la nivelul contextelor educaţionale generate de noua programă.
În acest context al incertitudinilor în ceea ce priveşte abordarea literaturii române în gimnaziu şi chiar calitatea ei de componentă a disciplinei Limba şi literatura română, rolul fundamental îi revine profesorului de la clasă, acelui apostol care ştie că de el depind, fără niciun fel de exagerare, păstrarea şi afirmarea identităţii naţionale, precum şi formarea unei culturi viabile în timp, opuse mediocrităţii şi politicilor de globalizare.
■ Diana Popa este profesor de Limba şi literatura română, Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” Oradea
Diana Popa
