Fenomenul Barbenheimer

Deşi vara cinematografică este, de obicei, lipsită de evenimente majore, iată că, de aproape trei săptămâni, vorbim – sau scriem pe Facebook – despre „fenomenul Barbenheimer”. Adică despre succesul masiv, la box‑office‑ul mondial, al filmelor lansate în aceeaşi zi, Barbie de Greta Gerwig şi Oppenheimer de Christopher Nolan. Unii pun recordul de încasări (primul a depăşit deja 1 miliard de dolari worldwide, celălalt se apropie de 700 de milioane de dolari (în prima săptămână a lui august) pe seama eficientei campanii din reţelele de socializare. Aproape toţi cei care au văzut cele două premiere simt nevoia să spună ceva despre ele, să se angajeze în polemici privind conţinutul lor, să le compare, să le laude sau să le eticheteze drastic cât mai vizibil.

Ca una care a stat la coadă la bilete şi a văzut filmele pe marele ecran, aş interveni în discuţie şi după ce am observat reacţiile sălii. În primul rând, am remarcat profilul special al spectatorilor într‑un caz şi în altul. La Barbie, o poveste inspirată de apariţia şi evoluţia păpuşii cu acelaşi nume, pusă vânzare de Compania Mattel din 1959, publicul majoritar era format din mămici de 30‑40 de ani, însoţite de 2‑3 copii, deseori sub 12 ani, cum recomandă ratingul, pentru care „parental guidance” însemna în principal ghidarea lor spre sala de proiecţie, greu de văzut în spatele uriaşelor pungi cu popcorn pe care micuţii le ţineau în braţe. Probabil atracţia spre sală a fost generată, la început, de costisitoarea publicitate care recomanda filmul ca pe o comedie irezistibilă gravitând în jurul păpuşii Barbie, declanşatoare de nostalgia care le‑ar fi convins pe mame să umple sălile. La Oppenheimer, un biopic dedicat „părintelui bombei atomice”, Robert Oppenheimer, dar mai mult decât o peliculă biografică, spectatorii erau în majoritate adolescenţi şi tineri, nimeni nu a părăsit sala, în ciuda lungimii (trei ore de proiecţie).Cred că nu se face, oricum, un act de dreptate invocând cifrele încasărilor, mai ales dacă privim numărul sălilor unde cele două pelicule au fost proiectate (cu aproximativ 50% mai multe în cazul Barbie, atât la nivel global, cât şi la noi). Vorbind despre România, aş semnala şi satisfacţia de a citi – şi interpreta – box-office‑ul după primele două săptămâni: 1.590.000 de dolari pentru Barbie şi 1.252.000 de dolari pentru Oppenheimer. Diferenţa nu e atât de mare ca în tabloul internaţional.

Să detaliem, deci, metodic, descrierea celor două filme‑record. Adaptare după cartea „Un Prometeu american” de Kai Bird şi Martin J. Sherwin, Oppenheimer este creditat, în primul rând, de semnătura regizorală. Britanicul Christopher Nolan este un nume foarte respectat graţie realizărilor sale anterioare, producţii de mare amploare foarte riguros decupate, filmate, interpretate. Tiluri precum Batman Begins (2007), Inception (2010), The Dark Knight (2012) sau Dunkrik (2017) au inspirat aprecieri entuziaste din partea criticilor de pe multe meridiane, au fost premiate sau nominalizate la Premiile Oscar sau BAFTA şi îl recomandă pe autor ca pe un cineast capabil să se adreseze audienţelor majoritare, atestând deseori ambiţii artistice mai mari decât confirmarea publicului. În plus, el este unul dintre ultimii regizori care lucrează analogic, folosind – foarte spectaculos – pelicula de 70 de mm, recomandabilă proiecţiei pe ecran IMAX. Este exact ceea ce el face în Oppenheimer, un film cu multe scene filmate în interioare şi puţine cu efecte speciale (şi acelea realizate fără instrumente digitale). S‑a remarcat că numai scena primei experienţe cu o explozie nucleară, în cadrul Proiectului Manhattan, desfăşurat în deşertul Los Alamos, are dimensiuni de superproducţie şi, în plus, un suspans devastator, pentru că participanţii nu ştiu încă dacă experimentul nu va genera şi alte distrugeri decât cele planificate. În acest segment narativ, al trecerii de la teorie la practică, Nolan introduce şi focusul asupra dramei interioare trăite de savantul Robert Oppenheimer, care începe să se învinovăţească pentru cataclismul declanşat de invenţia sa după bombardamentele asupra oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki (decisă însă de preşedintele Truman, jucat cu un uşor accent ironic de Gary Oldman). Foarte ingenios structurat narativ, în segmente color centrate asupra formării lui Oppenheimer (excelent interpretat de irlandezul Cillian Murphy) şi asupra audierii lui în 1954 în faţa Comisiei convocate pentru investigarea trecutului său, unde i s‑au descoperit simpatii de stânga, având ca efect invalidarea statutului de membru al Agenţiei Americane pentru Energie Atomică. Iar al treilea segment, filmat în alb‑negru, urmăreşte personajul cinic şi manipulator al politicianului Lewis Strauss (alt rol memorabil pentru Robert Downey jr.), care pierde candidatura pentru un loc important în guvern, în 1959, tocmai pentru că i se reproşează maşinaţiunile care l‑au trimis pe Oppenheimer în faţa comisiei de audiere, unde a fost tratat, în spiritul epocii mccarthyste, ca un adevărat inamic al Americii. Cei care reproşează filmului lui Nolan ba lungimea excesivă, ba faptul că nu a adus în naraţiune şi alţi savanţi importanţi în procesul realizării bombei atomice, în afară de Niels Bohr (alt actor irladez de excepţie, Kenneth Branagh), de Ernest Lawrence (Josh Hartnett), de Werner Heisenberg (Matthias Schweighöfer) sau Albert Einstein (Tom Conti), se prefac a nu observa că nu s‑a dorit o biografie fidelă a lui Oppenheimer. Filmul proiectează, la dimensiunile ecranului supradimensionat IMAX, sentimentele de vinovăţie ale eroului, care nu‑şi poate ierta victimele inocente din localităţile japoneze. Şi nu se poate trece cu vederea nici analogia sugerată de film, cu situaţia de azi, în care savanţii care au dezvoltat inteligenţa artificială avertizează, din ce în ce mai îngrijoraţi, asupra consecinţelor nefaste pe care aceasta le poate declanşa. Oppenheimer e un film dificil, dar foarte consistent şi cu ecouri alarmante în actualitate, motiv pentru care nu pot să fiu decât de acord cu cineastul american Paul Schrader, care îl consideră „cel mai important al noului secol”.

Nu e lipsit de importanţă nici Barbie, foarte racordat la ideile noii corectitudini politice, pe care le ilustrează pe rând: critica patriarhatului, a rasismului, a capitalismului, a consumerismului etc. Barbie este, cred, un film foarte bine scris. A se remarca co‑semnătura în dreptul scenariului: Noah Baumbach, soţul regizoarei Greta Gerwig, celebru realizator de pelicule independente el însuşi, printre care se numără The Squid and the Whale (2005), Greenberg (2013), Frances Ha (2015) şi A Marriage Story (2019), care a primit o nominalizare la Oscarul pentru cel mai bun scenariu. Am simţit deseori pecetea umorului lui Baumbach, mai ales în replicile scrise de cel care se autonumeşte „un elev al lui Woody Allen”. Replicile sună uneori chiar prea inteligent în gura personajelor din Barbieland, unde asistăm la opoziţia dintre o Barbie stereotipă (frumoasa Margot Robbie) şi un Ken tipic (Ryan Gosling), acesta strălucind în scenele cântate şi dansate, foarte abil coregrafiate într‑un decor inteligent stilizat, dominat de culoarea roz. Cam toţi spectatorii sunt de acord că bărbaţii din Barbieland (diferite ipostaze de Ken, reprezentând mai ales diferenţe rasiale) sunt de o idioţenie exagerată. E felul acestei comedii – mai precis satiră – de a critica patriarhatul (şi nu patriarhia, cum greşit s‑a tradus cuvântul patriarchy în subtitluri). Sigur că excesele feministe sunt compensate de forme superioare de umor, precum trimiterile cinefile: de la aluzia la scena de deschidere din 2001: Odiseea spaţiului de Stanley Kubric, la aceea privind rolul producătorului Bob Evans în producţia francizei Naşul. Multe alte asemenea probe de cinefilie găsim în Barbie (cu siguranţă nesesizate de puştimea consumatoare de popcorn), un motiv în plus să vedem ambele filme care au meritul de a ne readuce în faţa marilor ecrane.

■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist

Dana Duma