„Le‑am întors de pre slavonie pre rumânie”: limbile și scrierile culte la români
Scrierea și modurile de scriere își au istoria lor, complicată și fascinantă în același timp, asupra cărora se apleacă azi tot mai puțini specialiști. Dintre scrierile alfabetice, cea mai răspândită în Europa și chiar în lume, de două milenii încoace, este scrierea cu litere latine. Ea și‑a avut modelul în scrierea cu litere grecești, care, la rândul ei, s‑a inspirat din scrierea feniciană și așa mai departe. Romanii considerau, în epoca lor de glorie, că cea mai avansată cultură (cu civilizația adiacentă ei) era cea grecească. Intelectualii învățau greaca de mici. Fiecare patrician avea în casă câte un pedagog grec, pentru ca progeniturile sale să ajungă oameni între oameni. După căderea Romei Dintâi, latina a rămas limba de erudiție și de comunicare între savanți. Așa a fost cam de la anii 500 până pe la anii 1500‑1600. De la Renaștere încoace, s‑au impus limbile vernaculare, dar nu în ritmuri egale. În fruntea lor s‑a situat franceza, limba unei mari literaturi, a diplomației și a tratatelor scrise internaționale, a galanteriei. A venit apoi rândul englezei și cine știe ce va mai fi în viitor. În toată această istorie, scrisul cu litere latine a avut întâietate în Europa de aproape două milenii, dincolo de limbile dominante la un moment dat. Dar această dominare a lăsat întotdeauna loc și altor experiențe. Astfel, în Răsărit, nu a murit niciodată limba greacă, care, ca și latina din Occident, s‑a modificat și a dat naștere limbii grecești medievale și apoi celei moderne.
Biserica, despărțită în apuseană și răsăriteană încă de la mutarea capitalei la Constantinopol și de la divizarea Imperiului Roman (secolul al IV‑lea), a contribuit și ea la derularea unor istorii paralele ale scrisului. Întotdeauna, până în secolul al XX‑lea, au existat limbi vorbite sau limbi ale poporului (numite și vernaculare) și limbi ale elitei, folosite în biserică (slujbele și cărțile de cult), în cancelarii (pentru hrisoave sau diplome de proprietate mai ales) și în cultură (pentru creații intelectuale). Bisericile, încă înainte cu mult de Marea Schismă (1054) au căzut de acord că „limba sfântă” a Răsăritului rămâne greaca, iar a Apusului rămâne latina. Nici elitele nu le înțelegeau și nici chiar unii dintre preoți și călugări, dar important era faptul că operele sau cărțile sfinte existau în aceste limbi și că Dumnezeu comunica prin ele cu popoarele sale. Aproape toate popoarele creștine se mândresc cu creștinarea lor timpurie. Armenii, georgienii, bulgarii, ungurii, polonezii, rușii, sârbii și multe altele dau chiar date precise sau aproape precise ale creștinării lor, prin opera unor principi care s‑au botezat la un moment dat, atrăgând și restul poporului lor la credința creștină. La români, ca și la italieni sau la greci, așa ceva nu există. Românii nu au niciun nume de voievod care să fi fost necreștin și care să fi trecut brusc la creștinism. Cum se poate așa ceva? Motivul este simplu: românii s‑au creștinat treptat (nu brusc), în mare parte prin strămoșii lor daco‑romani (amestecați și cu alte neamuri), care au primit cuvântul Domnului din aproape în aproape, de la om la om. Azi se știe că între soldații, funcționarii și coloniștii ajunși în Dacia după anul 106 unii erau creștini criptici (ascunși); se știe asta după simbolurile creștine din secolele al II‑lea – al III‑lea, descoperite pe teritoriul Daciei. Ei au răspândit în jurul lor ceea ce știau despre Iisus Hristos Mântuitorul, fără să tulbure prea mult și pe față ordinea existentă. După oficializarea credinței creștine în Imperiu (la anul 313), misionarii creștini au fost liberi să treacă Dunărea spre nord și să întărească învățătura creștină, pe care nu au dat‑o numai conducătorilor, ci și poporului. Astfel, românii au fost creștinați, prin strămoșii lor, în limba latină, fapt pentru care aproape toate cuvintele legate de dogmă, de esența creștinismului sunt în românește de origine latină: Dumnezeu, Tatăl Ceresc, Împăratul cel Ceresc, credință, creștin, cruce, biserică, botez, altar, rugăciune, ajun, câșlegi, tâmplă, pâinea cea de toate zilele, sărbătoare, Crăciun, Paști, Florii, Sântămărie, Sângeorgiu, Sânmihai, Sânziene, Sânpetru etc. La început, la noi s‑a practicat un fel de „creștinism popular”, cu preoți și episcopi călători (horepiscopi), care purtau masa sfințită a altarului cu sine și se opreau acolo unde era biserica sau comunitatea, ca să servească (să slujească). Inițial, cuvântul biserică nu însemna un edificiu, ci o adunare, o comunitate în numele Domnului. Același lucru s‑a întâmplat și cu termenul „eclesia” (adunare), din care mai toate popoarele europene trag în limbile lor numele pentru edificiul sfânt. Credința nu era acolo unde era o clădire, ci acolo unde era o comunitate, o adunare, o comuniune de credincioși.
În secolul al VI‑lea d. Hr., teritoriul vechii Dacii traiane, locuit de daco‑romani, peste care trecuseră goți, huni, gepizi, avari (fără să fi rămas acolo definitiv decât puțini dintre acești „barbari” sau migratori), este invadat de triburi slave, mai numeroase decât grupurile precedente și deosebite de ele prin faptul că slavii știau să practice și agricultura (cultivarea plantelor). Ceilalți „barbari” trăiau aproape exclusiv din jaf. Slavii s‑au așezat printre daco‑romani și în preajma lor, adesea prin măsuri violente, prin luptă și războaie. Cuvintele românești „război” și „rană” provin din slava veche a acestor migratori. Ei s‑au impus pentru un timp ca pătură conducătoare și de atunci datează folosirea cuvântului „rumân” nu doar ca nume aplicat poporului român în general, ci și supușilor. Rumânii erau în Evul Mediu șerbii boierilor, ai mănăstirilor și ai domniei, adică ai unor stăpâni care, odinioară, fuseseră dominați de slavi. Slavii nu veniseră în Dacia ca să rămână aici, ci, ca toți migratorii (hoinari, rătăcitori), voiau să ajungă la Roma sau la Noua Romă, ca să se îmbogățească, să jefuiască, să‑și împlinească menirea. Credeau în mirajul îmbogățirii rapide cu „aurul” capitalelor vestite pentru averile lor, pentru lux, pentru bunăstare. După anul 602, slavii dacici (adică de la nord de Dunăre), s‑au revărsat la sud de marele fluviu, ca să ajungă mai departe, la Constantinopol. Au trăit însă mult timp la sud de Dunăre sub autoritatea Imperiului Bizantin. Spre finele secolului al VII‑lea, un popor al stepei, de origine turanică (turcică, mongolă) sau iraniană, numit bulgar, a venit peste populațiile de la sud de Dunăre (slavi, daco‑romani, greci) și a fondat Primul Țarat Bulgar în 681. Și aici, ca și în alte părți, pătura conducătoare era de o etnie, iar poporul era de altă etnie (alte etnii). În circa un secol și jumătate, bulgarii cei vechi (protobulgarii) s‑au slavizat și un conducător (han) al lor numit Boris s‑a botezat cu numele de Mihail la 864, s‑a proclamat țar și și‑a creștinat și poporul său. Răspândirea creștinismului printre slavi nu s‑a putut face instantaneu. La opera aceasta au muncit mult frații Chiril și Metodiu, originari din Salonic (de neam grec, slav sau aromân), care au predicat cuvântul Domnului în limba comună a slavilor, de la sud de Dunăre și până în Moravia. Această lucrare făcută pe înțelesul poporului a avut succes. Pentru succesul creștinării, ei au întemeiat alfabetul chirilic, având la bază alfabetul grecesc, dar prezentând și influențe orientale. Acest alfabet a început să fie utilizat încă din secolul al IX‑lea, fiind considerat cea mai veche formă de reprezentare în scris a limbilor slave și fiind potrivit pentru slava comună primară, din care provin limbile slave. El conținea, în forma inițială, 43 de semne, din care 27 aveau valoare numerică. Mulți dintre cei ce s‑au ocupat de alfabetul slavonesc afirmă că ceea ce au „inventat” Chiril și Metodiu este alfabet glagolitic. În secolul al X‑lea, i s‑a atribuit denumirea de alfabet chirilic, după numele unuia dintre „părinți”. Limba cea nouă a cărților sfinte (numită slavă veche, slavonă, medio‑bulgară sau slavă bisericească) și alfabetul ei au fost acceptate și aprobate de Biserică, alături de latină și greacă, drept canonice. Primul Țarat Bulgar a existat de la 681 până la 1018. În ultima parte a existenței sale, el și‑a întins controlul și la nord de Dunăre, ajungând să domine până în Transilvania, la valea Mureșului. Românii – creștini vechi în haină latină – au asistat de departe sau de aproape la toată această operă de creștinare a bulgarilor începută în 864. Pentru ei nu era nimic nou, fiindcă cei erau deja creștini. Nouă a fost, însă, opera de organizare a Bisericii Bulgare după canoanele aflate în uz și venite dinspre Constantinopol. Cu alte cuvinte, prima biserică creștină care s‑a organizat canonic în vecinătatea românilor nu a fost nici cea polonă, nici cea ungară, nici cea sârbă, ci aceea bulgară, care avea o limbă recunoscută și un alfabet consacrat. Astfel, românii și‑au organizat Biserica după model bulgar. Odată cu organizarea bisericii, românii au luat de la bulgari și limba slavonă, și alfabetul. Cu timpul, românii au luat și unele cuvinte, precum slujbă, vlădică, anafură, utrenie, vecernie, blagoveștenie etc. Ele țin de organizarea Bisericii și nu de dogmă sau de rit, unde am văzut că predomină termenii latini. Când s‑a întâmplat această preluare a modelului de organizare bizantino‑slav este foarte greu de spus. S‑a susținut că totul s‑ar fi petrecut înainte de secolele al XII‑lea – al XIII‑lea, pentru că pe la 1150‑1200 stăpânirea ungară era aproape impusă în Transilvania și că stăpânii unguri nu ar putut permite acest lucru după 1200. Or, românii ardeleni au avut și ei în Evul Mediu drept limbă cultă slavona scrisă cu alfabet chirilic, întocmai ca ceilalți români. Pisaniile bisericilor lor vechi sunt tot în slava bisericească și sunt scrise cu alfabet chirilic, iar nobilii români de origine cnezială din Maramureș, Hațeg și Banat scriau pentru sine tot în slavonă. Limba slavonă scrisă cu alfabet chirilic a fost folosită de români masiv în secolele al XIV‑lea – al XVII‑lea, în biserică, în cancelarii și în cultură. Nu este neapărat ceva extraordinar. Toate popoarele europene foloseau în Evul Mediu limbi neînțelese de popor. Extraordinar este faptul că un popor de origine romană și vorbitor de limbă neolatină – românii – a ajuns să aibă ca limbă scrisă slavona, în timp ce toate celelalte popoare‑surori (italienii, francezii, spaniolii, portughezii, provensalii, catalanii etc.) aveau ca limbă cultă (și ea neînțeleasă) latina. Pe la 1300‑1400, nici slavii de rând nu mai înțelegeau slavona și nici grecii nu mai știau greaca bisericească veche. De pe la anii 1500, avem cunoștință de primele scrieri în limba română. Știm că au existat și scrieri românești mai vechi, dar nu s‑au păstrat sau nu le cunoaștem încă. Aceste prime lucrări românești sunt scrise tot cu semne chirilice, unele dintre ele (câteva) fiind deja adaptate fonetismului românesc. Tot de pe la 1500, încep să fie utilizate pentru anumite scrieri românești (din Transilvania mai ales) – de altfel, primele texte românești se pare că au apărut în regiunea Hunedoara-Caransebeș, deși trebuie să fi fost mai multe centre de naștere a scrisului în românește) – literele latine, mai ales în rugăciuni (precum Tatăl Nostru). Ortografia unora este maghiară, sub influența Reformei protestante. Reforma a grăbit adoptarea limbii române în Biserică și în societate și, probabil, a încurajat chiar adoptarea alfabetului latin. Reforma venea, însă, cu presiuni de renunțare la ortodoxie, considerată plină de „eresuri”, de cutume păgâne, de tradiții neconforme cu evangheliile. Iar atunci, românii ardeleni s‑au retranșat în spatele credinței lor vechi, considerate „legea românească”. Ei au văzut că noile texte în românește vin cu ademeniri grave, că preoții lor sunt câteodată înlocuiți cu pastori de altă etnie, că învățăturile cele noi par eretice. Așa că au decis să păstreze tradiția, între ale cărei elemente de identitate erau – paradoxal – și limba slavonă cu literele chirilice. De aceea, deși promovau din tot sufletul latinitatea și latinismul, învățații Școlii Ardelene au scris și ei în românește cu chirilice, ca să se deosebească de unguri și de sași și de secui și să arate că ei aparțin altei tradiții, a Răsăritului, din care făcea parte masa poporului lor situată la sudul și estul Carpaților. Nici unirea cu Biserica Romei – petrecută în jur de 1700 – nu a însemnat altceva decât apărarea identității românilor transilvăneni, cărora papalitatea le promitea păstrarea ritului, a dogmei, a calendarului, a tradițiilor, a veșmintelor orientale, a icoanelor, a lumânărilor, pomenilor etc., în fața asalturilor dure calvine (maghiare). Or, câtă vreme nu intrau preoți străini în bisericile românești era bine, fiindcă preoții ortodocși, chiar dacă „buchiseau” încă, erau de‑un neam cu enoriașii. În Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, limba slavonă și scrierea cu litere chirilice au avut un rol contradictoriu: pe de o parte, i‑au ținut pe români departe de latinitate (în timp ce conlocuitorii românilor – maghiari, sași și secui – aveau ca limbă cultă latina, scrisă, firește, cu alfabet latin), iar pe de alta, i‑au ferit, mai ales după Reformă, de intruziuni grave menite să le schimbe nu doar credința, ci și etnia.
Generația care a urmat Școlii Ardelene, din prima jumătate a secolului al XIX‑lea, a latiniștilor exagerați, a preconizat trecerea rapidă la alfabetul latin, la scrierea etimologică și la eliminarea din românește a slavismelor, mai ales a celor împrumutate în Evul Mediu, în urma folosirii de către români a slavonei ca limbă cultă. A fost la fel de puternică și mișcarea care urmărea păstrarea tradiției, adică a scrierii în românește cu litere chirilice, cu buchii. Unii savanți au crezut că se pot îmbina cele două idei despre scrierea românei cu litere latine și chirilice. La un moment dat, în textele laice românești – mai ales în urma apariției „Gramaticii” lui Ion Heliade-Rădulescu din 1828 – a început să fie utilizat alfabetul de tranziție, un alfabet sui generis cu semne latine și chirilice deopotrivă. Unii intelectuali au gândit că publicul va accepta mai ușor literele latine dacă ele ar fi fost introduse treptat. Acest alfabet a fost folosit mai ales între anii 1840 și 1860. În Transilvania, primul ziar românesc, „Gazeta de Transilvania”, și suplimentul lui literar, „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, au fost tipărite de George Barițiu în primii ani (după 1838) cu alfabet chirilic. În 1852, s‑a trecut la scrierea cu caractere latine a primei pagini, în întregimea sa. Începând cu numărul 1, din 7 ianuarie 1862, „Gazeta de Transilvania” a fost scrisă în totalitate cu caractere latine. Înlocuirea integrală a alfabetului chirilic cu cel latin în România (Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești) a fost decretată în 1862 de principele Alexandru Ioan Cuza, conform motivației că nu se poate admite o limbă latină îmbrăcată în haină slavă. În literatura religioasă, s‑a mai utilizat alfabetul chirilic până la 1881, când Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a decis trecerea definitivă la alfabetul latin. Societatea laică românească – adică majoritatea intelectualilor români – a trecut la alfabetul latin în deceniul 1860, deși în anumite cercuri de români se scria cu litere latine de la finele secolului al XVIII‑lea.
Lansat de reprezentanții Școlii Ardelene, „latinismul” a fost înglobat în ideologia militantă a generației pașoptiste. Contribuția transilvănenilor la schimbarea mentalităților în Principate a fost masivă. Școala, presa, universitățile și Academia Română (din 1866) au fost la început dominate de transilvăneni latiniști din generația următoare Școlii Ardelene: Gheorghe Lazăr, Simion Bărnuțiu, Alexandru Papiu Ilarian, Gavril Munteanu, Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian sau de discipoli ai lor. Primul președinte al Academiei, Ion Heliade‑Rădulescu, a promovat principiile latinismului etimologist, fiind secondat de transilvănenii Timotei Cipariu ca vicepreședinte și August Treboniu Laurian ca secretar. Curentul latinist a dominat la început marile proiecte ale Academiei: publicarea unui dicționar‑tezaur, general și normativ, al limbii române și utilizarea unei ortografii cu litere latine care să înlocuiască definitiv vechea grafie chirilică, încă în uz. Ideea romanității a devenit port‑drapelul luptei pentru trecerea definitivă la alfabetul latin. Legea instrucțiunii publice a moldoveanului Alexandru Ioan Cuza, din 1864, introducând învățământul primar de patru clase obligatoriu și gratuit, a contribuit definitiv la generalizarea scrierii cu litere latine. Doar Basarabia a rămas cu buchile sale, sub ruși, până la 1918. După 1944, însă, când Uniunea Sovietică a înaintat cu ocupația sau cu influența sa până la Berlin, și când s‑a format între Prut și Nistru „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească”, toți moldovenii ocupați de soviete au fost siliți să revină la alfabetul chirilic. Acesta a devenit o armă politică de manevră: dacă româna de peste Prut s‑ar fi scris cu litere latine, oricine (chiar fără pregătire filologică) ar fi putut vedea că nu exista „limba moldovenească”, că era vorba de aceeași limbă română și că Prutul nu era o graniță lingvistică. Chirilicele îi prosteau ușor pe cei neinstruiți și naivi, dând impresia că „moldoveneasca” exista aievea. La 1989, s‑a revenit la grafia latină și pe partea stângă a Prutului, împlinindu‑se și din acest punct de vederea unitatea firească a limbii noastre. Lupta pentru limbă a îmbrăcat în Basarabia și alte forme, care au condus la stabilirea adevărului, inclusiv în plan constituțional. Anumiți intelectuali patrioți au recurs atunci la acte de curaj civic extraordinar, trecând peste vechile reguli impuse de ocupanți și susținute de instrumentele lor.
În concluzie, românii, mai ales din cauza geografiei decât din cauza istoriei, deși își datorau originea, limba, numele și creștinarea Romei Eterne, au ajuns sub influența mediată a Noii Rome (a Bizanțului). Medierea s‑a făcut prin bulgarii slavizați și creștinați (la 864). Astfel, deși creștinarea românilor era latină, organizarea bisericii lor s‑a făcut în formă slavă, după modelul slavilor sudici, de unde au venit și limba slavă bisericească și alfabetul chirilic. Astfel, românii au fost singurul popor romanic din Europa care, peste limba lor vorbită neolatină, au avut așezată slavona (scrisă, firește, cu propriul ei alfabet numit chirilic). Nu avem mărturii că, înainte de impunerea slavonei, românii să fi scris cu litere latine propria lor limbă, dar sunt speculații în acest sens. „Slavonismul cultural” ne‑a marcat istoria secole la rând, încât și atunci când limba slavă a fost înlocuită din biserică, din cultură și din cancelarii cu româna (începând cu secolul al XVI‑lea), alfabetul chirilic a mai rămas să fie folosit până în secolul al XIX‑lea (în Basarabia până în secolul al XX‑lea). Unii – deconstructiviști, nespecialiști – numesc slavonismul românesc o catastrofă istorică, când, de fapt, nimeni nu știe „ce ar fi fost dacă n‑ar fi fost”. Slavonismul a fost o haină nefirească a culturii românești, dar a fost și un tezaur de spiritualitate și un mijloc de păstrare a identității românești în regiunile dominate de catolici și protestanți, într‑un timp în care prozelitismul amenința cu disoluția etniei noastre. Lumea „Bizanțului după Bizanț” – fie și în formă slavonă – ne‑a luminat viața spirituală în timpuri de restriște. Când Europa a ieșit din letargie, din imobilism și a intrat într‑un sistem de vase comunicante, era firesc ca românii să revină la matcă, la latinitatea lor integrală și, prin aceasta, la modelul de cultură occidentală. Istoria a fost pentru români „așa cum a fost”, nici catastrofală și nici edenică – ca la toate popoarele –, fapt pentru care este bine să chestionăm trecutul în conformitate cu el însuși, nu cum am fi dorit noi să fie.
■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia
Ioan‑Aurel Pop
