Resping manipularea grosieră prin care manualele coordonate de mine şi manualele alternative în general ajung să fie considerate vinovate de analfabetismul în creştere. Cauzele sunt, în primul rând, social‑politice, economice, apoi mentalitare, discuţia e lungă…
Într‑o bună parte a unui amplu interviu, apărut în Contemporanul. Ideea europeană din 5 decembrie 2019, domnul acad. Nicolae Breban se referă la manualul de limba şi literatură română pentru clasa a XII‑a, publicat la editura Art (aprobat de Minister în 2007), semnat de profesoarele Elisabeta Lăsconi Roşca, Carmen Ligia Rădulescu, Rodica Zane şi coordonat de mine, acuzându‑ne de toate relele posibile şi imaginabile („foarte prost gândit şi făcut”, „fals, prost scris şi tendenţios”, „limbaj pretenţios, găunos” ş.a.m.d.) şi conchizând, fără vreo şovăire sau tresărire de conştiinţă, astfel: „Acest manual este o murdărie fără margini”. Sic!
Surprinzător, înainte de a porni în iureşul său agresiv, dl Breban vorbeşte despre „prudenţă epistemologică” şi „simţ al măsurii” fără a‑şi da seama cât de ironic sună aceşti termeni în gura domniei sale şi în contextul dat. Numai că atunci când te crezi chemat să decizi, să stabileşti ce e curat şi ce e „murdar”, ce e adevăr şi ce e „minciună”, s‑ar cuveni să cercetezi cât de cât situaţia din spaţiul asupra căruia laşi să cadă verdictul tău; mai mult, ar fi chiar în interesul propriei tale reputaţii de scriitor şi, în plus, de academician, să te documentezi, fie şi cu un minim efort.
Din păcate, dl Breban nu ştie multe lucruri din domeniul la care se referă şi nici n‑a încercat să le afle. În ciuda marelui său talent şi a unei netulburate încrederi în sine, comentariile sale cu privire la manualul ales drept ţintă sunt ale unui neavizat: neavizat ca toţi neavizaţii.
Nu, nu voi lăsa această judecată necircumstanţiată, deşi efectul ei retoric se pierde astfel. Să observăm ce forţă de impact are fraza dlui Breban despre „murdăria fără margini”! În ce mă priveşte, mă simt obligat să spun că „neavizarea” scriitorului academician se reduce la problema manualelor şcolare – la care ţine, totuşi, să se refere.
În primul rând, se raportează la respectivul manual ca şi cum ar fi singurul manual de română aflat în circuitul didactic actual. Nu, domnule Breban, nu e deloc singurul… Din 1999‑2000, oferta instructivă pentru liceu în România s‑a multiplicat, astfel încât, în urma unor concursuri şi a unor evaluări ale Ministerului Educaţiei, au apărut aşa‑numitele manuale alternative de liceu, înlocuind manualul unic. Există astfel, la ora actuală, pentru disciplina limba şi literatura română 10 (zece) manuale pentru clasa a XII‑a, în circulaţie. Fac această precizare nu spre a abate înverşunarea dumneavoastră şi asupra acestora, ci pentru a o contextualiza şi, eventual, a o calma prin comparaţie.
În al doilea rând, dl Breban îşi închipuie, în mod greşit, că manualul de clasa a XII‑a trebuie să dea seamă despre literatura română în ansamblul ei, uitând sau ignorând cu nonşalanţă faptul că literatura se predă în toţi anii de liceu (nu doar în ultimul!), conform unor programe, că materia de studiu este împărţită astfel încât în fiecare an se urmăresc obiective şi teme specifice. Situaţie bine cunoscută de profesori, de elevi şi de toţi cei preocupaţi de soarta şcolii româneşti. Prin urmare, dacă opera unui scriitor important nu este discutată în manualul dedicat clasei a XII‑a, nu înseamnă câtuşi de puţin că a fost ignorată, ci doar că a fost prezentată într‑unul dintre manualele aferente anilor anteriori. O minimă onestitate profesională şi academică ar fi trebuit să‑l oblige pe Nicolae Breban măcar să răsfoiască şi manualele pentru clasele a IX‑a, a X‑a, a XI‑a şi să citească programele respective, înainte de a arunca acuzaţii atât de grave – şi, din păcate, neîntemeiate – cu privire la absenţa unor mari scriitori precum Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Marin Preda şi alţii.
Liviu Rebreanu şi Lucian Blaga nu lipsesc din seria de manuale pe care am coordonat‑o şi care se întinde pe întreg ciclul liceal. Cum să creadă Nicolae Breban că scriitori de o asemenea valoare puteau să lipsească din vreun manual de liceu apărut în România? Liviu Rebreanu este prezent, în secţiunea dedicată prozei interbelice, atât în manualul pentru clasa a X‑a, cu analiza romanului Ion, cât şi în cel pentru clasa a XI‑a, cu analiza romanului Ciuleandra. Blaga este, la rândul lui, prezent (cu analiza a două dintre poemele sale), alături de Bacovia, de Arghezi şi de Ion Barbu, în secţiunea Poezia interbelică chiar în manualul de clasa a XII‑a, comentat de dl Breban. În cuprinsul aceluiaşi manual este analizată şi capodopera lui Marin Preda, Moromeţii. Cum poţi să spui că nu există ceva ce există şi poate verifica oricine că, într‑adevăr, există! Şi cum am putea numi o asemenea afirmaţie sau negaţie?
În ciuda impresiei grăbit‑revoltate a autorului, şi opera lui N. Breban este prezentată în manualele pe care le‑am coordonat, inclusiv în cel de clasa a XII‑a, mai exact, la pagina 183, în cadrul capitolului „Tipuri de roman în perioada postbelică”. Iar în manualul pentru clasa a X‑a, romanul său, În absenţa stăpânilor, este primul prezentat şi analizat în cuprinsul capitolului „Proza după cel de‑al Doilea Război Mondial”. Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt, a cărui absenţă o denunţă – tot neîntemeiat – dl Breban, este, la rândul lui, analizat în manualul pentru clasa a IX‑a.
Din modul în care dl Breban îşi conduce discursul, focalizat asupra unui singur manual (şi asupra persoanei mele), rezultă că‑şi închipuie – greşind o dată în plus – că profesorii care concep şi redactează un manual scriu despre cine vor ei, despre ce vor ei şi cum vor ei. Nu, domnule Breban, un manual de română nu este nici eseu, nici critică literară, nici măcar istorie literară propriu‑zisă. El trebuie să se plieze unor exigenţe specifice domeniului în care se desfăşoară acţiunea sa. O lecţie de literatură are, trebuie să aibă, o dimensiune pedagogică inconturnabilă. E un truism care se cere subliniat în contextul de faţă. Libertatea autorilor de a alege scriitorii pe care să‑i includă şi temele pe care să le dezvolte este limitată – şi orientată în acelaşi timp – de o programă curriculară dată (stabilită de o comisie a Ministerului Educaţiei pentru fiecare an de studiu).
Lansate în 1999, aceste programe s‑au modificat în 2006, iar, în consecinţă, şi compoziţia manualelor de română. Nu poţi să apreciezi corect conţinutul unui manual dacă nu ai consultat în prealabil programa oficială a fiecărei clase de liceu în cele două versiuni ale ei. Sau poţi, dar, în acest caz, ajungi să polemizezi, în necunoştinţă de cauză – cum i se întâmplă domnului Breban – cu programa, nu cu autorii pe care îi ai în vizor. O asemenea reacţie ar fi avut rostul ei în 2000 sau în 2006, nu abia după atâţia ani!
Invocarea programei oficiale nu trebuie câtuşi de puţin înţeleasă ca o scuză în raport cu acuzaţiile domnului Breban. În ciuda părerilor domniei sale – spectaculos subiective – nu considerăm că dintr‑un manual liceal de română aflat în uz în aceşti ani ar putea lipsi un capitol dedicat Avangardei (nu „o treime din carte”, ci 12 pagini din 232!), nici un alt capitol, cel despre postmodernism – curent literar (prevăzut în programă) care s‑a manifestat în literatura română în anii 80 şi chiar mai devreme, nu „s‑a instalat după Revoluţie”, cum crede Nicolae Breban, şi nici nu are vreo legătură cu Gabriel Liiceanu, cum susţine domnia sa, stârnind o perplexitate generală.
Prezentarea „generaţiei 80” este, şi ea, prevăzută în programă şi, oricum, nu văd (nu vedem) cum operele tinerilor scriitori afirmaţi în acel deceniu ar fi putut fi sustrase atenţiei liceenilor români contemporani. Autorii respectivi sunt prezentaţi în mod echilibrat, ca şi, de altfel, predecesorii lor: nicidecum ca nişte „titani”, dar nici ca „nişte băieţaşi care au scris câteva romănaşe de mâna a doua sau a treia”, cum îi califică dl Breban. Sunt părerile domniei sale, nu fără legătură cu opera proprie, păreri pe care un profesor respectuos faţă de condiţia sa nu‑şi îngăduie să le transmită elevilor săi.
Prin urmare, aserţiunile alarmante ale acad. Breban referitoare la absenţa marilor scriitori din manualele coordonate de mine sunt false şi neavenite, provocate de necunoaştere, nepregătire şi neglijenţă, pe de o parte, iar pe de altă parte, de impresia – greşită – că opera proprie nu e luată în considerare; sau nu e tratată pe măsura propriilor aşteptări – punct în care discuţia rămâne deschisă.
Din păcate, neadevărurile nu se opresc aici, rechizitoriul romancierului continuă cu o invenţie, cu o născocire. Nicolae Breban îmi atribuie, pur şi simplu, o idee, „o idee greşită, falsă şi puţin ticăloasă”, anume aceea că aş „confunda renaşterea literaturii cu… căderea comunismului în România”. Îl desfid, îl somez, îl rog pe Nicolae Breban să‑mi spună exact unde – în cuprinsul manualului vizat sau în vreuna dintre scrierile mele trecute sau prezente – a întâlnit, formulată ca atare, o asemenea idee.
N‑am susţinut niciodată – şi n‑aveam cum să susţin – o astfel de teză pe care o consider falsă tocmai pentru că neagă semnificaţia şi valoarea literaturii produse sub regimul comunist şi împotriva cenzurii şi dictaturii instaurate de acesta. Mi‑e greu să înţeleg de ce a împins dl Breban atacul său, oricum brutal, până la această invenţie crasă şi de‑a dreptul scandaloasă!
Din păcate, asaltul dlui Breban nu se opreşte, „execuţia” continuă, servindu‑se de repere neaşteptate, cum este, de exemplu, inventarul ilustraţiilor din cuprinsul manualului. Se reiau cam aceleaşi acuze, acum sub pretextul absenţei fotografiilor marilor scriitori: „Blaga nu are o poză în manualul coordonat de dl Martin. În schimb Stalin are mai multe poze…”. Tot despre Blaga, dl Breban afirmă că „nu are nici jumătate de pagină”.
Nu ştiu, realmente, ce să mai cred: dacă tot nu a luat în mână decât un singur manual (din cele patru pe care le‑am coordonat), de ce nu‑l va fi răsfoit cu atenţie dl Breban măcar pe acesta? Nu cu multă atenţie, doar cu puţină, atât cât negaţiile sale să nu jignească evidenţa însăşi, evidenţa materială. Blaga este, bineînţeles, prezent în respectivul manual, cu 8 pagini de analiză (conform programei) şi, tot bineînţeles, cu poză.
Rostul pozelor lui Stalin (de fapt, o fotografie oficială şi două reproduceri de tablouri, avându‑l în centru, şi aparţinând unor pictori sovietici) este acela de a documenta o epocă – anii ’50 – în care literatura a fost „aservită ideologiei comuniste”, cum sună şi titlul capitolului impus de programă. Aceste fotografii nu au fost inserate „în schimbul” sau „în locul” fotografiilor scriitorilor români, nu sunt la concurenţă cu acestea, ţin de alt plan al discuţiei; ele sunt menite să ilustreze cultul personalităţii lui Stalin, nicidecum să‑l omagieze pe dictatorul bolşevic în dauna scriitorilor români, cum sugerează academicianul Breban. Sunt, de altfel, convins că toţi elevii de clasa a XII‑a care au privit respectivele fotografii au înţeles, fără vreo ezitare sau confuzie, rostul strict documentar al acestora.
…Am citit cu stupoare şi tristeţe incriminările (în gol!) ale dlui academician Nicolae Breban… În loc să atace problemele adevărate şi grave ale şcolii româneşti de astăzi, domnia sa provoacă o polemică fără obiect, pornind de la impresia – falsă – că nu se regăseşte în paginile unui manual şi dovedind că reperele sale sociale şi morale sunt irepresibil subordonate propriului orgoliu. Sunt astfel adus în situaţia nedorită de a‑i da o replică unui om pe care îl ştiu bine din prima tinereţe, unui scriitor pe care‑l preţuiesc sincer tot de atunci. Am susţinut, de altminteri, începuturile scrisului domniei sale cu toată convingerea (am scris elogios despre primele sale trei romane, între 1966‑1969, când am ţinut cronica literară a revistei Amfiteatru). Adaug aceste detalii, uşor verificabile, doar pentru a‑i face pe cititori să priceapă cât de şocat am fost în faţa furiei dezlănţuite a cărei ţintă m‑am pomenit că sunt!
Ceea ce face cu atât mai de neînţeles atacul dlui Breban este publicarea, în acelaşi număr al Contemporanului din decembrie 2019, a Punctului de vedere al Academiei Române privind unele aspecte ale învăţământului preuniversitar din România semnat de membrii Prezidiului Academiei. Text magistral, argumentativ, echilibrat şi lucid, problematizant şi analitic, un veritabil Discurs asupra stării învăţământului românesc. Din păcate, dl Breban nu pare să fi citit nici acest text pentru că, dacă l‑ar fi parcurs cu oarecare atenţie, ar fi fost condus, în mod logic, spre o altă atitudine şi spre o altă abordare, n‑ar mai fi proferat atâtea neadevăruri flagrante în ultima parte a interviului său.
Îi las dlui Breban un interval rezonabil de timp pentru a se documenta şi a ajunge măcar la o cunoaştere minimă a problematicii referitoare la manualele de liceu, descoperind astfel şi ce lipseşte, respectiv nu lipseşte, din seria de manuale pe care am coordonat‑o…
Rămân în aşteptarea scuzelor pe care sper să aibă tăria şi decenţa să ni le prezinte mie şi colegelor mele pentru acuzaţiile sale nefondate.
7 ianuarie 2020
II
În loc să recunoască firesc şi demn că acuzaţiile sale grave au fost neîntemeiate, aşa cum i‑am dovedit punct cu punct în replica de mai sus, dl Nicolae Breban tace superior şi intangibil, cedând cuvântul locotenenţilor săi, Aura Christi, redactor‑şef al revistei Contemporanul. Ideea europeană, şi Mircea Platon, colaborator constant al aceleiaşi reviste. Aceştia reiau, citând sau reformulând, acuzaţiile lui N. Breban – şi chiar le acutizează –, în dispreţul obiecţiilor mele argumentate şi al adevărului faptic.
Nici unul dintre cei doi combatanţi nu suflă o vorbă despre faptul că Rebreanu, Blaga, Marin Preda etc. sunt prezentaţi în seria de manuale pe care am coordonat‑o – şi asta în ciuda afirmaţiilor obsesiv repetate şi subliniate ale lui Nicolae Breban. La fel, cei doi avocaţi‑procurori se prefac a nu observa că l‑am rugat/ somat pe dl Breban să‑mi spună unde şi când am susţinut eu ideea „ticăloasă” că literatura română ar fi renăscut abia după căderea comunismului. În loc de răspuns – tăcere pe linie.
Ca şi N. Breban, susţinătorii săi nu vor să ţină seama de o realitate obiectivă, incontestabilă de către orice om de bun‑simţ: dependenţa oricărui manual de o programă oficială în funcţie de respectarea căreia acel manual este acceptat sau nu. Toate manualele poartă următoarea inscripţie în care, de la o ediţie la alta, se schimbă doar data şi numărul ordinului: Manualul a fost aprobat prin Ordinul ministrului Educaţiei şi Cercetării nr. 4742 din 21.07.2006 în urma evaluării calitative organizate de către Consiliul Naţional de Evaluare şi Difuzare a manualelor şi este realizat în conformitate cu programa analitică aprobată prin Ordin al Ministrului Educaţiei şi Cercetării. În ciuda acestei precizări oficiale, pentru dna Aura Christi, referirea la programă este – nici mai mult nici mai puţin decât – „o diversiune logică”! Tot „o diversiune logică” este considerată a fi şi invocarea altor manuale alternative.
Nu e nicio diversiune, stimată doamnă, e logica însăşi a oricărei analize a unui manual, aceea de a‑l aşeza în contextul didactic al producerii şi apariţiei sale. Dar, din păcate, nu de analize avem parte în aceste intervenţii, ci de execuţii sumare. Ignorând conţinutul manualelor şi precizările mele, doamna Christi extinde acuzaţiile lui N. Breban şi scrie – negru pe alb – că ele (manualele) „exclud vârfurile literaturii române, pe Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga etc.”. Ca şi cum aceşti autori ar putea lipsi din vreun manual de limba şi literatura română! Sunt prezenţi şi mulţi alţi autori, precum Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Ştefan Bănulescu, Augustin Buzura, D.R. Popescu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu etc. despre care se afirmă sus şi tare că… nu sunt prezenţi.
Dar în logica doamnei Christi totul e posibil, astfel încât să poată decreta –„fără complexe” şi „cu spatele drept” – că manualul, respectiv seria de manuale coordonate de mine, reprezintă „o catastrofă”. „O catastrofă, nu o mârşăvie”, ţine să precizeze autoarea, pretinzând că‑l contrazice pe Breban, deşi Breban n‑a folosit termenul „mârşăvie”.
Stau şi mă întreb, totuşi, cum de nu‑şi dă seama Aura Christi că, în lipsa unor argumente cât de cât pertinente, aprecieri precum „catastrofă”, „mârşăvie”, „murdărie fără margini”, „limbaj găunos”, „fraze bombastice” (care?) etc. nu sunt decât nişte vehemenţe goale, emanaţii de natură interjecţională! Nemaivorbind de faptul că astfel de invective sunt departe de a fi la locul lor într‑o revistă ce apare sub egida Academiei Române…
Pe lângă defectele manualelor pe care le‑am coordonat şi defectele mele personale deduse din acestea, A. Christi îmi mai descoperă unul pentru ca lucrurile să fie cât se poate de clare şi de convingătoare: sunt gds‑ist, adică „tuberculos”. Dna Christi nu pare să‑şi dea seama că acest „argument” se întoarce împotriva ei, dincolo de faptul că… „nu e în chestiune”, cum ar zice un clasic, şi trecând peste detaliul că eu am demisionat din GDS de ani buni.
Dar ce contează contradicţiile, inadecvările şi faptele înseşi când scopul pe care şi l‑a propus autoarea este să răstoarne totul cu susul în jos sau cu josul în sus, astfel încât eu să ajung din atacat atacator şi, în plus, îndemnat să‑mi cer scuze „în faţa zecilor, a sutelor de mii de elevi care au citit manualul de literatură de clasa a XII‑a”, precum şi celelalte manuale pe care le‑am coordonat. Ca să emiţi o asemenea pretenţie, ar trebui să ai în spate un sondaj de opinie în rândul acestor elevi sau o anchetă printre profesorii care au ales respectivele manuale şi au lucrat cu ele la clasă. Altfel, o atare pretenţie rămâne un simplu gest retoric.
Manualele concepute şi redactate de regretata profesoară Elisabeta Roşca de la Liceul German „Hermann Oberth”, de prof. Carmen Rădulescu de la Liceul „Ion Creangă” şi de prof. Rodica Zane de la Liceul „I.L. Caragiale” şi de la Universitatea din Bucureşti au întrunit preferinţele a numeroşi profesori din România, ceea ce înseamnă că aprecierea lor diferă radical de ceea ce decretează Aura Christi pe urmele lui Nicolae Breban. Cititorii revistei Contemporanul mai trebuie să ştie că toate cele trei autoare au zeci de ani de experienţă pedagogică, au obţinut titlul de doctor în filologie – doamna Rodica Zane are şi titlul de profesor universitar – şi se bucură de o excelentă reputaţie în rândurile colegilor şi elevilor. Să fie, oare, aceste autoare atât de nepricepute, de incompetente pe cât rezultă din acuzaţiile denigratorilor lor?
*
Replica dlui Mircea Platon vrea să fie ironică, dar nu e mai puţin înverşunată. Ea începe cu un omagiu metaforic adus lui Nicolae Breban: „Nicolae Breban iscă brusc o bulboană în care face să dispară manualul de Limba şi Literatura română de clasa a XII‑a…” Gesticulaţia servilă continuă cu largi citate din intervenţia polemică a maestrului. Apoi tânărul combatant se urcă brusc pe un postament imaginar de la înălţimea căruia emite judecăţi tranşant‑batjocoritoare la adresa autoarelor manualului de clasa a XI‑a şi a manualelor alternative în ansamblu.
Termeni precum: „aberaţie”, „analfabetism”, „galimatias”, „ridicol”, „vetust”, „contextualizări rudimentare”, „primitivism” sunt folosiţi fără nicio rezervă şi cu o intenţie generalizantă pornind uneori chiar de la un cuvânt. „O «poveste» nu poate fi un «caz» decât dacă lucrezi la DNA, Poliţia criminalistică sau Spitalul de Psihiatrie” – afirmă ritos tânărul procuror. Discursul său, abundent în astfel de rafale de răutate satisfăcută de sine, nu admite că ar putea fi ceva interesant sau măcar valabil în cuprinsul manualelor pe care pretinde că le‑a citit; comanda e cunoscută, lovitura este necruţătoare: „bulboana”!
Probabil, spre a fi mai convingător, Mircea Platon ţine să‑şi etaleze în trecere cunoştinţele multilaterale (istorie, literatură, film, filosofie). Am înţeles, autorul e un om cult, dar, în contextul dat, exersarea acestor mici parade de erudiţie este nu doar inadecvată, ci, apelând la propriile‑i cuvinte, „absolutamente inutilă”. Cum ar putea, de pildă, să încapă într‑o lecţie despre iluminism pentru clasa a XI‑a referinţe şi explicaţii despre „luptele facţionale pe care le duceau reprezentanţii Luminilor în alianţă cu monarhia şi miniştrii ei” sau despre „rolul partidelor ecleziastice în istoria politică şi intelectuală a secolelor al XVII‑lea şi al XVIII‑lea”?
În genere, dl Mircea Platon ne spune ce ar fi introdus el însuşi în manualul cu pricina şi o face adoptând un ton sentenţios care nu admite nicio discuţie. În realitate, destule dintre propunerile sale sunt discutabile, iar altele – precum cea pomenită mai sus –, greu sau deloc aplicabile. Mai mult, dl Platon se înverşunează chiar împotriva unor definiţii neutre. Iată ce scrie în manual: „(…) Mărcile «spaţiale» ale unui text se numesc regionalisme”. Şi iată cum se dezlănţuie comentatorul, dornic, parcă, să ocupe cât mai mult spaţiu spre a‑şi dovedi zelul: „În condiţiile în care Ion Creangă e atacat de «experţi» pentru arhaismele şi regionalismele lui şi părinţi cu prea multă sau prea puţină şcoală cer scoaterea din manuale a scriitorilor care păcătuiesc prin folosirea unor cuvinte «depăşite, tuuu!» precum «motocei», a discuta cu elevii despre arhaisme şi regionalisme în acest stil de seminar de lingvistică mi se pare a fi echivalentul discursurilor doctorilor Onesti, Buonatesta, Malfati şi Tarquinio la căpătâiul unei bolnave din Comediile lui Goldoni. E comic şi absolutamente inutil”.
În ce mă priveşte, împărtăşesc opinia ironică a comentatorului referitoare la părinţii care cer scoaterea lui Creangă şi a altor importanţi scriitori români din manuale, dar nu văd care‑i legătura cu manualul incriminat şi conţinutul lui. Iar invocarea lui Goldoni ce alt rost are aici decât acela de a ne arăta că dl Platon ştie şi literatură italiană? Să dai definiţii într‑un manual poate fi „comic şi inutil”?!
Enunţul care a stârnit nemulţumirea lui Mircea Platon este un pasaj explicativ de 5 rânduri urmat de 7 exerciţii aplicative pe baza unui fragment din Istoria ieroglifică a lui Cantemir, exerciţii care urmăresc să stimuleze interesul pentru limba veche prin consultarea dicţionarelor şi contextualizări istorico‑lingvistice. Dl Platon pare să nu fi observat că aceste exerciţii există; iar dacă i s‑a părut că Istoria ieroglifică nu a fost bine aleasă ca „poartă de acces către sinele nostru profund”, s‑ar fi cuvenit să propună alte texte mai potrivite din literatura română, nu să vină cu… doctorii lui Goldoni.
Să ne oprim asupra unui alt „studiu de caz”, cel referitor la Romanitate şi dacitate, despre care comentatorul afirmă, în chip ciudat, că ar oferi o „rezolvare pilduitoare de «crimă şi pedeapsă» (nu «răscumpărare»)”. Ce‑i cu aceste cuvinte, ce înseamnă ele? Opacitate, mister! Dar să citim în continuare: „După ce ni se explică şi se ilustrează cu ajutorul citatelor copioase din Lucian Boia rolul miturilor identitare, citate din care aflăm că, pentru poporul român, putem alege ce punct de plecare vrem noi din pachetul de cărţi de joc disponibil în saloon‑ul mârşav al istoriei, pentru că originile nu au de a face cu reperele obiective, ştiinţifice, ci cu «logica imaginarului», care nu e nici «reală», nici «ireală», elevii sunt trecuţi printr‑un şir de extrase din Constantin Cantacuzino, Vasile Alecsandri şi Simion Mehedinţi, pentru a se opri la capătul de linie E.U.ropean al lui Adrian Marino…”
Avem de a face, se vede bine, cu o interpretare foarte liberă şi chiar artistică, bagatelizatoare şi patetică în acelaşi timp. Totuşi, ce caută aici o expresie precum „saloon‑ul mârşav al istoriei”? Trebuie spus că manualul vorbeşte despre „mitul originii” (după „copios” citatul autor Lucian Boia), nu despre origine ca atare. Dar, vorbind despre origine, să nu ştie dl Platon, care ştie atât de multe, că o bună parte a filosofiei postbelice şi nu puţini filosofi ai istoriei susţin că, în această problemă, „reperele obiective, ştiinţifice” sunt mai greu de invocat decât oriunde? Este, oricum, surprinzător să constat că reproşează manualului „esenţialismul” din lecţia despre iluminism, recomandându‑l, în schimb, în tratarea unor teme precum originea şi identitatea.
Am recitit (nu numai) această secţiune a manualului şi n‑am găsit nimic care să îndreptăţească reproşurile fulminante ale domnului Platon. Manualul respectiv – şi seria de manuale puse în discuţie – NU „contribuie la diminuarea încrederii în sine a naţiunii române prin educarea elevilor într‑un spirit autoflagelant, demitizator…”. Dacă ar fi considerat fără pre‑judecăţi chiar lecţia despre dacitate şi romanitate, ar fi putut observa că înseşi selecţiile de texte puse în dezbaterea clasei conţin poziţii diverse, unele în opoziţie netă, ceea ce relevă în primul rând complexitatea problemei şi nevoia unei reflecţii serioase, apoi îi angajează pe elevi – prin confruntare de opinii (care nu seamănă câtuşi de puţin cu un joc de poker, domnule Platon!) – într‑un proces de alegere şi de asumare personală.
Miza pedagogică (şi nu numai) este aceea de a proceda astfel încât conştiinţa de sine a elevilor – în formare la vârsta adolescenţei – să primească şi o dimensiune critică. Spiritul critic nu trebuie conceput ca opus apartenenţei naţionale şi nici n‑a fost conceput astfel în manualele despre care vorbim. Convingerea mea – şi nu mă îndoiesc, a colegelor mele – este că o asumare lucidă, reflexivă a identităţii naţionale face posibilă (nu „imposibilă”) dorita de toată lumea „acţiune constructivă a elevilor de liceu în cadrul unui stat organizat într‑o democraţie reprezentativă”.
Întrucât detest perspectiva absolutizant negatoare a preopinenţilor mei, mă feresc s‑o adopt eu însumi. Departe de mine gândul că manualele pe care le‑am coordonat sunt infailibile, că nu li se poate reproşa nimic etc…. De pildă, în condiţiile în care am urmărit să stimulăm autonomia de gândire a elevilor, capacitatea lor de reflecţie şi de selecţie, ar fi fost indicat să le oferim mai multe repere. N‑ar fi trebuit să lipsească din selecţia de citate orientative propuse de manual – atât la tema privind romanitatea şi dacitatea, cât şi la cea intitulată Formarea conştiinţei istorice – pasaje din opera fundamentală a lui Gheorghe Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român şi din lucrarea Istoria, adevărul şi miturile a lui Ioan‑Aurel Pop, replică polemică la Istorie şi mit în conştiinţa românească de Lucian Boia.
E adevărat că, acum 15 ani, cartea domnului Boia s‑a bucurat de o publicitate intensă, iar, pe de altă parte, că autorul nu se lansase încă în campania comercial‑provocatoare ilustrată de titluri precum: De ce e România altfel? sau Cum s‑a românizat România. Dar, în măsura în care coordonatorul unui manual e ţinut răspunzător pentru întregul conţinut al acestuia, nu‑mi rămâne decât să asum retrospectiv şi să regret aceste lacune.
Trecând la manualul pentru clasa a XII‑a, dl Platon se referă la dezbaterea Identitatea culturală în context european şi se opreşte asupra unor fraze care îmi aparţin şi la care autoarele manualului au apelat (cu acordul meu, desigur, dar nu la sugestia mea) în dezbaterea privitoare la dimensiunea europeană a identităţii româneşti. Iată citatul: „După ce, de‑a lungul aproape întregului secol anterior (inclusiv în ultima parte a perioadei comuniste), am vorbit despre specificul naţional cu faţa întoarsă mereu spre un trecut cât mai îndepărtat – din nevoia mai mult sau mai puţin firească de legitimare istorică –, este cazul să punem în evidenţă şi în valoare sursele şi resursele autohtone de europenitate, să reexaminăm şi să actualizăm tradiţia noastră europeană”.
Şi iată comentariul dlui Platon: „Da, la o identitate construită cu faţa la trecut – singura posibilă, pentru că identitatea are de a face cu reperele şi cu un mod de viaţă, două realităţi pe care viitorul nu ni le pune la dispoziţie – nu se poate ajunge cu ajutorul acestor manuale tulburi şi tendenţioase. Îl aştept pe Profesorul Martin să construiască identităţi cu faţa bătută mereu de vânturile viitorului”. Mă grăbesc să‑l întreb pe M. Platon unde – în fraza citată mai sus – apare cuvântul „viitor” şi unde, în aceeaşi frază, susţin eu că identitatea s‑ar defini din „datele puse la dispoziţie” de… viitor? Iată cum, cu textul meu în faţă, dl Platon născoceşte, în comentariul său, un alt text, total diferit! Neatenţie, superficialitate, manipulare? Mă tem că toate la un loc.
Preopinentul meu practică o logică binară de un simplism deconcertant din care rezultă că prezentul nu există, există numai trecut sau viitor. Eu nu neg trecutul şi nici tradiţia, eu propun o schimbare de perspectivă asupra acestui trecut, în sensul „actualizării” unei tradiţii europene, tradiţie care e tot a noastră, a românilor, nu a altora şi care – susţineam în anii de început ai integrării europene şi susţin în continuare – trebuie reexaminată, resuscitată şi valorificată. Actualizare înseamnă aducere în prezent; saltul în viitor îi aparţine în exclusivitate dlui Platon. Invocarea viitorului a fost, probabil, utilă spre a lansa la adresa mea o ironie zglobie. Dată fiind vârsta pe care o deţin, imaginea mea „bătută de vânturile viitorului” nu‑mi displace…, dar, încă o dată, ce legătură are cu spusele mele?
Comentariul dlui Platon ignoră însă propoziţia cu care se încheie pasajul citat şi care sună astfel: „Şi, în acelaşi timp, să (re)definim o identitate culturală europeană din perspectiva asumată a propriilor noastre apartenenţe şi opţiuni”. Vorbesc aici despre nevoia unei simultaneităţi şi a unei reciprocităţi. Altfel spus, nu doar să actualizăm şi să conştientizăm fondul nostru de europenitate, dar şi să definim sau să redefinim Europa şi europenitatea din propriul nostru orizont. Nu există, aşadar, nici un fel de „negare” a identităţii româneşti în acest text şi – ţin să adaug – în nici un alt text al meu mai vechi sau mai nou.
Din păcate, răstălmăcirile lui M. Platon continuă cu insinuări pe cât de grave pe atât de absurde. Părăsind cu totul manualul, autorul sare de la textul citat în cuprinsul acestuia la un altul, apărut în Observator cultural în 2017, deci 10 ani mai târziu, text pe care îl răsuceşte, adică îl răstălmăceşte cum vrea. Eu deplâng în fragmentul respectiv, şi în întreg articolul din care el este extras, tocmai diminuarea sentimentului de apartenenţă naţională în zilele noastre, după cum deplâng şi „scăderea alarmantă a instrucţiei generale”. Ei bine, dl Platon consideră că acest text nu e decât etapa finală a unui traseu parcurs cu scopul de a submina identitatea naţională şi de a „uzurpa educaţia”. Mai mult chiar, de a uzurpa „europenismul în numele E.U.ropenismului”.
Aşadar, eu am avut şi am urmat un plan odios pe care, vigilent şi perspicace, M. Platon îl descoperă şi îl denunţă: „Mai întâi lipsa de reacţie faţă de direcţia impusă societăţii româneşti de neîncetatele reforme ale învăţământului”. Apoi, „sprijinul acordat reformei prin asemenea manuale”. Urmează, în reprezentarea sagacelui procuror, „încoronarea” acestui traseu: „În al treilea rând, vine deplângerea jalnicului nivel al educaţiei…”. Prin urmare, conform scenariului de mai sus, am provocat mari daune învăţământului românesc anume ca să le pot deplânge peste zece ani!
Ce se mai poate spune? Cum să califici nivelul intelectual al acestui scenariu în care insidiile ţin loc de inteligenţă? Cum să califici moralitatea cuiva care reproşează altora „decupaje, montaje şi regii tendenţioase”, dar le exersează cu atâta iresponsabilă uşurătate? Nu, nu voi apela în niciun caz la termeni precum „ticăloşie”, „murdărie”, „mârşăvie”, le las preopinenţilor mei. Nu cred că duc nicăieri; nu cu astfel de mijloace se poartă o polemică şi nu cu pamflete se începe o dezbatere.
Concepţia mea despre identitatea românească şi despre raportul între românism şi europenism este diferită de cea a dlui M. Platon. Dar asta nu înseamnă că mă înscriu în curentul globalizant care discreditează istoria şi ideea de naţiune sau printre cei care înţeleg integrarea europeană ca pe o ştergere a identităţii româneşti. Am reflectat asupra acestor teme de‑a lungul unui ciclu de conferinţe pe care l‑am iniţiat şi coordonat în anii 2004‑2006 sub auspiciile revistei Cuvântul şi sub titlul Identitate românească‑Identitate europeană. Nu concep europenismul în opoziţie cu românismul. Europa mea nu este E.U. – cum insinuează M. Platon –, nu este Europa înalţilor funcţionari europeni care, sub paravanul unităţii europene promovează interesele propriilor guverne sau ale unor multinaţionale; nu este nici Europa acelor europarlamentari români care îşi defăimează ţara, precum Monica Macovei – asocierea abuzivă îi aparţine Aurei Christi.
…Aş fi putut răspunde – pe scurt şi simplu – ofenselor aduse mie şi colegelor mele în paginile revistei Contemporanul, întrebându‑i pe cei care le‑au proferat – din impulsivitate sau cu lejeritate – câţi ani, câte trimestre sau câte ore de predare la un liceu au în CV‑urile lor şi ce legături cu şcoala au avut în afara festivistelor „întâlniri cu scriitorii”? Ce garanţii de competenţă didactică şi mai ales de obiectivitate ar prezenta un manual de clasa a XI‑a sau a XII‑a alcătuit de Aura Christi şi Mircea Platon sub coordonarea lui Nicolae Breban?
Dacă am răspuns rând pe rând acuzaţiilor venite din partea acestora, am făcut‑o pentru că mă preocupă situaţia şcolii româneşti şi din respect pentru cititorii Contemporanului, care au dreptul să afle şi care este poziţia celui incriminat de redacţia revistei. Resping manipularea grosieră prin care manualele coordonate de mine şi manualele alternative în general ajung să fie considerate vinovate de analfabetismul în creştere. Cauzele sunt, în primul rând, social‑politice, economice, apoi mentalitare, discuţia e lungă…
La trei luştri de la lansarea acestor manuale, un bilanţ este, fără îndoială, necesar; anumite cerinţe şi criterii impuse de programele de atunci ar trebui, probabil, revizuite. La fel, şi lista scriitorilor canonici. Dar nu altfel decât în urma unei analize atente, calme, competente. Nu prin campanii al căror mobil pare a fi mai degrabă scandalul şi publicitatea aferentă acestuia decât pretinsele „subiecte vitale pentru o naţiune”.
20 februarie 2020
Mircea Martin
