(Continuare din numărul trecut)
Încorporând un vast areal de timp, de la 1945 până în 1989, şi o serie de mutaţii structurale, de ordin generaţional şi ideologic („obsedantul deceniu”, scrisul anilor ’60 şi ’70, respectiv optzecismul, care e receptat în general unidimensional, prin recurgerea la umbrela uniformizantă postmodernă, specifică regăţenilor grupaţi în jurul Literelor bucureştene), volumele III şi IV ale Scriitorilor români de azi de EUGEN SIMION prind literatura română „cu rădăcinile consolidate” în modernismul interbelic şi cu o fermă conştiinţă – uneori supralicitată – a „tradiţiei” selective, dar şi cu ele pregătite să fie „ajustate” de ofensiva abuzivă a comunismului şi a cenzurii instituţionalizate, motiv pentru care autorul vorbeşte, făcând trecerea dintre epoci, de „naufragiul unei generaţii” (cea a avangardiştilor şi a suprarealiştilor), analiza crepusculului cultural colectiv părând să‑l atragă mai mult decât radiografierea derapajelor oportuniste ale perioadei 1945‑1965. Instituţiile ideologice, complicata reţea de interese şi delaţiuni din viaţa literară, respectiv psihologiile versatile ale multor „tovarăşi de drum” drapaţi în purpuriu îi sunt, neîndoios, cunoscute lui Eugen Simion, dar ele sunt generos trecute în culisele analizei, motivele lipsei de expunere a logodnelor culpabile cu Puterea fiind, eliminându‑le pe cele subsidiare, două la număr, ele meritând să fie identificate, fiindcă se răsfrâng asupra ţinutei morale şi profesionale a întregii sinteze.
Astfel, nu putem evita, pentru început, restricţiile de cutumă şi de limbaj ale perioadei în care a fost elaborată sinteza. Disocierea de grozăviile anilor ’50 se operase deja în epocă, dar ea nu avea încă virulenţa opozitivă de după 1990, când biciul vendettei şi al senzaţionalismului se va dezlănţui fără oprelişti în detrimentul operelor, generând distorsiuni ale căror efecte le resimţim şi astăzi. De pildă, pentru a lua cel mai recent exemplu care mi‑a căzut sub ochi: la ceas aniversar se discută, legat de Marin Preda, tot despre secretele conjugale sau despre misterul morţii neaşteptate, romanele, nerecitite cam de multişor, fiind împinse în plan secund.
Al doilea motiv derivă, cred, din impecabila civilitate şi calitate intelectuală ale lui Eugen Simion, admirat, între altele, şi fiindcă el nu scrie niciodată negativist, cu gândul de a trage în jos un
scriitor, de a‑i purica insidios defectele, ci, dimpotrivă, cu intenţia – consecvent demonstrată – de a identifica filonul de substanţă chiar şi acolo unde zgrunţurile de suprafaţă îl împiedică să se vadă la prima ochire. Fenomenul e aproape unic la nivelul evaluatorilor literari şaizecişti şi el se cere lăudat ca atare, întrucât criticul român, fiinţă în subsidiar vitriolantă fiind, scrie de regulă cu ironia şi cu sarcasmul la purtător, trântind cu cinism scriitori sau cărţi şi jubilând pe faţă ori de câte ori descoperă vreo fisură. A devenit un joc social predilect (revistele organizează periodic anchete de demascare) de a le reproşa criticilor „demisia” de la „rolul” pe care ei „sunt chemaţi” să‑l îndeplinească într‑o literatură ce pare din ce în ce mai nesigură pe ea sub aspect valoric, dar aproape nimeni nu remarcă faptul că nu absenţa criticilor literari pe ansamblu ar trebui incriminată, ci doar supralicitarea fervorii demolatoare sau prezenţa în spaţiul public a evaluatorilor funciar destructivi, ironici şi sarcastici, care promovează dictatorial „liste”, rostuiesc discreţionar „canoane” şi păstoresc abuziv instituţii, al căror singur scop îl reprezintă disocierea „agreaţilor” conjuncturali de marea masă a celor doar toleraţi sau trecuţi sub tăcere.
Cele mai dese distorsiuni axiologice ale vieţii noastre literare de azi derivă din partizanat şi din creuzetul unor psihologii tulburi, convertite în reflexe de autoconservare, individuale sau de grup. Exasperarea generată de acest fenomen reprezintă, de fapt, unul dintre motivele pentru care am recitit cu creionul în mână sinteza obiectivă şi altruistă a lui Eugen Simion, retrăindu‑mi, într‑un fel, anii de formare, când volumele pe care le analizez acum au constituit modelele profesionalismului echilibrat spre care aspiram şi care m‑au făcut să persist până azi în cronica de întâmpinare, deşi sunt ferm convins că nu m‑am ridicat mereu la nivelul „aşteptărilor” care mă culpabilizau. Cred, aşadar, cu convingere, că o „întoarcere la Eugen Simion” s‑ar impune în critica literară de la noi, cu scopul de a regăsi un filon substanţial şi moral care s‑a tot subţiat de‑a lungul ultimelor decenii, fiind înlocuit în anii din urmă cu jubilaţia tâmpă şi comodă a „criticii cantitative”, aşa‑zis „post‑hermeneutice”, practicată de oameni care‑ţi spun pe faţă că efortul de a citi şi de a interpreta „close reading” o carte înainte de a te pronunţa asupra ei cu ajutorul abacului şi a grilelor statistice e ceva vetust, anacronic.
Din perspectiva altruismului şi a dialogului critic, profesionalismul lui Eugen Simion se dovedeşte a fi exemplar de‑a lungul întregii sinteze. Cine ar fi „riscat” consemnându‑l analitic pe Tiberiu Utan sau trecând elegant peste derapajele Mariei Banuş dintre Ţara fetelor (1937) şi Portretul din Fayum (1970)? Cu „angajata” Nina Cassian E. Simion e mai sever („Versurile sunt neînchipuit de slabe, orice criteriu valoric este abandonat”), dar generozitatea de fond, de tip constructiv‑comprehensiv a criticului revine la N. Steinhardt, inclusiv în privinţa hohotitorului eseu de mirobolanţe acronimice dedicat lui Geo Bogza, la Mircea Ciobanu (mai puţin gustat, azi, ca poet) sau la aproape uitaţii Alex. Miron sau Ghe. Azap, cel din urmă fiind sancţionat, totuşi, pentru capcanele „şmechereşti” ale jocurilor sale poetice („Prea multă isteţie strică în poezie”).
Eugen Simion nu polemizează direct, dar o face implicit, cu opinii ferme, argumentate. Parti‑pris‑urile exagerate ale unor critici sunt amendate deschis, ca, de pildă, în cazul „grupului de la Târgovişte”, la care „excesul de metodă” şi de migală scriptică dăunează, pe alocuri, credibilităţii şi substanţei, debordând în plictiseală. N. Manolescu e citat sistematic, la modul apreciativ, ceea ce infirmă supoziţia, acreditată în varii cercuri literare, că ei ar fi „la cuţite”, angrenaţi într‑o concurenţă acerbă. Sunt puţine locuri în care E. Simion se opune pe faţă opiniei contrare a vreunui critic, dezacordurile de valorizare – numeroase… – ieşind mai degrabă din compararea interpretărilor şi nu din angajarea unor negări făţişe sau vehemenţe. Perfecta civilitate a parteneriatului intelectual caracterizează fiecare rând, fiind totodată un indiciu de echilibru, de distanţare comprehensivă şi de aristocratism.
Incluzând contemporani, pe care se presupune că i‑a cunoscut şi urmărit în varii momente, cele două volume sunt mai spumoase decât primele, plăcerea cu care Eugen Simion îşi scrutează colegii „de suferinţă” prinşi în figuraţie histrionică fiind, pe alocuri, irezistibilă. Priponirea întâmplătoare a tânărului Ion Băieşu la ieslea sfântă a literaturii şi a Şcolii care o deserveşte e antologică, putând fi citită cu hohote, regretabil fiind doar faptul că nu dispunem de suficient spaţiu pentru a o reproduce. Îi face concurenţă autoportretul lui Petre Stoica, cel al „poetului‑fermier” de stirpe mioritică, levantină, retras ostentativ la coada vacii, unde „distilează în septembrie rachiuri subtile, apoi exersează la xilofon. Seara bea la bufet şi ţăranii din sat îl salută cu ironie: «Trăiască domnu poet!»”. Spectacolul îl încântă pe E. Simion, dar o face potolit, de pe margine, cu o demnă reţinere, avertizându‑ne, atunci când scrie despre Mircea Zaciu, că „excesul de prieteni” literari poate dăuna obiectivităţii şi detaşării de care trebuie să dea dovadă un critic. Remarc, de asemenea, importanţa ludic‑comprehensivă acordată bucătăriilor din poeme sau romane, regretul fiind acelaşi, de a nu dispune de mai mult spaţiu pentru a reproduce câteva „arome”; oricum, trebuie început tot cu P. Stoica.
Numeroase observaţii sunt de o acuitate catalitică deosebită, ele putând deveni punctul de plecare al unor studii sau chiar cărţi. Identificarea filiaţiei Arghezi – M. Dinescu, observaţiile privind „pătrunderea «suciţilor» în proza românească a anilor ’60” sau intuiţia potrivit căreia semidocţii reprezintă tipologia predilectă a multor prozatori români au o forţă germinativă ieşită din comun, lipsindu‑le doar exegeţii care să le aprofundeze. E excelentă analiza Lumii în două zile a lui G. Bălăiţă, însă mă întreb dacă nu cumva numele protagonistului ales de romancier, Antipa, nu se poate extinde, în subsidiar, şi în direcţia unui „Anti‑Pan”. Poeţii de la Steaua cultivă în cărţi (nu în viaţa de fiecare zi, unde sunt pragmatici…) un soi de „somnambulism” victimar în raport cu Istoria: se poate spune ceva mai substanţial despre A. Gurghianu şi, prin derivaţie, despre Adrian Popescu?
Cu elementele de suprastructură (ideologie, politică, instituţii, comunism) decantate implicit în corpul medalioanelor critice, perspectiva de lucru a lui E. Simion se axează pe identificarea mişcărilor de profunzime: ale oamenilor, ale literaturii, ale vremilor. Fidel ecuaţiei lui André Malraux, pe critic îl preocupă modul în care contactul cu Istoria se sublimează în destin, ceva ce se poate întâmpla – preciza autorul Condiţiei umane – doar dacă te dovedeşti a fi suficient de puternic ca să nu cedezi în faţa Istoriei, ieşind învingător din confruntarea cu ea, nu victimă.
Firul roşu al demonstraţiilor lui E. Simion îl reprezintă, în acest sens, confruntarea cu „realul”, care se dovedeşte a fi în mod virtual distorsionant din mai multe perspective, inclusiv din cea ideologică. Noutatea de după 1945, cu care scriitorul român se întâlneşte, se pare, pentru prima oară în condiţii de nebeligeranţă, e excesul de real, datorat, în principal, excesului de istorie, adesea imperativ, absurd sau servit cu polonicul ideologiei oficializate. „Teroarea istoriei”, teoretizată de M. Eliade din alte pricini decât cele ale contactului cu instituţiile de represiune, e reluată, după ’45, de mulţi intelectuali români, în condiţii de presiune politică abuzivă. Acesta e nodul de evantai – demonstrează Eugen Simion –, din care se desprind ulterior toate lamelele reacţiei faţă de real, majoritatea fiind escapiste: avangardiştii se leapădă de „exasperarea organică” interbelică imediat după 1945, îşi pun, ca Saşa Pană, cenuşă pe creştet şi evocă, în schimb, „faptele/ precum gândul de cremene al pionierilor”. Soluţia cea mai la îndemână e refugiul în oniric sau ficţional, remodelarea fantasmatică a realului fiind extinsă de Gellu Naum („spiritul cel mai radical şi mai consecvent al suprarealismului”) înspre invenţii de glosar (fihinţa, nathura, pohemul etc.). Scriitorul român e preocupat la tot pasul – demonstrează profund autorul – să‑şi aproprieze un real numai al lui (sau al „breslei”, ca statut identitar şi simbolic, în sensul definiţiilor clasice ale lui Max Weber), de unde se va naşte, mai târziu, aventura „provinciilor imaginare” (Metopolis, Vladia etc.) atât de frumos analizate de echinoxistul Nicolae Oprea. Păcat că sinteza nu prinde Biserica Neagră a lui A.E. Baconsky, însă primele ei volume vorbesc expresiv despre „ieşirile din istorie” ale protagoniştilor lui Marin Preda şi despre presiunile care se fac asupra lor pentru a se întoarce.
Ipoteza unificatoare a Scriitorilor români de azi se bazează pe intuiţia că „realul volatil” (aievea, inventat, enclavizat prin marginalizare anistorică, oniric sau fantasmatic) are o existenţă metamorfică, infinit modelabilă în literatura română până la optzecişti, care „rup brutal pactul” tratamentului fabulatoriu, E. Simion vorbind de o evidentă „cădere în real” în poezia şi textele teoretice ale lui Mircea Cărtărescu. Poetul, care află din mers că este postmodern, redescoperă strada, fervoarea cotidiană a concretului obiectivant, igrasios sau chiar fetid, însă, aşa cum E. Simion remarcă vorbind de Al. Muşina, „poezia se hrăneşte cu mediocritatea vieţii, dar viaţa iese din poezie cu dimensiuni fabuloase”.
Alte două elemente i se adaugă acestei percepţii a realului conceput ca germinaţie banală, de bucătărie sau de apartament, adesea sordidă: dezordinea, decantată din absenţa principiului ordonator (dezordinea realului e o precondiţie a libertăţii pentru optzecişti…), respectiv „descoperirea” tehnicistă potrivit căreia realul e nu numai o exterioritate senzorial‑empirică, dar că el ni se poate oferi şi sub aspectul unei consistenţe exclusiv textuale. Acesta e punctul în care ne aflăm azi, din perspectiva căruia imaginea optzecismului, aşa cum este ea prezentată de E. Simion, devine relativ redundantă, unilateralizantă: toţi scriu, la nesfârşit, despre actul de a scrie, textul se întoarce asupra celui care îl caligrafiază, ca şi cum, pentru optzecişti, n‑ar mai exista decât două mize de creaţie, metaficţiunea sau metapoemul.
Sunt de părere, aşadar, că, în contextul unei sinteze critice exemplare, cum este Scriitori români de azi, spaţiul de comprehensiune al optzecismului ar trebui extins şi diversificat, pentru a prinde poliformismul intelectual adevărat al unei generaţii care nu poate fi înghesuită, aşa cum se mai face, sub umbrela uniformizantă a postmodernismului. Sub aspect metodologic şi diacronic, perspectiva este şi bizară: recunoaştem, de principiu, pluralitatea de expresie a tuturor generaţiilor anterioare, dar ne rezumăm să credem, dintr‑odată, că toţi optzeciştii nu fac decât să vorbească aceeaşi limbă. Reducţia se bazează pe o fractură de logică, dar a generat deja mlădiţe, oferindu‑le literaţilor de după generaţia ’80 platforma de atac şi de aneantizare a „bătrânilor” care îi exasperează.
■ Scriitor, profesor universitar, critic şi istoric literar
Ştefan Borbély
