Generozitatea intelectualilor români pentru cehoaica venită în ţară să aprofundeze limba şi cultura română arată mai mult decât simpla disponibilitate. Aş spune că face parte din natura unei naţiuni gata să unifice individual orice afirmare. Cu toate uşile deschise, depăşindu‑i aşteptările, Jindra îşi poate împlini visurile. Şi nu pierde timpul. Descoperă, cercetează, socializează. Când se simte singură, notează acribioasă în jurnal. Experienţa în cultura română este eliberare de constrângeri pentru doctorandă. Vrea să ţină minte totul, parcă tot ce i se întâmplă e memorabil. Informaţiile de interes public se concretizează în articole. Astfel, prin Legaţia cehoslovacă din Bucureşti, ea trimite texte publicistice şi memorialistice la „Lidové noviny” („Ziarul Poporului”) din Brno, poate cel mai citit ziar de către intelectualii slovaci. Colaborează în acelaşi timp şi la „Republica Cehoslovacă”, care apare la Praga. Cercetarea ştiinţifică înaintează, ea scrie la teza de doctorat despre influenţele slave din „terminologia religioasă la români” cu pasiune, făcând conexiuni şi jubilând la descoperirea cuvintelor cu sens în ambele culturi. Petrece multe ore pe zi în bibliotecile româneşti, dialoghează cu profesorii români şi profită de oportunităţile locului. Nu peste multă vreme, satisfacţiile se văd: reuşise să acopere destule zone din lucrarea doctorală.
Între timp, Ovid Densuşianu întreţine atenţia nou‑venitei. Pentru că, ne amintim, interesul ei se concentra pe volumul Histoire de la langue roumaine semnat de român, carte citită cu religiozitate încă dinainte de a sosi la Bucureşti. Pe de altă parte, ea era capabilă să completeze studiile profesorului ceh. Cel din urmă o asigură că uşile se vor deschide în România, fără reţineri. Aşa s‑a întâmplat. De la cel dintâi academician la cutare cercetător prezent în cele douăsprezece scrisori însoţitoare. Suplimentar, cu scriitorii din linia întâi canonică se vedea de la prima experienţă. Câştiga timp, cum s‑ar spune. Mersese la sigur, depăşind tranziţiile obişnuite. Doctoranda vrea să‑şi perfecţioneze limba română cu o ambiţie care astăzi s‑a pierdut. Jindra Hušková–Flajšhansová citeşte literatura actualităţii şi participă la tot ce poate şi ţine de cultura română. Senzaţia este că nu‑şi trăieşte vârsta, iar dacă impulsurile există, ea le aşază în procesul de asimilare culturală. Proiectele ei se derulează pe repede‑nainte. Spiritul critic se manifestă deja fără ascunzişuri. Cursurile universitare la care participă, susţinute de Iorga, Ion‑Aurel Candrea, Ion Bianu şi Ovid Densusianu, o ajută să‑şi clarifice terminologia şi conceptele necesare definitivării tezei de doctorat. Personalitatea şi disponibilitatea profesorului Densusianu îi amintesc probabil de atitudinea maestrului Jarník. Cum singură mărturiseşte, încă de la primele interferenţe cu cărţile şi cursurile lui, Jindra Hušková‑Flajšhansová este captivată. Despre personalitatea profesorului român spune că era complexă şi multilaterală, „de savant excepţional”, „de nespus şi fin şi adânc cunoscător al limbii, ca şi al celorlalte limbi romanice, a produs o puternică impresie asupra mea”. În plus, mărturiseşte ea, „m‑a cucerit prin perspectivele largi ale cunoştinţele sale formulate în faţa ascultătorilor. Cursurile şi publicaţiile sale au constituit pentru mine călăuza de bază nu numai în timpul studiilor mele, ci şi mai târziu în activitatea mea proprie…”. Jindra Hušková-Flajšhansová este încă o dovadă că, fără admiraţia sinceră, orice întemeiere este aproximativă. În orice caz, nefuncţională şi, de cele mai multe ori, nenaturală. În Densusianu găseşte mentorul şi scriitorul, stilistul şi cercetătorul, antropologul şi sociologul laolaltă. Însuşi Lovinescu, pe care Ovid Densusianu îl parodiase şi‑i atacase în mai multe rânduri, era în centrul polemicilor din epocă. El conducea „Vieaţa nouă”, revistă ce apăra modernismul în epocă, recunoscând chiar Lovinescu, dar tot criticul spunea despre revistă că era hulită şi neobservată de critică şi necitită de public, nici de scriitori, poate de „un mic cerc de studenţi, departe de apele mari ale literaturii momentului şi chiar de izvorul adevăratei literaturi moderniste”. Că revista lui Densusianu nu impunea o literatură, era o chestiune, însă mai important, iată, şi prin destinul studentei străine, era chiar accesul lor la ideologia modernistă din cercurile universitare. E de la sine înţeles de ce Jindra găseşte în Densusianu un profesor cărturar, dar şi un spirit pedagogic. Deşi uimitor îmi pare că Lovinescu îi reproşa în Istoria literaturii române contemporane lipsa oricărei puteri de comunicare şi de însufleţire „prin erupţia sentimentului şi forţa expresiei sugestive, de a deştepta atenţia, şi de a trezi energii, de a putea crea, într‑un cuvânt, o stare de conştiinţă, o sensibilitate determinantă”. Întreaga mărturie a Jindrei Hušková‑Flajšhansová afirmă contrariul. Astăzi, Densuisanu e uitat, apropo, în cultura română; deşi acelaşi Lovinescu îi cita afirmaţiile despre literatura şi întreaga cultura ce trebuiau „să se potrivească duhului vremii”, amendând concepţia „anacronică a izolării” în primitivism, la care afirmaţii, să recunoaştem, adera în felul lui. De bună seamă că Jindra Hušková‑Flajšhansová trăia experienţa culturii române în momentul ei de fierbere modernistă. Neîntâmplător, maestrul ei român o atrage în siajul poeziei moderne europene, actualizând, prin cultura franceză şi altele, felul cum trebuie asimilată literatura română a momentului. La început, Jindra îl vedea drept „un entuziast cercetător şi iubitor al poeziei populare române” care „a trezit în mine un sentiment trainic de dragoste fără margini pentru limba şi literatura română”. Mai târziu, ea înţelegea că, prin cultura română, ea avea acces, paradoxal, la întreaga literatură modernă. Învaţă, are interogaţiile ei, e sârguincioasă şi pregătită să facă diferenţe, nu doar să imite sau să ia ideile de‑a gata. Aş spune că, dincolo de câştigurile în plan cultural, Jindra izbuteşte ca om să câştige un spirit critic prin cultură, altminteri, interzis, mai ales că interesul primar se reducea la limbaj. Poate tocmai de aceea, ea încheie în mare teza doctorală cu titlul Terminologia creştină la Români. Inedită, dar şi stranie pentru un cercetător străin. Totuşi, titlul trebuie înţeles doar ca o etapă a asimilării limbii române.
Muncind constant, proiectele îi reuşesc. Notele mari la examene o încântă atât de mult încât, după încheierea anului universitar, nu se întoarce acasă, în Cehia. Dorul de părinţi se simte mai puţin decât dorul de aventură? Probabil. Însă aventura ei exclude experienţa vârstei, ea caută plăcerea asimilării culturale. Din nou. Trăsese din greu tot anul, fără să se gândească la relaxare. Aproape că nu vizitase nimic din România în afara Bucureştiului. E decisă să corecteze neajunsurile. Doar profesorul Jan Urban Jarník bătuse cu pasul jumătate din ţară.
La fel de inconştientă cum plecase prin război în toamnă ca să ajungă la Bucureşti, Jindra porneşte acum în aventura descoperirii Transilvaniei. Singură! La popasul făcut la Buşteni destinul îi face din nou cu ochiul: se împrieteneşte cu alte studente şi parcurg împreună harta României (Braşov, Alba‑Iulia, Blaj, Sibiu, Avrig etc.). Ajunsă la Sibiu, gândul îi este la profesorul ei din lazaretul românesc de la Strahov, Horia Petra‑Petrescu. Află de la secretarul „Astrei”, Ioan Georgescu, că dr. Horia Petra‑Petrescu se retrăsese la casa părintească, ca să poată lupta mai bine cu bolile. Aşa încât, îl revede la Sălişte, lângă Sibiu. Desigur că aventura culturală nu rămâne doar pentru sine. Notează tot, impresiile sunt vii şi au miez. Evenimentele şi întâmplările din călătoria în Ardeal se regăsesc în articolele trimise la ziarul din Brno. Din doctoranda studioasă din timpul anului universitar, în vacanţă, ea este reporterul ceh care promovează frumuseţile României.
Încheiată ca iniţiere primă, aventura românească pregăteşte susţinerea tezei de doctorat Terminologia religioasă românească cu privire specială la influenţele slave, la care lucrează intens la Bucureşti, descoperind adevărate comori lingvistice la seminarul profesorului I.A. Candrea. Munca din România îşi arăta peste puţin timp roadele. La 21 aprilie 1921, ea îşi va susţine teza la Universitatea Carolină din Praga – atenţie, în limba română!
Cu diploma în mână, cu traduceri şi articole publicate, proaspăta absolventă a studiilor de doctorat n‑are unde să lucreze cu pregătirea ei. Cum ar veni astăzi, ea era supracalificată. La 23 de ani, viaţa părea nelimitată, cariera – limpede în mintea ei, neconcretizabilă în realitate. De un an, femeile din Cehoslovacia primiseră dreptul de‑a vota. Totul e proaspăt şi atrăgător, dar nu există nicio posibilitate de integrare profesională. De nicăieri, în aparenţă, providenţa schimba destinul: Jindra Hušková‑Flajšhansová primeşte postul de bibliotecară la Universitatea din Bratislava, pe care‑l îmbrăţişează din prima clipă. Simţind probabil că locul e viran, că tot ce se clădeşte de‑acum înainte e piatră de temelie, ea se implică în proiect cu o energie rară. Eforturile ei seamănă cu cele ale întemeietorilor. Diferenţa era că, de astă dată, o singură femeie făcea cât o lume. În scurt timp, reuşeşte să pornească cursurile de limba română la Universitatea Comenius din Bratislava, ţinând aproape relaţiile şi contactele româneşti. Dialogurile epistolare cu marii noştri scriitori interbelici şi, mai târziu, traducerile din cultura Română vor defini o fiinţă însufleţită numai promovând literatura noastră.
■ Critic, teoretician şi istoric literar, profesor
Marius Miheţ
