Pentru cine urmăreşte constant noutăţile cinematografice, datele mai noi despre box-office au darul de a repune în termenii cunoscuţi ideile despre supremaţia filmelor de tip blockbuster. Pentru cine nu e familiarizat cu termenul, să dăm o definiţie: este acea producţie – de obicei, americană – cu buget mare şi cu actori bine plasaţi în star system, care încasează într‑o lună peste 100.000.000 de dolari. Dacă datele sistematizate arătau că, până acum, cele mai văzute filme ale verii sunt Inside out 2 (peste un miliard şi jumătate de dolari în nici două luni) şi Despicable me (aproape 900.000.000 într‑o lună), apare acum şi un blockbuster care a depăşit deja 1 miliard de dolari mondial, Deadpool & Wolverine, având avantajul unor vedete bine cotate în fruntea distribuţiei, pe Ryan Reynolds şi Hugh Jackman. Şi în România ordinea succeselor verii e cam aceeaşi, primul menţionat are încasări de 2,5 milioane dolari, al doilea de 1,3 milioane de dolari, iar recent lansatul Deadpool & Wolverine – 1.670.000.
Cum a reuşit acest nou blockbuster un asemenea scor, nefiind un film de familie, ca celelalte două, formulă lansată de Disney pentru că aduce (şi azi) mai mulţi spectatori în sălile de cinema? În primul rând, să observăm că el face parte din norocoasa specie a adaptărilor după benzi desenate (comics) Marvel, această translare dintr‑un mediu audiovizual în altul în care creatorul unui univers inconfundabil (identificat de obicei cu Stan Lee, principalul editor al comic‑book‑urilor cu supereroi) a strălucit. Transformarea poveştilor desenate în cinema a fost identificată de multă vreme ca o „mină de aur” în producţia care mizează mult pe succesul lungmetrajelor lansate în timpul verii. Se spune că sensibilitatea „summer event” (eveniment de vară) s‑a accentuat în anii ’80, când adaptările au fost atribuite unor regizori marcanţi, precum Tim Burton, care a deschis, în mod personal, calea spre supereroi ai ecranului, precum Batman (Batman – 1989 şi Batman Returns – 1992). Se crede că distribuţia a contribuit mult la succesul financiar al adaptărilor (incluzându-i pe Michael Keaton, Michelle Pfeiffer, Danny De Vito, Christopher Walken), dar unii comentatori cred că şi mai mult succesul se datorează stilului inconfundabil de autor al lungmetrajelor care au iniţiat noua franciză (teză susţinută mai ales de criticul Bart Beaty). Desigur, Tim Burton era deja apreciat pentru sensibilitatea sa gotică (afirmată şi în scurtmetrajele sale de animaţie), pentru atmosfera întunecată realizată prin excelenta stăpânire a eclerajului şi încadraturii, dovedind mereu solida cultură cinematografică a regizorului. Şi pentru că seria Batman şi‑a dovedit forţa economică, au urmat şi alte lungmetraje, dintre care s‑au afirmat mai ales cele realizate de un alt cineast cu semnătură auctorială inconfundabilă, Christopher Nolan: Batman Begins (2003) şi The Dark Night (2008), cu evidente trimiteri la temele neliniştitoare de azi, precum terorismul şi expansionismul.
Cu timpul francizele cinematografice cu supereroi (precum Batman, Spider Man, Iron Man, Captain America) îşi definesc din ce în ce mai bine identitatea, dar în noul mileniu sunt marcate, din ce în ce mai vizibil, de o nouă tendinţă: relativizarea noţiunii de „supererou” şi acceptarea unor trăsături de antierou, ca urmare a dorinţei de a spori complexitatea morală a personajelor.
Acest lucru defineşte, cred, în mod special noul Deadpool & Wolverine, semnat de Shawn Levy, cunoscut pentru realizări precedente precum Night at the Museum (2008), Red Steel (2011) sau The Adam Project (2022), cu rezultate financiare satisfăcătoare. El a mai lucrat cu Ryan Reynolds înainte de premiera din 2024 şi acum pune în valoare mai ales trăsăturile sale de antierou (e grobian, face glume deplasate, acţionează haotic, dar beneficiază de înzestrări care‑l fac nemuritor şi capabil mereu să renască din propria cenuşă). Dar felul cum se transformă Wade Wilson – numele real al eroului – dintr‑un canadian desfigurat de boală într‑un personaj cu forţă de regenerare supraomenesc este credibil demonstrat în noul film, care foloseşte creativ efectele speciale. Cum bine s‑a observat în cronicile apărute după lansarea lungmetrajului, naraţiunea nu contează prea mult şi se bazează mai mult pe caracteristicile unui multivers în care incursiunile în trecut sunt posibile, ca şi întâlnirile cu eroi declaraţi decedaţi în episoade pecedente, precum Wolverine, jucat de Hugh Jackman, atracţia numărul 1 a filmului care a umplut cinematografele în lumea întreagă. Ei se coalizează pentru a anihila malversaţiunile unor negativi alimentaţi cu ură de un aparent respectabil bancher, Paradox, interpretat de expresivul Matthew Macfadyen.
Dar principalul merit al lungmetrajului nou se datorează umorului său meta, capacităţii situaţiilor şi dialogurilor de a face fulgerătoare şi amuzante trimiteri la alte episoade ale francizelor Marvel, sau chiar la viaţa personală a interpreţilor. Replicile răutăcioase ale lui Deadpool în principal se referă atât la propria lui soţie (Blake Lively, într‑un rol secundar), cât şi la divorţul recent al lui Hugh Jackman şi la bârfele aferente iscate de el. În general plouă cu referinţe ironice la lumea filmului, dar poate cea mai haioasă replică e cea adresată lui Wolverine, amintind că „Disney te va pune să faci asta până la 90 de ani” atunci când el se plânge că e prea solicitat de înfruntarea fizică pe care trebuie s‑o reia mereu, mai ales că inamicii se pot regenera. Iar când spune Disney, se referă, desigur, la producătorul foarte puternic de azi, el nerămânând singurul ironizat în dialogurile care îi „înţeapă” şi pe cei de la Fox ori de la Columbia, alţi doi mari producători care au pus la cale adaptări cinematografice după benzi desenate. Această calitate a umorului din Deadpool & Wolverine, autoreferenţial şi autoironic (se spune că mai ales glumele lui Ryan Reynolds distrug cel de‑al patrulea perete, obţinând efectul de distanţare brechtian); ne face să sperăm că producătorii de la Hollywood vor înceta să considere publicul mai stupid decât este. Adresându‑se inteligenţei şi plăcerii lui de a stabili conexiuni cu alte filme cunoscute, pot apărea producţii care să satisfacă atât în termeni financiari, cât şi estetici. Să vedem ce surprize ne mai rezervă vara.
■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist
Dana Duma
