Tocmai de aceea, cred că ar fi bine ca dicţionarul tipărit (oricum, o lucrare amplă, de ţinută enciclopedică) să fie însoţit – într-o ediţie viitoare, corectată şi adăugită – de un DVD, care să includă cel puţin o mie de fotografii ale principalilor reprezentanţi ai fiecărei bresle incluse în sumar.
Volumul „Cinematografiştii. 2345 de cineaşti, actori, critici şi istorici de film, şi alte persoane şi personalităţi care au avut de-a face cu cinematograful din România sau care sunt originari de pe aceste meleaguri” de B.T. Rîpeanu, apărut la Editura „Meronia”, o variantă revăzută şi substanţial dezvoltată a lucrării „1234 de cineaşti români”, de Cristina Corciovescu şi Bujor T. Rîpeanu editată cu aproape două decenii în urmă de „Editura Ştiinţifică”, se anunţă ca o carte de referinţă în domeniul acesta destul de firav al cărţii de film din România. Din mai multe motive. Întâi, 
pentru că îşi propune să ofere date biografice şi filmografice esenţiale despre „persoanele şi personalităţile” care au avut de a face – fiecare în domeniul său de activitate – cu producţia cinematografică din România. În al doilea rând, pentru că dicţionarul cuprinde o listă aproape exhaustivă de cineaşti români (chiar dacă numărul titular este stabilit aprioric, situaţie care l-ar fi putut determina pe autor, prin forţa lucrurilor, să supra-liciteze sau să sub-liciteze lista de nume înscrise în sumar). Într-un al treilea rând, pentru că informaţia este adusă la zi, astfel încât atât publicul larg cât şi cititorii de specialitate au la îndemână un instrument de lucru actualizat şi destul de bine informat din punctul de vedere al documentării. Cartea confratelui de breaslă Bujor T. Rîpeanu mi se pare a fi, aşadar, o lucrare necesară în peisajul editorial autohton, chiar dacă există şi anumite aspecte discutabile ale lucrării. Însuşi titlul cărţii poate fi pus sub semnul întrebării. Autorul, în „cuvântul înainte”, are un prim sub-capitol întitulat „Cinematografişti vs. Cineaşti”, în care îşi expune, limpede, punctul de vedere în acest sens, dar personal, în ciuda argumentelor sale, păstrez sub semnul întrebării titlul ghidului bio-filmografic. De ce spun asta? În primul rând pentru că noţiunea de „cinematografist”, pe care o aflăm şi în dicţionarele de „ultimă oră” ale limbii române, a ieşit, practic, din vocabularul curent, mie personal îmi sună a „arhaism” (deşi, ştiu, este riscant să vorbeşti despre arhaisme în cazul unor cuvinte introduse în limbă abia în secolul XX!). Mai potrivit pentru un asemenea dicţionar cinematografic, editat astăzi, mi s-ar fi părut titlul „2345 cineaşti români” (condiţii în care, din subtitlul explicativ, citat la începutul acestui referat, ar fi trebuit să dispară formulări ambigue precum „persoane şi personalităţi care au avut de-a face cu cinematograful din România” şi să apară câteva categorii primordiale ale profesiunii de cineast precum „regizori, scenarişti, compozitori, operatori, actori, scenografi, monteuri, tehnicieni, producători, critici şi istorici de film”, cum de altfel, autorul o şi face – parţial – la pagina 13!). Dar nici această formulă nu este lipsită de riscuri: practic, o seamă de nume (din categoria acelora care – cum o spune autorul – în calitate de „activişti politici implicaţi în cinematografie”, „au avut de-a face cu cinematograful din România”, pe felia lor, mai mică sau mai mare, de responsabilitate) nu şi-ar mai fi aflat locul în această carte, pentru că nu pot fi consideraţi cineaşti (chiar dacă, de pildă, despre cuplul prezidenţial din anii regimului totalitar, de câte ori cei doi apăreau pe coperta revistei „Cinema”, se spunea, în folclor, că sunt „comicii vestiţi ai ecranului”). Pe de altă parte, dacă autorul ar fi ales formula de titlu „2345 de cineaşti români”, ar fi fost cazul să introducă în carte (în locul „cinematografiştilor” care nu au fost niciodată cineaşti) mai mulţi dintre membrii Uniunii Cineaştilor din România, unii dintre ei – printre care colegi de breaslă ai autorului! – pe nedrept uitaţi, sau lăsaţi premeditat pe dinafară. De altfel, asemenea observaţii am formulat şi în referatul adresat editurii înaintea publicării volumului, dar autorul n-a ţinut seama de multe dintre semnalările respective. B.T. Rîpeanu rezervă spaţii diferite (de la două-trei rânduri la câteva zeci sau sute) persoanelor incluse în sumarul acestui ghid bio-filmografic, propunând, astfel, direct şi indirect, o ierarhie valorică personală, cu care putem fi sau nu putem fi de acord, astfel de opţiuni valorice reprezentând, practic, punctul de vedere al autorului. Aş vrea să semnalez, totuşi, câteva riscuri, aducând în discuţie doar câteva exemple din mai multe posibile. Pe aceste criterii „tehnice” (ale spaţiului acordat) propuse de autor, care devin, implicit, criterii valorice, reiese, de pildă, că unii dintre cei mai importanţi cineaşti din România ar fi operatorii de imagine Nicolae Barbelian, Vasile Gociu, Traian Popescu-Tracipone, Tudor Posmantir sau Iosif Bertök. Neîndoios – aşa cum reiese şi din „articolele” pe care li le rezervă B.T.Rîpeanu – aceşti cineaşti au fost foarte activi, prolifici, în anii de început ai cinematografiei naţionale, dar, şi din pricini „obiective” – multe titluri din filmografia citată fiind foarte lungi –, şi pentru că autorul a fost mai puţin selectiv ca altădată, textul rezervat acestor operatori este supra-dimensionat, ierarhia valorică preconizată de autor fiind astfel periclitată. Nu neapărat din perspectiva dimensiunii, alte câteva articole ale dicţionarului ar fi reclamat, din motive diferite, o atenţie specială.
În primul rând, cred, articolul despre autorul primului lung metraj românesc, Grigore Brezeanu. B.T. Rîpeanu îl 
consideră, pe bună dreptate, pe Grigore Brezeanu, „principal realizator” al lung metrajului Independenţa României (noţiunea de regizor, să recunoaştem, era destul de nebuloasă în cinematograful anilor 1911-1912!), nu ezită să menţioneze şi sprijinul acordat de experimentatul actor Aristide Demetriade tânărului realizator Grigore Brezeanu (care avea abia 20 de ani când realiza acest prim lung metraj de ficţiune), consemnează, deasemenea, faptul că „paternitatea şi anvergura iniţiativelor sale au fost negate de unii istorici de film, care nu ezită a le minimaliza până la anulare”, dar cred că această negare a meritelor lui Grigore Brezeanu (datorată, practic, unui singur istoric de film!), nu trebuie menţionată doar la modul constatativ, ea trebuie însoţită de o atitudine (de respingere sau măcar de regret) a comentatorului. Spun asta şi în perspectiva ca acest articol de dicţionar să constituie nucleul unui volum dedicat, de însuşi autorul dicţionarului, ilustrului pionier al cinematografiei naţionale Grigore Brezeanu, volum care, în mod obligatoriu, urmează să repare imaginea distorsionată a tânărului cineast care, cu mai bine de un veac în urmă, iniţia şi finaliza primul lung metraj românesc de ficţiune. Din cu totul alte motive, cred că trebuia revăzut articolul consacrat „cinematografistului” (sau cineastului?) Nicolae Ceauşescu. Etapele ascensiunii politice a tânărului „ucenic cizmar” sunt mai puţin importante într-un dicţionar cinematografic, cred că articolul trebuia să se rezume la relaţiile fostului preşedinte al României cu cinematograful (insistându-se pe aberantele forme de manifestare ale cultului personalităţii, care au condus şi la o serie întreagă de filme omagiale, menţionându-se eventual şi faptul că, într-un document oficial de partid, Nicolae Ceauşescu a condamnat un film precum Faleze de nisip de Dan Piţa). S-au strecurat pe parcursul acestui amplu dicţionar (cu aproximativ 2345 de articole) şi câteva erori de informaţie, uneori datele despre personajele în cauză sunt insuficiente, alteori există nişte scăpări, aş zice, inerente la un asemenea volum de muncă, dar nu voi enumera aici aceste imperfecţiuni (pe care, cel puţin parţial, le-am transmis autorului, pentru a fi remediate într-o ediţie viitoare). Persistă în volum şi câteva semne de întrebare pe care, desigur, autorul va încerca să le elimine.
Un volum de muncă imens a stat la baza amplului ghid bio-filmografic realizat de Bujor T.Rîpeanu, unele scăpări erau – cum spuneam la un moment dat – inerente. Unul dintre sub-capitolele „cuvântului înainte” este intitulat, de altfel, „Un proiect de o viaţă”, şi se simte pregnant faptul că dicţionarul a fost, pentru autor, un proiect de o viaţă. O documentare substanţială şi riguroasă stă la baza fiecărei „fişe” de dicţionar, atât trecutul cât şi prezentul cinematografului românesc şi mondial sunt cercetate minuţios pentru aflarea informaţiilor necesare pentru judicioasa portretizare a fiecărui subiect. Cum o mărturiseşte autorul şi în „cuvântul înainte”, când vorbeşte despre „virtuţi publice” şi „vicii private”, încearcă să evite, în lucrare, „capcana vieţii private” în portretizarea personajelor dicţionarului, fapt care consolidează, neîndoios, ţinuta ştiinţifică a demersului publicistic, fondul moral al cercetării 
întreprinse (chiar dacă acest obiectiv nu a fost atins decât parţial). Pe de altă parte, ţinând seama de condiţionările reale ale cinematografului cu epoca sa, autorul explică necesitatea ca uneori, în fişa de dicţionar, să vorbească şi despre evoluţia politică a unor subiecţi, şi chiar despre relaţiile unora dintre ei cu organele represive. Conştient de faptul că nu trebuie să comită abuzuri pe acest „teritoriu minat”, autorul crede că lucrarea de faţă, marchează, faţă de lucrări anterioare, „un substanţial progres calitativ” (deşi am semnalat, în câteva articole, reminiscenţe ale unui mod de gândire perimat). Autorul face câteva trimiteri şi spre translaţia de la 1234 la 2345, dar cred că în prefaţă ar fi fost binevenit şi un sub-capitol „2345 vs. 1234”, îndeosebi pentru a elucida subiectul trecerii de la o lucrare cu doi autori la o lucrare cu un singur autor. Cartea criticului şi istoricului de film Bujor T. Rîpeanu cuprinde, pe lângă ghidul de la A la Z al celor 2345 de cinematografişti sau cineaşti investigaţi, un „cuvânt înainte”, o listă a abrevierilor folosite, referinţe bibliografice şi un ghid pentru cititorul străin (în franceză şi engleză). Din multe puncte de vedere, aşadar, lucrarea reprezintă un foarte util „instrument de lucru” pentru specialiştii din ţară şi de peste hotare, un necesar „ghid” orientativ pentru cinefilii de pretutindeni. Tocmai de aceea, cred că ar fi bine ca dicţionarul tipărit (oricum, o lucrare amplă, de ţinută enciclopedică) să fie însoţit – într-o ediţie viitoare, corectată şi adăugită – de un DVD, care să includă cel puţin o mie de fotografii ale principalilor reprezentanţi ai fiecărei bresle incluse în sumar. Eficienţa unui asemenea important ghid cinematografic ar spori, iar cercetarea de o viaţă a criticului, teoreticianului şi istoricului de film Bujor T.Rîpeanu şi-ar atinge plenar ţinta estetică şi moral-filosofică.
