Starea lumii din momentul de faţă se lasă, însă, greu prinsă, mai departe, în formule simple, de felul clişeelor căutate de noii adepţi ai dogmelor. Câteva certitudini există, totuşi
De răspunsul la întrebarea privind direcţia istoriei actuale depinde adecvarea multor decizii. Acest răspuns rămâne dificil. Apreciez aparte preocuparea de a-l găsi şi resimt datoria de a-l formula. Optica mea este a unui contemporanist care caută să pună în valoare ştiinţele şi filosofia socială de astăzi. Constatăm uşor că, în cultura impregnată de istorie de la noi, mulţi privesc prezentul prin prisma 
trecutului. O cantitate enormă de tautologii ocupă, ca urmare, spaţiul public. Ce ar fi, însă, să privim lucrurile din perspectiva abordărilor recente şi să încercăm articularea uneia noi?
Nu altcineva decât experţii americani au atras atenţia, în urmă cu cîţiva ani, că se schimbă raporturile din lumea constituită în 1989. Zbigniew Brzezinski (Strategic Vision. America and the Crisis of Global Power, Basic Books, New York, 2012) vorbea de redistribuţia puterii dinspre Vest spre Est. Henry Kissinger (World Order, Penguin, New York, 2014) a propus regândirea opţiunilor strategice într-o lume ce a devenit mai complicată. Chiar şi conservatori militanţi ( Robert Kagan, The World America Made, Alfred A.Knopff, New York, 2012) iau act de schimbarea ce se petrece. Nu mai insist asupra unor analize (Helmut Schmidt, Die Mächte der Zukunft. Gewiner und Verlierer in der Welt von morgen, Goldmann, München, 2006; Gerard Chaliand, Michel Jan, Vers un nouvel ordre du monde, Gallimard, Paris, 2013) ce au căutat să desluşească ceea ce urmează.
Ne rămâne, aşadar, să lămurim în ce „lume” s-a intrat după 2010. Jürgen Habermas şi Joseph Ratzinger (Dialektik der Säkularisierung. Über Vernunft und Religion, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2005) au arătat convingător, la timp, că se păşeşte în „societatea postseculară”. Un istoric pătrunzător, Nial Ferguson, a vorbit, pe documente (Civilisation. The West and the Rest, Alan Lane, London, New York, 2011), nu numai de răspândirea creştinismului, ci şi de proiectul conducerii chineze de a sprijini instituţionalizarea creştinismului în China. Dată fiind ponderea – inclusiv demografică – a acestei ţări, faptul ar putea avea consecinţe vaste în orientările lumii.
Starea lumii din momentul de faţă se lasă, însă, greu prinsă, mai departe, în formule simple, de felul clişeelor căutate de noii adepţi ai dogmelor. Câteva certitudini există, totuşi.
Prima este că dependenţa ţărilor de „societatea mondială (Weltgesellschaft)”, conceptualizată de Niklas Luhmann (Die Gesellschaft der Gesellschaft, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1998), s-a confirmat. Demantelarea de uniuni create după primul război mondial şi, de pildă, situaţia rezultată din comerţul cu petrol sunt printre probe.
A doua este că dezvoltarea unei ţări nu se atinge doar prin intervenţie din exterior. Oricât de mulţi bani se pun la dispoziţie din exterior, într-o epocă de supradimensionare a capitalului financiar, dezvoltarea proprie vine din politici interne adecvate. Democraţia, de pildă, are în cadrul naţional (Pierre Mannent, La raison des nations. Reflexions sut la democratie en Europe, Gallimard, Paris, 2006) una din condiţiile posibilităţii ei.
A treia este că se reordonează puterile în spaţiul global. După 2010 lumea este în schimbare (Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2013) şi prezintă o supraputere hegemonică, noi supraputeri economice, militare, politice şi culturale şi noi puteri emergente. Acestea participă la ordonarea lumii şi imprimă direcţia evenimentelor şi, până la urmă, sensul istoriei.
A patra este că subiecţi ai istoriei în format mic – indivizi excepţionali – sau în format mare – curente, clase sociale, naţiuni – nu se mai confirmă. Toţi depind, la rândul lor, de altceva – de conexiunile din sistemul respectiv. Interacţiunile sunt veritabilul teren pe care se constituie direcţia evenimentelor – interacţiuni economice, militare, instituţionale, culturale, ce pot fi abordate cu oarecare aproximare drept comunicare.
Aşa stând lucrurile, captarea direcţiei evoluţiei pretinde clarificări conceptuale şi metodologii aduse la zi. Chiar dacă, citit astăzi până la capăt, Max Weber a avut dreptate privinţe hotărâtoare, nu mai putem lăsa la o parte fără pierderi „mediile de socializare” ale lui Parsons, nu mai putem trece peste „teoria sistemelor sociale” a lui Luhmann, nu mai putem ocoli „autopoieza” lui Maturana, nu mai putem ignora ceea ce Gadamer ne-a spus despre „tradiţie”, nu mai putem ocoli „teoria acţiunii comunicative” a lui Habermas, nu mai putem ignora „cotitura culturală” semnalată de Tennbruck, nu ne putem permite, fără costuri mari, să trecem pe lângă noile cercetări ale minţii (mind) şi vieţii spirituale.
În ceea ce mă priveşte, abordez „societatea mondială”, ca ansamblu de relaţii de competiţie şi cooperare, într-un sens larg de comunicare, şi delimitez înăuntrul societăţilor actuale patru subsisteme. Am în vedere subsistemul economic – în care includ şi componentele educaţie şi ştiinţă şi tehnologie; subsistemul militar – în care includ şi componenta serviciilor secrete; subsistemul politic – în care includ şi democraţia şi relaţia dintre guvernare şi guvernanţă; şi subsistemul cultural – în care includ şi situaţia drepturilor omului şi legătura lăuntrică dintre drepturi şi schimbările sociale. Interacţiunea subsistemelor amintite configurează astăzi direcţia evoluţiei.
Din această abordare a societăţii ca interacţiune de subsisteme nu rezultă că am fi târâţi într-o lume dominată de structuri – chiar dacă este răspândit clişeul după care sistemele copleşesc astăzi oamenii. Structurile sunt reale, dar la fel de reali sunt şi cei care le dirijează.
În orice caz, la descrierea precisă a lumii de după 2010 rezultă o geometrie variabilă, tabloul global fiind posibil doar ca unul cu interferenţe continue de planuri, dar o geometrie variabilă dependentă de actori identificabili. Aceştia sunt, la prima vedere, numeroşi. Dar lumea în care s-a intrat în 2010 este o lume în care supraputerile au cel mai mare impact asupra evenimentelor.
Care este tabloul supraputerilor? La ce ne putem aştepta?
Din punct de vedere economic, în deceniul ce vine, Statele Unite ale Americii vor fi avangarda tehnologică, cel mai căutat partener şi cu cea mai considerabilă capacitate de autoînnoire. America stă pe principii de organizare ce întreţin cea mai susţinută dinamică în societate – principii ce combină individualismul cu democraţia într-un chip care, aşa cum ştim de la Max Weber, nu poate fi repetat. America dispune de acumulări unice, ce-i conferă întâietatea. Nu de mult, Fareed Zacharia (The Post-American World, W.W.Norton & Company, New York, London, 2012) vorbea pe drept de vigoarea neobişnuită a societăţii americane şi de rolul proeminent la universităţilor de prim plan în a o asigura.
Mai mult ca oricând, Statele Unite au deplasat mari cantităţi de dolari în exterior şi etalează, după 2007, nevoi de creditare. America rămâne însă cel mai atrăgător teren pentru valorificarea cu înalt randament a investiţiilor.
China este de câţiva ani nu numai ţara care s-a schimbat cel mai mult, dar şi ţara care a schimbat cel mai mult lumea. Ea a devenit în 2009 cel mai mare exportator dintre ţări. China are nevoie însă de resurse de materii prime şi energie cu mult peste ceea ce deţine între frontierele proprii. Ea are nevoie de pieţe de desfacere, după ce a revenit recent în poziţia de cel mai mare producător al lumii. Nu este de mirare că prezenţa investiţiilor, personalului, iniţiativelor chineze în dezvoltarea din ţările Africii (cu peste 75 de miliarde USD) este doar în urma Americii, că în Europa şi în cele două Americi capitalul şi băncile chineze se consolidează neîncetat. China luptă cu ameliorarea indicatorului producţiei pe cap de locuitor şi, desigur, cu ridicarea nivelului tehnologic. Ea procedează acum la extinderea pieţei interne, prin mărirea consumului, ceea ce va avea repercusiuni încă necalculate pe întregul glob. Împrejurarea că în anii ce vin fiecare al patrulea om pe Pământ va fi chinez şi că o populaţie tot mai pregătită acţionează pentru modernizare are implicaţii enorme, încă prea puţin cercetate, pentru umanitate.
SUA nu pot fi egalate în viitorul apropiat ca forţă economică, dar ca volum al producţiei secondează în acest moment China. Ocuparea forţei de muncă de dimensiuni incomparabile – 780 de milioane de lucrători în China, faţă de 448 milioane în India, 157 milioane în SUA, 111 milioane în Indonezia – conferă marii ţări de la Răsărit perspective aparte în mişcarea economiei mondiale.
Celor două supraputeri economice li se alătură Uniunea Europeană, ca prim exportator al lumii. Cazul Greciei semnalează, însă, că disparităţile de dezvoltare din Europa unită reclamă soluţii pe care neoliberalismul actual nu le poate oferi. Răsăritul a rămas o problemă nerezolvată; emigraţia fără precedent a populaţiei din România, Bulgaria şi alte ţări nu este soluţia propriu-zisă. A devenit clar că, aşa cum însăşi promotorii privatizărilor pe scară mare (Jeffrey D.Sachs, La fine della poverta. Comme i paesi ricchi potrebbero eliminare definitivamente la miseria dal pianetta, Mondadori, Milano, 2005, pp.140-157) au subliniat, aplicarea „terapiei de şoc” fără investiţii ce asigură competitivitate nu are cum să dea rezultate în timp real. În Europa Centrală, Ungaria şi Polonia caută mai nou rezolvări pe cont propriu pentru energie şi finanţare. Uniunea Europeană are nevoie evidentă de renunţarea la austeritate, de democratizare şi debirocratizare şi, de la început, de noi criterii de selecţie a decidenţilor şi de inovaţie instituţională.
Educaţia înregistrează azi cea mai spectaculoasă dezvoltare în China. SUA au, în continuare, cel mai puternic sistem – prin performanţele în cercetarea ştiinţifică, înnoirea tehnologică, forţa specializărilor, randament în producţie. China a trecut însă cu uimitoare iuţeală de la o ţară lovită de iliteraţie la o ţară care are acum abandonul şcolar sub nivelul unor ţări europene. China avea în 2015 peste 33 milioane de studenţi, peste 22 milioane de elevi la şcoli vocaţionale, peste 290 de milioane de oameni în formare continuă, precum şi o populaţie de licenţiaţi de 145 milioane şi o deschidere fără reţineri faţă de soluţiile educaţionale moderne. Perspectiva de a deveni „the World’s Leading Human Ressources Power” (Hu Angang, China in 2020. A New Type of Superpower, Brookings Institution Press, Washington DC, 2011, pp.80-94) nu este nicidecum abstractă.
Europa are de operat ieşirea din erorile aplicării programelor PISA şi Bologna (vezi Julian Nida-Rümelin şi Klaus Zierer, Auf dem Weg in eine neue deutsche Bildungskatastrophe. Zwölf unangenehme Wahrheiten, Herder, Freiburg im Breisgau, 2015). Numai aşa îşi va putea repune în valoare atuurile propriei educaţii, care i-a conferit altădată întâietatea pe glob.
Aceeaşi repoziţionare se petrece în ştiinţă şi tehnologie. Numai China (cu 1,9 milioane) şi SUA (cu 1,5 milioane) aveau în 2009 peste un milion de ceretători cuprinşi în Research and Development. Educaţi în ştiinţă şi tehnologie la nivel universitar în China erau 20 de milioane de persoane, în SUA 17 milioane. În China se caută şi se aplică cele mai fructuoase metode de măsurare a travaliului. Ca producere de cercetări, China a trecut în 2008 înaintea Angliei, Germaniei şi Japoniei, devenind a doua forţă a lumii, în vreme ce distanţa de SUA s-a mişcorat de la 9,5 ori în 2000, la 4,3 în 2007. În 2007 China a depăşit Japonia la efectivul de computere în funcţiune şi a redus la 3,2 ori distanţa de SUA. Cu 300 de milioane de conectaţi la Internet China a trecut pe primul loc în lume. La rândul ei, China este printre ţările care folosesc în manieră foarte eficace avantajele globalizării.
Din punctul de vedere militar, SUA şi Rusia se detaşează ca supraputeri nucleare, cu capacităţi incomparabile de intervenţie şi descurajare. De la un anumit nivel, de altfel, compararea capacităţilor nici nu mai are relevanţă practică, forţa de lovire fiind deja devastatoare.
China urcă rapid alături de cele două supraputeri, prin articularea flotei navale (cu portavioane şi submarine nucleare), a aviaţiei (incluzând nave spaţiale şi sateliţi) şi a armelor celor mai perfecţionate de acţiune la distanţă. Recent, China a devenit al doilea generator de cercetări ştiinţifice şi tehnologice în lume şi a intrat în cursa fabricării de avioane de mare capacitate.
Franţa şi Marea Britanie continuă să fie puteri nucleare ce justifică pretenţii la un rol global. Proliferarea nucleară din zilele noastre va continua însă să întărescă o problemă căreia încă nu i s-a găsit soluţia.
O altă problemă se referă la schimbarea purtării războiului. Odată cu terorismul, poţi avea armele cele mai sofisticate, fără să poţi anihila atacatorul, ce se strecoară prin aglomeraţii urbane, reţele informaţionale şi bancare şi, pe deasupra, este gata să moară într-o explozie nimicitoare.
Aşa stând lucrurile, se dezvoltă rapid controalele – controale ale reţelelor bancare, ale reţelelor de comunicaţie, ale mobilităţilor. Suntem deja în mediul concurenţei dintre garanţiile juridice ale libertăţilor, ce rămân în urmă faţă de tehnologii, şi capacitatea enormă a tehnologiilor de a supraveghea cetăţenii în detaliile vieţii (Eric Schmidt, Jared Cohen, The New Digital Age. Reshaping the Future of People, Nations and Business, John Murray, London, 2014). Încă nu s-a găsit soluţia în privinţa salgardării confidenţialităţii vieţii private.
Serviciile secrete au căpătat un ascendent mai mare în societăţile de azi. Sub acest aspect, cele trei supraputeri au avans, dar Germania, Israel, Marea Britanie, Franţa au, de asemenea, calibru.
SUA, China şi Rusia sunt acum în faţă atunci când este vorba de aranjamente strategico-militare ce afectează direct ordinea globală. Celălalt candidat, Uniunea Europeană, neavând politică externă elaborată şi nici armată proprie, va conta intermitent în crizele ce vin. Germania sau Anglia sau Franţa vor înclina balanţa soluţiilor, iar Polonia, Italia şi Spania nu pot fi ignorate
Din punctul de vedere politic, SUA vor continua să exercite cea mai mare influenţă în lume. Îi asigură această poziţie soliditatea verificată a instituţiilor democratice, participarea la încheierea războaielor mondiale şi a altor conflicte de pe glob, preeminenţa lor economică, militară şi culturală, capacitatea de autoînnoire. Dar şi SUA vor fi solicitate la o dublă mişcare: reafirmarea tradiţiei libertăţilor individuale (Mark R. Levin, Ameritopia. The Unmaking of America, Threshold, New York, 2012) şi lărgirea accesului la acestea, încât moştenirea lui Thomas Jefferson va câştiga în greutate.
China, însă, cu programul schimbărilor instituţionale odată cu restructurarea economiei – cum însăşi Hillary Clinton (Hard Choices, Simon & Schuster, New York, 2014) a sesizat – atrage ţări care au angajat propria dezvoltare. Deschiderea (the opening-up) spre lume, învăţarea din cele mai bune experienţe, ocuparea unei forţe de muncă de dimensiuni fără egal, contactele cu diferite ţări (500 de milioane de turişti chinezi vizitează alte ţări în patru ani), însuşirea limbilor străine (analize franceze spun că deja 29% dintre chinezi vorbesc încă o limbă) asigură propulsia celei mai populate ţări. În plus, diplomaţia „armoniei” are atracţie certă.
Prin resursele de care dispune şi prin tradiţie, Rusia întreţine întinse relaţii pe glob şi caută adepţi pentru diplomaţia „echilibrului”. Ea se află pe cursul reconstrucţiei şi al reactivării în diferite zone ale lumii.
Şi alte ţări atrag prin calitatea înaltă a gândirii tehnologice şi calitatea vieţii, în mod efectiv prin inovativitate şi deschiderea faţă de lume (Germania), tradiţii intelectuale (Franţa), diplomaţia exersată (Anglia), know how (Israel), resurse naturale, chiar dacă nu afişează ambiţii cuprinzătoare. Optica lor nu va putea fi ignorată.
Nu este posibilă economie puternică fără piaţă ca regulator, nu este posibilă economie de piaţă competitivă fără democraţie, chiar dacă din economia de piaţă nu rezultă neapărat democraţie. Aşa stând lucrurile, democratizarea nu este facultativă. Se observă că statele occidentale operează cu democraţie liberală şi stat naţional puternic. Statele satelite operează cu democraţie liberală, dar statele rămân adesea fragile.
Rusia actuală a adoptat „the third way”, între autoritarismul tradiţiei ruse şi democratizarea occidentală (Richard Sakwa, Putin. Russia’s Choice, Routledge, London, 2008, Part 3). După anii dificili ai formării Federaţiei Ruse, au intrat în prim plan reintegrarea societăţii în jurul „unităţii naţionale, patriotismului şi guvernului central puternic” şi, cu aceasta, articularea unei puteri de stat ce respinge „dictatura” şi „totalitarismul”, dar vrea să evite democraţia liberală (Steven Lee Myers. Putin - der neue Zar. Seine Politik – Sein Russland, Orel Füssli, Zürich, 2016, p.231-232).
China de astăzi cultivă ideea „democraţiei cu caracteristici chineze”. Dar liderii ei consideră că „şi dacă are caracteristici chineze, democraţia nu poate fi separată de alegeri şi competiţie. Democraţia consultativă este, desigur, foarte importantă, dar consultarea nu este echivalentă cu excluderea alegerilor” (Yu Keping, How to Achieve Orderly Democracy, în „Beijing News”, 13 iulie 2014). China actuală îşi propune „echilibrul” dintre „democraţie şi domnia legii”, „consultare şi egalitate”, „participare şi ordine”, „eficienţă şi justiţie”, „drepturi individuale şi drepturi publice” ca parte a ceea ce numeşte „dezvoltarea democratică”.
Supraputerile lumii se revendică astăzi din democraţie pe un spectru ce trece de la democraţia liberală a Americii, ce inspiră multe alte ţări, la democraţia subordonată intereselor de putere, din Rusia, şi „echilibrului”, din China. Fiecare exercită influenţe. Diferenţierea democraţiilor este, în orice caz, o trăsătură evidentă a lumii actuale, care este prelucrată mai mult sau mai puţin polemic în relaţiile internaţionale de astăzi. Democraţia rămâne însă legată – cum a arătat elocvent Norberto Bobbio (Il futuro della democrazia, Einaudi, Torino, 1995) – de criterii minimale.
Trei observaţii se pot face. Prima este aceea că nu orice democraţie este compatibilă cu dezvoltarea sustenabilă. Joseph Stiglitz a argumentat (La globalizzazione e suoi oppositori, Einaudi, Torino, 2002) că nu dau rezultate, în condiţiile globalizării, nici guvernele „debile” şi nici cele „invadante”. A doua este aceea, că „guvernanţa” şi „guvernarea” nu se lasă substituite una de alta. Fără a fi încadrată de guvernare democratică (Andrei Marga, Guvernanţă şi guvernare, Un viraj al democraţiei?, Compania, Bucureşti, 2013), guvernanţa dizolvă democraţia. A treia este că democraţia liberală dă ea însăşi rezultate numai dacă valorifică meritocraţia. Cum se observă în multe cazuri de astăzi, decidenţi selectaţi în mod improvizat sau corupt slăbesc până la urmă şi cea mai liberală democraţie, după cum regimuri oligarhice sunt salvate un timp de vârfuri alese atent.
Peste toate, istoria ne oferă suficiente exemple pentru a putea spune că democraţia nu învinge niciodată pentru totdeauna, că democraţia presupune democraţi. Triumfurile ei sunt durabile atunci când este practicată efectiv nu doar ca tehnică de alegere periodică a reprezentanţilor, ci, cum spunea deja John Dewey ( The Ethic of Democracy, 1898), ca „formă de viaţă”.
Din punctul de vedere cultural, ceea ce numim cultura euroamericană îşi valorifică, în continuare, avantajele care au adus-o în centrul culturii umanităţii – orientarea spre „viaţa bună”, spre adevăr verificat în experienţă, spre societate încadrată de norme universale, spre comunicare, spre performanţe. Pentru prima oară în istorie, cultura euro-americană întâlneşte, însă, o cultură – cea chineză – de o magnitudine neobişnuită, cu cea mai vorbită limbă pe glob şi cu înfăptuiri competitive.
Cultura chineză este răspândită astăzi pe toate continentele. La răspândire concură o reţea de instituţii ce nu are echivalent ca amploare şi organizare. În 2015 în reţeaua Hanban operau 475 de Institute Confucius amplasate pe glob, 851 de clase Confucius, în 126 de ţări, iar peste 100000 de specialişti chinezi asistaseră activităţile, la acea dată peste un milion de studenţi din alte ţări absolvind pregătirea în limba chineză.
Rezultat al valorificării vestigiilor unei istorii lungi (abia cultura evreilor, dintre culturile popoarelor păstrate până în zilele noastre, îi stă alături!), cultura chineză pătrunde în educaţia generală din tot mai multe locuri ale lumii. Devine tot mai limpede că figura sa tutelară, Confucius, nu a lăsat mai puţin decât Socrate, chiar dacă a vorbit înainte de descoperitorul maieuticii, iar ceea ce a făcut pentru poporul său şi umanitate stă alături de ceea ce au făcut Moise sau Cicero.
Nici astăzi ceea ce se petrece în marea ţară de la Răsărit nu se poate înţelege fără Confucius. Se vorbeşte chiar de un „Confucian state” (Yu Dan, Confucius from the Heart. Ancient Wisdom for Today’s World, Macmillan, New York, London, 2009) ce valorifică acea „xinde” – un fel de înţelepciune, de rezolvări pentru minte şi inimă deopotrivă, de adevăruri la îndemâna fiecărui om, a căror urmare face „viaţa virtuoasă” – profilată de Confucius.
Uniunea Europeană deţine un capital de valori ce sunt, prin tradiţie, atrăgătoare. Ceea ce-i compune specificul – ştiinţa modernă, evaluarea activităţilor şi instituţiilor prin prisma randamentului, conceperea libertăţii ca autonomie, drepturile inalienabile ale persoanei, plasarea voinţei politice în democraţia deliberativă, recunoaşterea unui sens imanent vieţii – nu are importanţă doar istorică, ci rămâne reper al umanităţii. Dar crizele repetate, au arătat că lucrurile nu sunt în ordine cu fructificarea rădăcinilor iudeo-creştine ale continentului. Pledoariile pentru „închidere cu orice preţ la graniţe” şi de părăsire a istoriei nu avantajează continentul. Nu migraţia şi faptul că Europa se preocupă de propria apărare sunt aici alarmante, cât lipsa uimitoare a unei coordonări înţelepte şi a administrării corespunzătoare în Uniunea Europeană.
Recunoscute tot mai larg în epoca postbelică, drepturile omului au devenit, juridic vorbind, fundament al democraţiilor de astăzi, iar schimbările din societate tind să le asume. Divorţul istoric dintre adepţii drepturilor şi adepţii revoluţiilor a intrat, deocamdată, în muzeu. O discuţie interesantă s-a deschis, însă, recent în SUA şi
Germania cu privire la repunerea în legătură a democraţiei cu meritocraţia.
Politologi americani (Stefan Halper, The Beijing Consensus. How China’s Authoritarian Model Will Dominate the Twenty-First Century, Basic Books, New York, 2010) au argumentat că, în condiţiile infirmării prognozei „sfârşitului istoriei”, formulată de Francis Fukuyama, forma de conducere meritocratică propusă de confucianism va trebui luată în serios. Ea atrage deja ţări în curs de dezvoltare. Daniel A.Bell (China and Democracy. What America’s flawed democracy could learn from China’s one party-rule, în Christian Science Monitor, 24 dec. 2012) face un pas mai departe. El contrapune conducerea pe care o socoteşte meritocratică – adică recrutată după competenţă şi capacitate de decizie politică – conducerii recrutată în funcţie de bugetele campaniilor electorale şi marketizare. Cu încă un pas (Helmut Willke, Demokratie in Zeiten der Konfusion, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2014) s-a tras concluzia nevoii de reconstrucţie a democraţiei, spre a-i mări „capacitatea strategică şi capacitatea de învăţare sistemică” (p.96), prin recuplarea cu meritocraţia.
Europa unită înfruntă o problemă neaşteptată privind recunoaşterea. Bunăoară, cercetările americane semnalează faptul că realizarea instituţională a Europei progresează prea lent (Glyn Morgan, The Idea of an European Superstate: Public Justification and European Integration, Princeton University Press, 2007). Din punctul de vedere al Chinei (Yu Sui, China in a Changing World, Foreign Languages Press, Beijing, 2015), se văd Germania, Franţa, Anglia, Italia, dar nu se vede destul Uniunea Europeană. Din punctul de vedere israelian, Europa nu s-a despărţit până la capăt de trecutul crizelor ei (Yirmiahu Yovel, Dark Ridle: Hegel, Nietzsche and the Jews, Polity Press, Cambridge, 1996), încât este obstacolată din interior. Iar schimbările din nordul Africii au prins Uniunea Europeană pe picior greşit.
Aşa arată, sintetic descris, jocul la vârf, al supraputerilor. Se poate spune că intuiţia lui Metternich cu privire la configurarea lumii în funcţie de relaţia celor mai mari puteri a revenit în actualitate. Iar maxima lui Bismarck – atunci când sunt cinci puteri, o putere procedează raţional dacă este alături de cel puţin alte două – călăuzeşte acum diferiţii actori.
Este limpede că, „jocul lumii” fiind decis în continuare economic şi militar, se revine, deocamdată, la lumea în trei, pe care au teoretizat-o Helmut Schmidt sau Henry Kissinger. SUA, China şi Rusia sunt acum în faţă atunci când este vorba de aranjamente strategico-militare ce afectează direct ordinea globală. Celălalt candidat, Uniunea Europeană, neavând politică externă elaborată şi nici armată proprie, va conta intermitent în crizele ce vin. Germania sau Anglia sau Franţa vor înclina balanţa soluţiilor, iar Polonia, Italia şi Spania nu pot fi ignorate.
Lumea – în trei sau trei plus câţiva – se face, însă, pe un fond schimbat. Trei caracteristici sunt noi.
Prima este uzura confruntării dintre socialismul oriental şi capitalismul liberal. După mai bine de o sută de ani, intervine această uzură. Nimeni cu pondere nu cultivă astăzi etatizarea sistematică a proprietăţii. Nimeni nu mai concepe statul ca simplu păzitor de reguli. Intervenţiile sociale nu mai sunt apanajul socialiştilor şi al Răsăritului, iar valorificarea iniţiativei private şi economia de piaţă nu au rămas doar în Vest, la liberali şi creştin-democraţi. Ţările din Asia au îmbrăţişat cu succes impresionant economia de piaţă şi tot mai mult statul de drept.
A doua caracteristică este aceea că proiectul modern de societate înaintează în istorie – în pofida naţional-socialismului şi sateliţilor săi, care au vrut să-l anihileze – şi s-a intrat în societăţi de un tip schimbat. Proprietatea privată, economia de piaţă, statul de drept, libertăţile individuale, pluralismul, democraţia, informarea, comunicarea, calitatea vieţii se dovedesc a fi în conexiuni mult mai complicate decât s-a gândit în secolele al XIX-lea şi al XX-lea. În jurul lor se va lansa în anii ce vin noua competiţie a viziunilor.
A treia caracteristică este aceea că libertăţile individuale şi drepturile omului vor prevala, iar problema dezvoltării – economice şi instituţionale – va păstra întâietatea. Vor fi diferenţe de abordare – China, de pildă, insistă să fie luate în seamă împreună, conform proclamaţiilor Naţiunilor Unite, drepturile politice, economice şi sociale (Liu Jie, Human Rights. China’s Road, China International Press, Beijing, 2014) – dar revendicarea va fi din fiecare.
Terorismul va pune însă la încercare soliditatea societăţilor deschise şi va fi periculos. El va profita de posibilităţile de lovire aduse de „era digitală” şi va încerca să coaguleze nemulţumiţii din diverse locuri, cum arată deja Statul Islamic. Lumea civilizată însă are la îndemână calea de a contracara aceste pericole prin solidaritatea explicită dintre SUA, China, Rusia şi alte ţări. „Blocurile” nu mai sunt socotite condiţie a solidarizării.
Din starea actuală a lumii pot rezulta diferite scenarii pentru anii ce vin. Mai probabil mi se pare, în pofida polemicii ocazionale – scenariul negocierilor. China are nevoie de calm în exterior pentru a-şi asigura ridicate ritmuri economice şi dezvoltarea instituţională, Rusia are nevoie de timp pentru a-şi moderniza industria şi a-şi reface statutul de supraputere, SUA vor să evite coalizări internaţionale care să favorizeze, fie şi indirect, terorismul şi alte ameninţări ale ordinii. De aceea, atingerile directe ale celor trei pot afecta într-un moment sau altul, dar nu vor modifica relaţiile actuale ale supraputerilor.
SUA apără o „ordine a lumii” înscrisă în tratate, dar ar vrea ca Rusia să o accepte, iar China să pună umărul la apărarea ei. Rusia nu acceptă ordinea existentă, socotind că o dezavantajează, dar nu are puterea de a forţa decizia, chiar dacă aspiraţia ei rămâne paritatea cu SUA. Până în acest moment, China nu a accceptat să-şi asume răspunderi pentru o „ordine mondială” pe care declară că nu a generat-o, dar îşi asumă construirea unei „noi ordini mondiale”. China a separat politica externă de rivalităţi ale viziunilor şi respinge „lumea unipolară”, dar nu trece sub tăcere faptul că fără susţinerea SUA nu este posibilă „o nouă ordine mondială” (Yu Sui, p.27).
Care dintre ţări va reuşi să mobilizeze aliaţi în spaţiul global va prevala. Vor fi importante, pe lângă ţările amintite, Japonia, India, Turcia, Brazilia, Africa de Sud, ţări ce recâştigă sau câştigă, în premieră, rang de puteri. Poziţia lor va cântări greu în balanţă. La acestea se vor adăuga Kazahstanul, Azerbaidjanul, Egiptul, Iranul, Arabia Saudită şi Nigeria, care vor influenţa evenimente regionale.
Nu vor fi victorii unilaterale durabile în spaţiul în care se decide ordinea lumii. În definitiv, creşterea populaţiei a adus pretutindeni pe scenă generaţii noi, ale căror opţiuni rămân încă în bună măsură nedesluşite. Pe de altă parte, aspiraţia spre altceva este răspândită în generaţiile active astăzi, dar împreună cu precauţia, iar forţa de a schimba stările de lucruri este distribuită.
În lunile ce vin se joacă momente importante pentru orientarea lumii. Opţiunile pe care experţii şi institutele de cercetări americane le-au pregătit pentru competiţia în vederea ocupării Casei Albe vor avea impactul cel mai larg. Se va articula o nouă abordare americană – alternativă la ceea ce a reprezentat George W.Bush: unipolarism, unilateralism şi interpretarea relaţiilor internaţionale ca simplă aplicare a neoliberalismului – ce va reafirma rolul hegemon al Americii. China îşi va prezenta teoria „noului tip de supraputere” şi strategia „win-win” , ca parte a „visului chinez (Chinese dream)” (Hu Angang, China in 2020. A New Type of Superpower). Rusia va căuta să extindă cooperarea cu China pe scena globală şi să ducă mai departe pasul făcut prin înţelegerile de la Soci, din 2015, cu SUA. Uniunea Europeană va fi sub presiunea reorganizării (Andrei Marga, The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012) pentru a-şi valorifica avantajele considerabile printr-o conducere suplă. Ea va încerca mai probabil formula federală (Brandan Simms, Benjamin Zeeb, Europa am Abgrund. Plädoyer für die Vereinigen Staaten von Europa, C.H.Beck, München, 2016).
Ne îndreptăm, dincolo de retorici, spre un nou aranjament al supraputerilor, pe care economia actuală şi costisitoarele tensiuni de astăzi îl reclamă. O ţară precum România va putea trage beneficii lărgindu-şi alianţele din care face parte cu o inovativă politică externă într-o lume în schimbare, care să-i susţină reducerea decalajelor şi dezvoltarea infrastructurii, tehnologiei şi a instituţiilor.
