Prin Comoara regizorul face şi el această schimbare de suport, secondat de directorul de imagine Tudor Mircea, care preia ideea cineastului că noua tehnică cere mai multă precizie în folosirea instrumentului şi în materializarea intenţiilor.
Într-o ediţie a Festivalului de la Cannes intens criticată pentru că a favorizat prezenţa Franţei în selecţia oficială (şi în palmares), a doua secţiune competitivă importantă, Un certain regard, a selectat filme mai interesante, dintre care două româneşti: Comoara de Corneliu Porumboiu şi Un etaj mai jos de Radu 
Muntean. Primul dintre ele a impresionat juriul condus de Isabella Rossellini care i-a atribuit Premiul Un certain talent. Inspirata decizie de a lansa imediat pe ecranele româneşti premiatul film a mărit şansele acestuia de a fi primit cu entuziasm de publicul de acasă, mai ales că avem de-a face cu o comedie profund impregnată de probleme ale actualităţii.
În primul rând, ar trebui să ne aducem aminte că Porumboiu face parte din cineaştii de „liga întâi” ai Noului cinema românesc, alături de Cristi Puiu, Cristian Mungiu şi Radu Muntean. El este şi cel mai deseori premiat la Cannes: în 2004 cu Premiul Cinefondation pentru scurtmetrajul Călătorie la oraş, în 2006 cu Premiul Camera d`Or pentru lungmetrajul de debut A fost sau n-a fost? şi, în 2009, cu două premii (FIPRESCI şi Premiul Juriului) în secţiunea Un certain regard pentru Poliţist adjectiv. Numai Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism (2013) nu a fost selectat la festivalul de pe Croazetă (dar a fost la Locarno) fiind considerat de unii critici „prea conceptual” şi puţin accesiblil ca mesaj. Nu ader la această părere şi consider că este una dintre cele mai importante pelicule autoreflexive ale cinemaului nostru, incluzând o profundă meditaţie asupra implicaţiilor estetice ale trecerii de la filmarea pe peliculă la digital.
Prin Comoara regizorul face şi el această schimbare de suport, secondat de directorul de imagine Tudor Mircea, care preia ideea cineastului că noua tehnică cere mai multă precizie în folosirea instrumentului şi în materializarea intenţiilor. Corneliu Porumboiu alege, la nivel narativ, calea simplităţii. Personajul principal Costi (Cuzin Toma), angajat la Primărie, se lasă convins de vecinul Adrian (Adrian Purcărescu) înglodat în datorii, cu o firmă falimentară, să-şi investească economiile în căutarea unei presupuse comori îngropate în curtea casei de la ţară a celui de-al doilea. Legenda potrivit căreia străbunicul vecinului ar fi îngropat o parte din avere, la venirea comuniştilor, pare plauzibilă, iar ajutorul modernelor detectoare de metale pare accesibil. Obţinută cu reducere de preţ de la un tehnician care lucrează „la negru”, Cornel (Corneliu Cozmei) numai în weekend, intervenţia aparatului-minune, prevăzut cu scanner şi cu softuri de procesare a imaginii, ocazionează scenele cele mai amuzante şi mai pline de suspans ale filmului. Echipa formată ad-hoc explorează diferite zone ale proprietăţii, presupunerile fiecăruia unde ar trebui să se afle aurul căutat antrenând cercetarea istoriei unei familii marcate de revoluţii (cea de la 1848), războaie şi schimbări de regim. Detaliile dramatice (ocuparea casei de locatari nedoriţi) se intersectează cu cele comice (cele privind schimbarea rapidă a destinaţiei în anii tranziţiei, de la grădiniţă la grajd şi apoi la bar de striptease).
Prelungite până noaptea târziu, căutările şi săpăturile la lumina unui bec declanşează conflicte între caracterele total opuse: nervosul Adrian şi flegmaticul Cornel. Cel mai eficient rămâne Costi, care pare motivat nu numai de perspectiva rezolvării problemelor financiare cu ajutorul comorii, ci şi de promisiunea făcută băieţelului său de a o aduce acasă. Interacţiunile dintre cei trei amintesc de conflictele verbale ale celor trei bărbaţi înghesuiţi în micul studio de televiziune din A fost sau n-a fost? Umorul „marca Porumboiu”, bazat deseori pe decalajul de reacţii, e din nou prezent, cu momente de subtilitate şi de remarcabilă inventivitate. Relaţia dintre sunetul strident al detectorului de metale, decupat în liniştea grădinii, şi creşterea nervozităţii lui Adrian e foarte eficient gradată şi speculată.
Intervenţia aparatului modern în naraţiune nu e doar o sursă de gaguri, ci şi o nouă ocazie pentru Corneliu Porumboiu de a reflecta asupra mijloacelor moderne de investigare. Dacă în Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism discuţia despre noile tehnici şi efectele lor în cinema era explicită (cu 
excepţia includerii endoscopiei), aici devine implicită. Din nou discursul cinematografic recurge la soluţia ecranului în ecran (fie ecranul detectorului, fie al televizorului unde are loc un talk show despre Roşia Montana) ceea ce ne aminteşte de părerea lui Gilles Deleuze că în toate artele „opera în interiorul altei opere este deseori legată de motivul unei investigaţii, unei răzbunări, conspiraţii sau intrigi.1”
Simplitatea poveştii despre solidaritatea născută din disperare economică ne lasă să descoperim treptat soluţii de subtilitate purtând marca Porumboiu.Avem o poveste în interiorul altei poveşti (pornind de la citirea, înainte de culcarea băiatului, a unor pagini din Aventurile lui Robin Hood şi ajungând la finalul cu naivitatea asumată a confecţinonării unei comori pentru copii). Avem o alegorie despre fascinaţia aurului care nu se dezvoltă, în mod previzibil, într-o glosă pe tema „banul, ochiul dracului”. Se pare că opţiunea pentru happy end şi idea regizorului că „aurul e soarele din pământ” au declanşat obiecţii ale comentatorilor din România, care preferă tonul sarcastic celui amabil ironic. Nu i-aş refuza regizorului dreptul de a-şi păstra optimismul în privinţa naturii umane şi de a ne propune o convenţie de basm, în care îşi revizuieşte şi arsenalul de tehnici: cadrele devin mai scurte, montajul mai alert şi culoarea mai intensă. Cei dornici să îşi confirme certitudinile despre Porumboiu vor avea şi ei destule motive de satisfacţie. Regăsim duelul verbal soţ-soţie (ca în Poliţist adjectiv şi Metabolism) în scena discuţiei despre istoria României şi Proclamaţia de la Islaz, unde femeia îşi dovedeşte superioritatea intelectuală. Ne reconfirmăm părerea despre umorul mucalit al lui Porumboiu, revelat mai ales în discuţiile cu tentă absurdă dintre bărbaţi.
Destul de ciudat, acest haz plin de subtilitate şi inteligenţă al regizorului este apreciat mai mult în străinătate, la Cannes mai ales, de unde Comoara s-a întors cu un nou premiu. Rămâne să reflectăm la acest lucru, nu înainte de a semnala justeţea opţiunii cineastului pentru „poveştile mici” despre o lume pe care o cunoaşte şi o priveşte cu empatie. Pentru că, aşa cum scria în decembrie 2008 influentul critic A.O. Scott de la New York Times: „Mai rămân lumi de descoperit şi poveşti de spus între graniţele unei ţări mici, cu o istorie complicată, şi cu un mare număr de regizori ambiţioşi şi clarvăzători”.
1. Gilles Deleuze, Cinema 2. The Time Image, University of Minnesota Press, Minneapolis, 1989
