Într‑un interviu de acum câţiva ani, actriţa Maia Morgenstern îmi mărturisea nemulţumirea ei în legătură cu felul cum se scrie despre munca actorului, în diverse forme publicistice. Ea spunea: „Pe noi ne interesează ce se scrie despre noi. Dar avem de multe ori sentimentul că nu a fost analizată cu destulă atenţie – nu e vorba de laude sau de înjurături –performanţa actorului. În general, şi nu am citit toate tipurile de eseuri critice, dar despre actori e vorba în general mai la urmă, pour la bonne bouche, ca să zic aşa”. (Revista Film nr. 4/2015)
Câtă dreptate avea! Îmi amintesc din nou cuvintele ei cu ocazia despărţirii de Luminiţa Gheorghiu, cea mai importantă actriţă a Noului Cinema Românesc. Deşi e vorba de o despărţire previzibilă (căci erau destul de cunoscute de aproape un deceniu trecerile ei pe la chimioterapie), e totuşi o despărţire dureroasă de o artistă căreia am avut ocazia să‑i urmăresc parcursul încă de la spectacolele din studenţie, unde îşi dădea măsura talentului mai ales în montările colegilor de la regie de teatru (unde în anii ’70 erau profesori marii regizori David Esrig şi Radu Penciulescu). Intuiţia mea că Luminiţa Gheorghiu va deveni o mare actriţă a fost confirmată (ea a fost integrată imediat după absolvire prestigioasei trupe de la Bulandra), dar mă bucur să constat că, în perspectiva timpului, aşteptările mi‑au fost depăşite. Ea a devenit emblema Noului Cinema Românesc, mai ales graţie rolului din Moartea domnului Lăzărescu (2005), ataşanta asistentă medicală Mioara fiind primul personaj feminin care vine în minte celor care au o imagine asupra acestei mişcări cinematografice atât de apreciate la nivel internaţional. Şi asta nu se datorează doar numeroaselor premii internaţionale obţinute de film şi de interpretă (mai ales Premiul Asociaţiei Criticilor de Film din Los Angeles).
Regizorul acestui film‑far, Cristi Puiu, a integrat‑o pe Luminiţa Gheorghiu în mai toate proiectele sale, de la Marfa şi banii (2001) până la Aurora (2010), întregind cu fiecare apariţie personajul
complex al femeii oneste, mamă şi stâlp al familiei care încearcă, parcă, să ia pe umerii ei greutăţile celorlalţi. Această prezenţă constantă în opera aceluiaşi regizor confirmă ideea că un actor bun alege un stil de joc integrat sistemului estetic al filmului şi că din această categorie de interpreţi se aleg aşa-numiţii actori‑fetiş. Adică acei actori care caracterizează universul de autor al unui cineast.
Probabil că o anume vocaţie realistă, o anume forţă a autenticităţii au contat, în cazul Luminiţei Gheorghiu, şi în distribuirea ei repetată şi în filmele altor cineaşti. De pildă, Stere Gulea a distribuit‑o şi în rolul marcant al Catrinei din Moromeţii (1987) – film admirat de Cristi Puiu –, dar şi în Sunt o babă comunistă (20013), adaptare a romanului lui Dan Lungu. Luminiţa Gheorghiu a marcat şi filmografia altor regizori care au distribuit‑o constant, precum Laurenţiu Damian (Rămânerea, 1990, Drumul câinilor, 1991), Radu Mihăileanu (Trahir, 1992, şi Trenul vieţii, 1998) Călin Peter Netzer (Maria, 2002, Poziţia copilului, 2013, care i‑a adus Premiul Bayard d`or pentru cel mai bun rol feminin la Festivalul de la Namur). Şi Alexa Visarion a reuşit să o distribuie de două ori, în Înainte de tăcere (1978) şi Înghiţitorul de săbii (1981).
Chiar dacă nu au învestit‑o cu funcţia de actriţă‑fetiş, şi alţi cineaşti marcanţi ai Noului Cinema Românesc au apelat la talentul ei de a portretiza memorabil, fără a apela la tuşe groase. Printre aceştia se numără Cristian Mungiu, care i‑a oferit roluri mici, dar remarcate, în 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (2007) şi După dealuri (2012), ca şi Radu Jude în Aferim (2015), sau Corneliu Porumboiu (A fost sau n‑a fost, 2006). Şi tot o singură dată a jucat în regia lui Alexandru Tatos în Secvenţe (1982), un rol de soţie abuzată de un bărbat cam beţiv, de neuitat, deşi apariţia ei acoperă doar câteva minute din durata lungmetrajului aflat pe lista puţinelor filme realizate înainte de 1990, agreate de cineaştii din „noul val românesc”. Ce ar avea în comun aceşti cineaşti autohtoni? Răspunsul este, poate, sugerat, de felul cum Luminiţa Gheorghiu caracterizează colaborarea ei cu celebrul cineast austriac Michael Haneke la filmul Code inconnu (2000). Ea spunea, în interviul pe care mi l‑a acordat în 2013: „Şi el e minuţios şi nu‑i scapă nimic”. (Revista Film nr. 1/ 2013). Probabil că cineaştii care caută minuţios detaliile semnificative sunt cei care au pus‑o cel mai bine în valoare pe Luminiţa Gheorghiu în cariera ei cinematografică. Respectul faţă de regizorii care au o viziune proprie şi nu se mulţumesc să ilustreze un scenariu nu limitează aprecierea propriei strategii de abordare a rolurilor în cazul actriţei noastre, care pare că face parte din acea familie stimată de interprete care „se dizolvă în rol”, din care face parte şi celebra Meryl Streep. În interviul deja menţionat, în care se considera norocoasă că a fost adesea distribuită de tinerii regizori, mai adăuga o explicaţie interesantă pentru alegerea ei: „Eu am fost întotdeauna teribil de atentă la adevăr, pentru că observ, fie că e vorba de film sau teatru, exagerările care nu îşi au rostul”.
Dar poate că mărturisirea ei despre felul cum şi‑a construit rolul mamei capabilă de orice sacrificiu pentru a‑şi salva fiul după ce acesta comite un accident mortal din Poziţia copilului explică cel
mai bine modul de lucru al acestei actriţe perfecţioniste: „După ce am citit scenariul, mi s‑a părut la prima lectură că ştiu să‑l joc, îi intuiesc nuanţele, direcţia în care se duce personajul, tonurile şi semitonurile. Dar obiceiul meu este ca, indiferent de partitură, să nu cred că este obligatoriu să fie aşa, şi atunci încerc şi alte ipostaze, subtexte, două‑trei variante, şi de regulă mă cam întorc la prima, pentru că varintele pe care le fac sunt de dragul de a inventa ceva, pentru că nu ştii dacă din propuneri noi nu apare creativitatea. Când am citit scenariul am spus că, dacă finalul nu este făcut pe viaţă şi pe moarte, atunci aceasta mamă nu mai are nicio scuză, dragostea trebuie să fie singura scuză. Trebuie jucat pe viaţă şi pe moarte, pentru ca dragostea să fie lucrul care o scuză”. Această declaraţie mi se pare pur şi simplu un ghid pentru abordarea personajului de film demn de a fi studiat la facultate. Cuvintele Luminiţei Gheorghiu mi se par acum o altă moştenire valoroasă lăsată de actriţa emblematică a „noului val românesc”. Reprezentanţii acestei mişcări ar trebui să se simtă onoraţi şi de o altă declaraţie ce face parte din amintitul interviu, pe care o citez în final: „Eu mă bucur că am jucat în filmele tuturor acestor tineri foarte talentaţi: Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Călin Peter Netzer, Corneliu Porumboiu… Îmi sunt cu toţii dragi în aceeaşi măsură”. Vom încerca să o regăsim, din când în când, pe Luminiţa, văzând aceste filme.
■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist
Dana Duma
