Paradoxul cinematografic românesc
După cea mai lungă interdicţie din istoria noastră de a frecventa cinematografele, vara a fost perioada recuperărilor, a festivalurilor şi a vizionărilor în aer liber care au readus spectatorii în faţa marilor ecrane. Ultimele trei luni au ocazionat premiere şi avanpremiere ale multor producţii româneşti care şi‑au tot amânat lansarea din pricina restricţiilor. Unele dintre filme au fost reţinute în palmaresurile festivalurilor internaţionale din România (Neidentificat de Bogdan George Apetri la TIFF şi Anonimul, Otto Barbarul de Ruxandra Ghiţescu la TIFF), fiind apoi lansate oficial în cinematografe, în septembrie. Paradoxul recunoaşterii valorii cinemaului românesc a fost consolidat de succesul de public naţional şi internaţional (cu exemplul distribuirii pe Netflix, în numeroase teritorii, a lungmetrajului Tata mută munţii de Daniel Sandu). Dar confirmarea cea mai importantă a valorii cinemaului produs în România a fost concretizată în plasarea filmelor noastre în fruntea palmaresurilor unor festivaluri internaţionale europene, de real prestigiu, San Sebastian şi Varşovia.
La primul dintre ele, cel mai mare festival de cinema spaniol, opera prima a Alinei Grigore, Crai Nou, a primit Scoica de aur, trofeul competiţiei internaţionale. Este prima dată când o producţie românească se plasează atât de sus în palmaresul acestui mare eveniment cinematografic european. Performanţa pare şi mai importantă, pentru că este primul semnat de o femeie, care asimilează achiziţii importante ale Noului Cinema Românesc. Nu e de mirare, dacă ne gândim că Alina Grigore a jucat atât într‑un film regizat de Cristi Puiu (Aurora), cât şi în altul ce poartă semnătura lui Adrian Sitaru (Ilegitim). În revista internaţională Screen International, Elisabet Cabeza evidenţiază atât importanţa temei – marginalizarea unei tinere în interiorul propriei familii, care se opune emancipării ei –, cât şi a semnăturii feminine a peliculei. „Producţia românească câştigătoare e o dramă despre o familie disfuncţională dintr‑o regiune montană rurală, un mediu toxic din care tânăra eroină, jucată de Ioana Chiţu, încearcă cu disperare să scape. Triumful Ioanei Grigore la San Sebastian adaugă o nouă voce importantă vibrantei scene a cinematografului românesc”. Rândurile semnate de Elisabet Cabeza sugerează importanţa afilierii acestei creaţii la una dintre cele mai importante mişcări cinematografice a noului mileniu, Noul Cinema Românesc, din care preia unele achiziţii uşor de recunoscut (filmarea în locaţie, mai precis o mică staţiune montană din Munţii Gutâiului, precum şi unii actori emblematici, precum Vlad Ivanov). Amprenta personală asupra filmului vine din detaliile autobiografice (recunoscute de Alina Grigore în numeroasele interviuri), precum şi din importanţa improvizaţiei în procesul de creaţie ce implică un mare ansamblu actoricesc. În afară de deja amintiţii Ioana Chiţu şi Vlad Ivanov, în distribuţie se remarcă şi interpretarea lui Mircea Postelnicu, Mircea Silaghi sau Ioana Flora. Dar principalele calităţi ale filmului au fost considerate cele de ordin tematic şi de atitudine feministă, pentru că în Crai Nou asistăm la o denunţare furioasă a machismului, a mentalităţii patriarhale care condamnă multe femei la ratare. Este ceea ce evidenţiază şi comentariul semnat de Luis Martinez în ziarul „El Mundo”: „Crai Nou e un film construit din incomodităţi, din denunţare şi din certitudinea că cinematograful există pentru a şoca (vezi cine‑pumnul lui Eisenstein). Filmul povesteşte aventura unei femei condamnate. Ioana Chiţu dă viaţă unei studente obsedate să fugă din satul său în Capitală. Familia se opune şi o condamnă. Pe acest pretext regizoarea compune un recital tulburător despre degradarea la care sunt convocaţi toţi monştrii: de la viol la maltratare, trecând prin ceva asemănător incestului. Ideea este de a converti suprafaţa ecranului în ceva asemănător unui coşmar”.
Şi tot despre demonii ascunşi în spatele unor existenţe banale vorbeşte, cu mare abilitate regizorală, Bogdan George Apetri, cineastul român care trăieşte de două decenii în Statele Unite, fiind profesor de cinema la Universitatea Columbia. Restricţiile pandemiei au făcut ca al doilea său film, Neidentificat, să fie lansat în premieră aproape în acelaşi timp cu prezentarea celui de‑al treilea său lungmetraj, Miracol, la Festivalul de la Varşovia, unde a câştigat în octombrie Marele Premiu. Premiata peliculă fusese prezentată în septembrie la Festivalul de la Veneţia, în secţiune Orizzonti, fiind primul lungmetraj românesc care participă aici într‑o selecţie competiţională. Deşi nu apare în palmares, filmul a fost inclus de revista „Variety” în topul celor mai bune 20 de filme lansate la festivalurile toamnei, alături de Dune (regia Denis Villeneuve), Parallel Mothers (regia Pedro Almodóvar), Cyrano (regia Joe Wright), Spencer (regia Pablo Larraín) şi The Power of the Dog (regia Jane Campion). Miracol este al doilea film dintr‑o trilogie de investigaţie bazată pe un mozaic de genuri, o specialitate a cineastului care a impresionat prin abilitatea de a combina suspansul cu observaţia socială în opera prima Periferic (2011). Din interviurile acordate atât în contextul lansării lungmetrajului Neidentificat, cât şi în declaraţiile privind Miracol, Bogdan George Apetri respinge clasificarea filmelor sale în categoriile „thriller” sau „poliţist”. El declara, încă din caietul de presă al filmului precedent: „La prima vedere, Neidentificat este un film de gen, combinând şi subminând câteva arhetipuri de succes ale cinemaului popular: policierul/filmul cu detectivi, filmul de acţiune, tipologia personajului anti‑erou, filmul noir. În acelaşi timp, toate aceste elemente pur filmice funcţionează susţinând şi completând o poveste centrală foarte puternică, originală, plasată într‑un loc unic şi specific: lumea micului oraş din România. Sinergia care rezultă din combinarea acestor abordări diferite face din această poveste deosebită o provocare calculată”.
Dreptul cineastului de a refuza etichetele este pe deplin justificat de armonia ansamblului în care el topeşte toate aceste convenţii, unificându‑le printr‑o viziune personală asupra lumii şi asupra cinematografului. Prezentat în avanpremieră în cadrul Festivalului Les films de Cannes a Bucarest, iniţiat de Cristian Mungiu, filmul oferă cinefililor români motive de optimism în privinţa mersului înainte al atât de chinuitului, în ultima vreme, cinema românesc. Filmele lui Apetri duc mai departe unele dintre achiziţiile „noului val românesc” (mai ales la nivelul imaginii, în cadre lungi şi centrate asupra personajului), dar aduc şi o nouă semnătură inconfundabilă, pe care ne face plăcere s‑o recunoaştem. Nu putem să nu remarcăm încă o dată ciudăţeniile paradoxului cinematografic românesc: în momentele de criză majoră, el continuă să producă filme de neuitat.
■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist
Dana Duma