Andrei Marga: Europa actuală şi războiul mondial
Înainte de confruntarea cu un trecut adesea postulat, trebuie dusă lupta pentru a rezolva problemele prezentului. Cultura democraţiei ca formă de viaţă şi instituţiile corespunzătoare sunt mereu soluţia la îndemână.
O nouă ideologie, ai cărei promotori sunt dominaţi de trecut până la a nu mai gândi ce se petrece astăzi, s-a instalat tacit. Se argumentează reflex, mai curând în clişee, adesea în pofida stărilor de lucruri. Trecutul se instrumentează pentru a abate atenţia de la problemele zilei. Ca exemplu, teoria „războiului civil european” a devenit nucleul unei viziuni improvizate, luată însă ca orientare. 
Se consideră că războiul din 1917-1945 ar explica ceea ce s-a petrecut în Europa Centrală şi Răsăriteană până în zilele noastre. Ne-am mişca, cum s-a spus, înăuntrul unui „trecut care nu vrea să treacă”.
În fapt, trăim noi realităţi, iar după 2010, suntem într-o lume în schimbare, inclusiv în raport cu cea la care s-a ajuns, în mod salutar, în 1989, chiar dacă interpretările sunt inerte. După 1989, cel puţin, am intrat într-o lume ce pretinde noi delimitări. Aceasta deoarece problemele vieţii de astăzi – oricât caută şi la noi autori travestiţi în istorici de ocazie să impună – nu mai sunt cele de cu multe decenii în urmă, actorii situaţiilor sunt diferiţi, pericolele sunt noi, iar soluţiile nu pot fi construite cu analize întoarse cu faţa spre trecut. Din aceste motive, şi din multe altele, extrapolarea trecutului asupra prezentului nu dă rezultate.
Să ne oprim însă asupra teoriei amintite. Punctul ei de plecare se află la unul dintre filosofii de referinţă: autorul capodoperei Fiinţă şi timp (1927). Martin Heidegger vedea în anii treizeci două pericole pentru Germania: bolşevizata Rusie şi pragmatista Americă. Dinspre Rusia el vedea venind „revoluţia” şi felul de a fi „asiatic”. Dinspre America se anunţau liberalismul şi gândirea utilitaristă, ce ar antrena „dezrădăcinarea (Entwurzelung) oamenilor. Scrierile filosofului din perioada 1933-45 (vezi elocventa conferinţă de la Roma, Europa und die deutsche Philosophie, 1936) atestă lupta sa pe ambele fronturi – cu bolşevismul şi cu americanismul – şi conţine adeziunea la partidul lui Hitler. În Einführung in die Metaphysik (1935) Heidegger vorbea de naţional-socialism – de „adevărul interior şi grandoarea acestei mişcări (adică de întâlnirea dintre tehnica determinată planetar şi omul modern)” (p.52, în ediţia Tübingen, 1953). Ulterior, pe fondul catastrofei Germaniei şi la încheierea războiului, Heidegger a pus ceea ce s-a petrecut pe seama „abandonării fiinţei în interpretarea tehnică a gândirii” (vezi Lettre sur l’Humanisme, Aubier Montaigne, Paris, 1964, p.31) şi a făcut răspunzătoare o forţă anonimă, adăpostită în expansiunea ştiinţei unite cu tehnica de producţie, care ar determina societăţile moderne.
Această schemă de interpretare nu a rămas livrescă. Ernst Nolte a aplicat-o în scrierea istoriei şi a interpretat secolul al XX-lea drept confruntare a ideologiilor pentru controlarea modernităţii. Într-o carte luată ca reper după 1989, Die faschistische Bewegungen (DTW, München, 1966), el consideră liberalismul ca presupoziţie a fascismului („fără Giolitti nu ar fi fost Mussolini”) şi, mai ales, preluarea puterii în Rusia de către bolşevici ca premisă a fascismului. „Nu există vreun fascism fără provocarea bolşevismului” (p.11), spune el, admiţând că antibolşevismul nu epuizează nazismul.
În principala sa carte, Războiul civil european 1917-1945. Naţional-socialism şi bolşevism (1997), tradusă în româneşte (Editura Corint, Bucureşti, 2005) – pe care autodenumita „dreaptă” politică din Europa Centrală şi Răsăriteană a zilelor noastre o ia ca ultim cuvânt – Ernst Nolte continuă maniera unei istorii eseistice prea puţin îngrijită de probe factuale. El susţine că „epoca poate fi văzută ca un război civil european numai dacă în centrul ei sunt aşezate cele două elemente antagoniste principale: bolşevismul, care dispunea de un stat din 1917, şi naţional-socialismul, care a dispus de un stat” din 1933, (p.18).
Antagonismul acestora ar fi miezul durabil al istoriei europene.
Se pot spune şi s-au spus enorm de multe despre bolşevism şi fascism. Crimele ce le-au jalonat istoria rămân capitole pline de tragedii fără egal în istoria lumii şi obligă mereu la luare aminte. Sunt, însă, probe că acel conflict a fost central în configurarea istoriei europene deja din 1917? Că am fi prinşi tot în acea confruntare sau măcar în prelungirile ei? La fiecare dintre întrebări, răspunsul este negativ.
Este de observat, din capul locului, că Ernst Nolte nu este nicidecum singura voce proeminentă şi nici vocea germană principală în abordarea epocii menţionate. Mai mult, o actualizare a însuşi discursului istoric despre Al Doilea Război Mondial în dezbaterea publică a devenit de multă vreme necesară. Căci, fără actualizarea discursului istoric şi, prin implicaţie, a discursului public, nu vom avea decât o altă simplificare costisitoare.
Să mai observăm că nici Ernst Nolte (precum urmaşii săi de astăzi) nu a dat importanţă preciziei factuale a susţinerilor. El era interesat de plauzibilitate în atmosfera ideologică. Era mai preocupat, şi el, nu de o istorie lămuritoare, ci de una care indică vinovaţi convenabili. El îşi ia punctul de plecare pentru teza sa din discursul lui Hitler ajuns cancelar şi caută în urmă confirmările.
Desigur că, din momentul în care au intrat în conflict (după ce la un moment dat s-au aliat şi şi-au jurat pace!), cele două mişcări, bolşevismul şi nazismul, au luat notă fiecare de ceea ce face cealaltă. Aici, probabil, Ernst Nolte are dreptate. Dar, relativ la întregul chestiunii, considerând adică începutul conflictului şi încheind cu posteritatea acestuia, afirmaţiile sale se cer privite cu rezerve.
Un istoric pătrunzător al contemporaneităţii, Hans Mommsen, a şi replicat felului de a scrie istorie al lui Ernst Nolte argumentând că acesta adoptă o perspectivă îngustă, contrazisă de datele istorice. În fapt, Ernst Nolte nu ia în seamă ceea ce este confirmat de arhivele Republicii de la Weimar, anume, „hiperreacţia elitelor politice, care a fost hotărâtoare, încât cultura politică a Weimar-ului a fost marcată tocmai de o acceptare ca ceva de la sine înţeles a violenţei, iar această violenţă, spre a ne aminti de Joseph Wirth, a venit precumpănitor de la dreapta” (Neue Geschichtsbewusstsein und Relativierung des Nationalsozialismus, în „Historikerstreit”.Die Dokumentation…, Piper, München, 1989, p.180-181). A fost, de fapt, un „antibolşevism hibrid”, ce a constituit, într-adevăr, valul pe care a urcat Hitler, dar şi suport pentru atitudinile celor care nu au vrut să se suprapună cu SS-ul, precum Wehrmacht-ul.
Două replici la interpretarea elaborată de Ernst Nolte vin de la alţi istorici de prim plan.
În brilianta sa carte, The Age of Extremes (Abacus, London, 1996), Eric Hobsbawn a argumentat că nici bolşevismul nu exista fără criza liberalismului, încât privirea asupra istoriei trebuie mult lărgită. „Lumea care s-a descopus la sfârşitul anilor 1980 a fost lumea ce a luat formă sub impactul Revoluţiei Ruse din 1917” (p.4), dar aceasta din urmă nu ar fi câştigat fără schimbarea adusă de Primul Război Mondial, prin care s-a pus capăt unei civilizaţii. Este adevărat că dreapta extremă, destul de vocală deja la sfârşitul secolului al XIX-lea în Europa, şi-a sporit agresivitatea în ţările europene, odată 
cu victoria bolşevismului, şi că, „în acest sens, apologeţii fascismului au probabil dreptate să spună că Lenin i-a generat pe Mussolini şi Hitler. Totuşi, este în întregime ilegitim să fie disculpat barbarismul fascist, pretinzând că a fost inspirat de barbarismele anterioare ale Revoluţiei ruse, pe care le-a imitat, cum par să facă unii istorici germani (Nolte, 1987) în anii 1980” (p.125).
Eric Hobsbawn aduce două argumente împotriva tezei lui Ernst Nolte: a) ea subestimează impactul Primului Război Mondial asupra clasei mijlocii, asupra soldaţilor angajaţi naţionalist şi asupra tineretului, care a făcut ca „Frontsoldat”-ul să devină parte a mitologiei dreptei radicale, iar mulţimea celor care au luptat pe front să se transforme într-o forţă în tulburările anilor ce au urmat; b) dreapta radicală nu a reacţionat doar la bolşevism, ci la toate mişcările timpului, mai ales la cele ce evidenţiau puterea politică a muncitorimii (p.124-125) sau erau tolerante cu acestea.
La rândul său, un istoric care nu poate fi bănuit de simpatii de stânga, Joachim Fest (vezi, de pildă, în cartea din 2002, recent tradusă şi la noi sub titlul În buncăr cu Hitler. Ultimele zile ale celui de al treilea Reich, 2002, Corint, Bucureşti, 2014), reconfirmă opinia istoriografică după care evenimentele din Germania de la începutul anilor treizeci nu duceau ineluctabil la preluarea puterii de către nazism. El arată că, „la o analiză serioasă, în cadrul căreia orice element speculativ este lăsat deoparte, se poate constata că apariţia lui Hitler pe scena politică nu era un lucru neapărat necesar, avându-se în vedere situaţia existentă în Germania” (p.51). Tocmai emergenţa într-o situaţie dificilă, ca urmare a deznodământului Primului Război Mondial, şi tulbure, deci cu variate posibilităţi de evoluţie a regimului extremei drepte din Germania, explică duritatea fără seamăn a acestuia.
Joachim Fest pune în relief două fapte: a) regimul nazist şi-a construit viziunea asupra lumii, inclusiv scopurile politice şi militare, din el însuşi („monstruosul plan îşi are rădăcinile în sine însuşi”, p.55); b) situaţia a fost aparte prin aceea că „nicăieri în ţări zguduite de tulburări nu s-a întâlnit în perioada interbelică vreo persoană care să aibă o abilitate retorică precum Hitler, care să dispună de capacitatea lui organizatorică şi de priceperea lui tactică” (p.53). Germania a ajuns, în orice caz, să-şi pună soarta în mâinile unui om care împărtăşea vederi stranii. Joachim Fest aminteşte o seamă de declaraţii edificatoare ale lui Hitler. De pildă, către ofiţeri: „Ce mare lucru? Trebuie să lăsăm în urma noastră pârjol şi pustiu” (p.57). Sau: „Ştiţi, domnule Ribbentrop, dacă închei astăzi un acord de pace cu Rusia, mâine o voi ataca. Nu sunt în stare să procedez altfel” (p.141). În orice caz, Joachim Fest formulează evaluări ce trimit dincolo de interacţiunea sumară pe care Ernst Nolte a găsit-o.
Nu vreau să limitez argumentarea mea la a opune concepţii istoriografice uneia vizibil lacunară. Problema o văd altfel. În orice situaţie, mai ales în ţări cu redusă cercetare de istorie contemporană şi cu puţine tradiţii de înţelegere sociologică a istoriei, nu ar trebui dat credit exclusiv unei concepţii înainte de a observa concepţiile concurente şi de a le cântări cu grijă. Nimeni nu ar trebui luat în braţe, în subiectul pe care-l discutăm, înainte de a consulta istoricii de efectivă referinţă ai Germaniei perioadei, precum Martin Broszat sau fraţii Mommsen, Hans Ulrich Wehler sau Eberhardt Jaeckel.
Înainte de orice, trebuie dat, însă, credit arhivelor. Unul dintre volumele cele mai grăitoare (Der Ausstieg der NSDAP im Augenzeugenberichten, DTV, München, 1974) a tras, pe baza documentelor puse la dispoziţia cititorului, o concluzie fermă, ce merită evocată: „Înţelegerea naţional-socialismului devine dificilă fără cunoaşterea cauzelor îndepărtate, care, într-adevăr, nu îl condiţionează, dar îl fac posibil. Cine îl concepe doar ca sumă a efectelor schimbărilor produse în Germania lui 1918-1919 scurtează în mod nepermis dezvoltarea sa anterioară subcutanată” (p.14). Altfel spus, nazismul îşi are geneza în condiţii de altă natură, înainte de a intra în conflict la scară europeană.
Mai aproape de zilele noastre, Niall Ferguson (în The War of The World: History’s Age of Hatred, 2006) a revizitat izvoarele abundente aflate acum la dispoziţie şi a privit emergenţa nazismului pe fondul căutărilor de a depăşi criza anilor treizeci şi, desigur, în legătură cu venirea pe scenă a unei personalităţi malefice (cap.7). Fără îndoială că ameninţarea „roşie” de atunci era trăită de mulţi germani în mod intens, dar problemele concrete pe care ei trebuiau să le rezolve ţineau de ceva mai acaparant – criza societăţii germane. Aşa se explică împrejurarea că la apelul Führer-ului au răspuns la început nu doar nazişti, ci şi mulţi oameni de la stânga spectrului politic, inclusiv lideri, nu mai vorbim de intelectuali, de la dreapta şi de la stânga. Un răspuns atât de larg în societate, la un moment dat, nu venea doar dintr-o replică în lupta politică.
Putem consolida critica opticii lui Ernst Nolte parcurgând biografii ale personalităţilor de notorietate universală care au sprijinit regimul lui Hitler. Să ne oprim, însă, înainte, asupra lui Hitler însuşi.
O cercetare exhaustiv documentată (Robert Wistrich, Laboratory for World Destruction. Germans and Jews in Central Europe, University of Nebraska Press, 2007), încununată cu Premiul Austriei, a reconstituit minuţios traseul Führer-ului, de la formarea sa în periferiile capitalei imperiului, trecând prin ascensiunea suprinzătoare din Germania, la sfârşit. Concluzia, în subiectul pe care îl discutăm, este că „nazismul a fost produsul societăţii germane de după Primul Război Mondial, aflată pe marginea abisului, ameninţată cu extincţia de costurile strivitoare ale reparaţiilor, inflaţia galopantă, prevederile «inechitabile» ale Tratatului de la Vesailles, ameninţarea revoluţiei comuniste şi cronica absenţă a voinţei naţionale sau autorităţii” (p.368). Pe acest fundal, Hitler a devenit atrăgător cu promisiunile sale eschatologice. Dar „seminţele violentului rasism naţionalist al lui Hitler au fost plantate în cazanul multiculturalului imperiu austriac. Paranoia sa poporană (völkisch) reflectă criza de identitate a acelor austrieci germani care s-au simţit tot mai mult în defensivă în preajma încercuirii slave şi a emancipării evreilor. Austria habsburgică a fost, într-adevăr, laboratorul distrugerii lumii, chiar dacă faptul a devenit sesizabil abia la douăzeci de ani de la dispariţie” (p.7). Riguros istoric privind lucrurile, se poate spune că „Viena a fost prologul, iar contrarevoluţionarul München catalizatorul care l-au lansat pe Hitler pe calea contorsionată ce ducea la Auschwitz”. (p.377). Şi sub acest aspect, ceea ce s-a petrecut după 1917 avea antecedente cu mult înainte.
Cât priveşte personalităţile menţionate, orice s-ar spune, Carl Schmitt a fost cel care a reformulat unele concepte (precum criza, politica, legitimarea) şi legi pentru a înlesni juridic preluarea întregii puteri de către Hitler. Astăzi, ştim bine că, de fapt, el întruchipa făţiş vederile fundamentalismului, clădit, în pofida succeselor cercetării jesusologice a vremii, pe contrapunerea tradiţională a creştinismului şi iudaismului în însăşi acţiunea Mântuitorului. Carl Schmitt era antisemit înainte de confruntarea cu stânga bolşevică. Donoso Cortez era inspiraţia sa de bază. Mai târziu, în anii 1930, Carl Schmitt a promovat, din poziţia de consilier al administraţiei naziste, aberanta teză a „purificării” culturii germane de urmele evreieşti, lovind numeroşi intelectuali recunoscuţi internaţional, precum ilustrul jurist Hans Kelsen (care, ironia soartei, îl şi recomandase anterior pe Carl Schmitt pentru una dintre cele mai puternice catedre de drept ale timpului!). După prăbuşirea Germaniei, din 1945, Carl Schmitt avea să reinterpreteze retroactiv intervenţiile sale antisemite ca divergenţă religioasă (Raphael Gross, Carl Schmitt und die Juden. Eine deutsche Rechtslehre, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2005, p.40) spre a se salva în faţa criticilor.
La rândul său, Heidegger era preocupat de opoziţia culturii germane la bolşevism şi americanism, dar aceasta venea dintr-un proiect mai vechi decât observarea înaintării celor două pe scena europeană. Acest proiect era cel al afirmării specificului culturii germane, ce s-a lărgit cu timpul în proiectul Europei. Este proiectul pe care Heidegger l-a şi invocat după 1945, când a fost confruntat cu critici aspre privind implicarea sa în susţinerea lui Hitler (vezi Hugo Ott, Martin Heidegger. Unterwegs zu seiner Biographie, Campus, Frankfurt am Main, New York, 1992, pp.32-42), pe care nu le-a putut infirma.
În 1925, Ernst Jünger a preluat, într-adevăr, conducerea organizaţiei Stahlhelm-Bund der Frontsoldaten, apoi a publicat materiale în care a expus programul „naţionalismului integral”. Acesta era axat pe resuscitarea a ceea ce este mai specific naţiunii în mediul tehnicizării, democratizării şi internaţionalizării vieţii în condiţiile modernităţii. Ernst Jünger a elaborat „cele patru idei: naţională, socială, a războiului şi a dictaturii”, ce aveau să dea caracter mai organizat nazismului, şi a intrat în contact cu opoziţia dreptei extreme faţă de Republica de la Weimar, inclusiv cu adjutanţii lui Hitler. Dar ideile lui Ernst Jünger din anii douăzeci erau legate mai curând de consecinţele Primului Război Mondial şi de intenţia ridicării Germaniei din umilire. Organizaţia Stahhelm avea „ca scopuri principale depăşirea republicii, revizuirea tratatelor de pace şi cultivarea spiritului «camaraderiei de front», ca premisă pentru noul început al naţiunii germane” (vezi Helmuth Kiesel, Ernst Jünger. Eine Biographie, Siedler, München, 2007, p.282). Este vorba de un proiect ce se alimenta din surse ce preced în bună parte Primul Război Mondial.
Analiza poate fi, desigur, dusă mai departe. Cred însă că argumentele invocate sunt suficiente pentru a sublinia cât de util ar fi să se ia act de o istoriografie mult mai bogată în puncte de vedere fecunde, decât schematica interpretare a lui Ernst Nolte.
Lărgirea orizontului istoriografic permite, pe de altă parte, înţelegerea faptului că istoria Europei nu prezintă aceeaşi situaţie, care „nu vrea să treacă”, ci mai curând o succesiune de „lumi”. Eric Hobsbawn a arătat elocvent ce „lume” s-a prăbuşit odată cu Primul Război Mondial – „civilizaţia occidentală a secolului al XIX-lea: această civilizaţie a fost capitalistă în economia ei; liberală în structura ei legală şi constituţională; burgheză în imaginea caracteristicei ei clase hegemonice; glorioasă în înaintarea ştiinţei, cunoaşterii şi educaţiei, în progresul material şi moral; şi profund convinsă de centralitatea Europei, locul de naştere al revoluţiilor în ştiinţe, arte, politică şi industrie, a cărei economie s-a răspândit şi ai cărei soldaţi au cucerit şi subjugat cea mai mare parte a lumii; a cărei populaţie a crescut (incluzând vasta şi crescânda scurgere a emigranţilor europeni şi a descendenţilor lor) până la a atinge o treime din rasa umană şi ale cărei state de pondere majoră au constituit sistemul politicii mondiale” (p.6). După Primul Război Mondial, Europa a căzut sub dominaţia unor viziuni ce interpretează economia modernă în „termenii opoziţiei binare” – dintre un „capitalism”, ce intră în criza din 1929, şi un „socialism”, impus de sus, într-o ţară înapoiată – care a pregătit a doua conflagraţie mondială.
Eric Hobsbawn a mai arătat, cu instrumentele istoricului, ce „lume” s-a instalat în urma celui de Al Doilea Război Mondial: „douăzeci şi cinci sau treizeci de ani de extraordinară creştere economică şi transformare socială, care a schimbat societatea umană probabil mai profund decât orice altă perioadă de scurtime comparabilă” (p.6). Apoi ce „lume” s-a conturat după 1989: „colapsul pe o parte a lumii a revelat disconfortul (malaise) în restul lumii. Cum anii 1980 s-au prelungit cu anii 1990, a devenit evident că în lume criza a fost generală nu doar în sens economic, ci la fel de generală în politică. Colapsul regimurilor comuniste între Istria şi Vladivostok nu numai că a generat o zonă enormă de nesiguranţă politică, instabilitate, haos şi război civil, dar a şi distrus sistemul internaţional ce a stabilizat relaţiile internaţionale în jur de patruzeci de ani. El a dezvăluit, de asemenea, caracterul precar al sistemelor politice interne care s-au bazat în esenţă pe această stabilitate. Tensiunile unor economii în turbulenţă au subminat sistemele politice ale democraţiei liberale, parlamentare sau prezidenţiale, care au funcţionat atât de bine în ţările capitaliste dezvoltate de la Al Doi-
lea Război Mondial încoace” (p.10).
Ne rămâne să lămurim astăzi în ce „lume” s-a intrat după 2010, în care trăim de fapt, dacă vrem să discutăm despre zilele noastre. Poate că este deocamdată anevoios de descris sub aspect istoric, căci timpul scurs este prea puţin, poate că este greu de anticipat ce va fi, noi fiind la prea scurt timp de la cotitură. Se poate însă spune, cu destulă siguranţă, ce are această nouă „lume” de rezolvat şi de atins, măcar în primă linie.
Am în vedere trei schimbări majore. După eşecul perceptibil al neoliberalismului, care s-a crezut, la rândul lui, un fel de „sfârşit al istoriei”, este ora restabilirii democraţiei în semnificaţia ei genuină, cuplând acum democraţia marketizată şi democraţia meritocratică, cum sugerează chiar cele mai noi reflecţii din SUA, Germania, Franţa şi alte ţări. Mai este nevoie de reconstrucţia sistemului relaţiilor internaţionale ca urmare a reconfigurării supraputerilor economice – SUA, China şi Uniunea Europeană – şi a supraputerilor nucleare – SUA, Rusia şi China – şi, desigur, ca urmare a noilor ameninţări: terorismul cu bază confesională, recesiunea continuă, slaba integrare socială a noilor generaţii, tensiunile geopolitice. În sfârşit, este vorba de reafirmarea de către Europa unită a proiectului iniţial, sintetizat deja în Tratatul de la Roma (1957), al unei Europe a cetăţenilor şi a unităţii în condiţiile subsidiarităţii şi democraţiei, ca premisă a revenirii Europei unite printre actorii principali ai lumii. Peste toate, o certitudine va fi de asumat: aceea că democraţia curată şi instituţiile funcţionale sunt prima şi cea mai bună pavăză faţă de derapajele şi ameninţările care pot surveni şi care nu par să fie oarecari.
Aşa stând lucrurile, este nevoie de cunoaşterea „lumii” în care s-a intrat recent. Lămurirea nu poate fi destul de profundă dacă se iau distincţiile unei istoriografii înguste ca definitive. Nu ar trebui procedat precum activiştii anilor cincizeci din Europa Centrală şi Răsăriteană, care, decenii la rând, au redus prezentul la combaterea „regimului burghezo-moşieresc”, prin reducerea acum, desigur invers, a ceea ce este de făcut, la lupta cu alte fantome intrate în muzeu. Din trecut este de învăţat, dar nu-l putem face reper indiscutabil. Cred că preţul rămânerii cu faţa spre trecut este prea ridicat, pentru multe ţări, inclusiv România, şi chiar pentru Europa. Înainte de confruntarea cu un trecut adesea postulat, trebuie dusă lupta pentru a rezolva problemele prezentului. Cultura democraţiei ca formă de viaţă şi instituţiile corespunzătoare sunt mereu soluţia la îndemână.
