Ceremoniile impresionante ale încoronării regelui Ferdinand I şi reginei Maria la Alba Iulia şi Bucureşti s‑au desfăşurat în zilele de 15‑17 octombrie 1922 şi au beneficiat de prezenţa unui numeros public, dar şi a unor oaspeţi de seamă din mediul aristocratic, politic, diplomatic, militar, religios sau cultural. Participarea la Serbările Încoronării a unor invitaţi de marcă din străinătate – reprezentanţi ai Caselor regale sau trimişi speciali în numele unor şefi de state – a avut şi semnificaţia politică a recunoaşterii europene a înfăpturii Marii Uniri, act politic major al istoriei noastre, care primea şi o valoare simbolică prin încoronarea suveranilor României Mari în cetatea lui Mihai Viteazul de la Alba Iulia. Chiar dacă speranţa regelui Ferdinand I şi a reginei Maria ca marile Case Regale ale Europei să fie prezente la Alba Iulia şi Bucureşti nu s‑a împlinit, nepoata reginei Victoria a insistat să invite la momentul apoteotic al Încoronării cât mai multe capete încoronate şi princiare din străinătate.
Având dorinţa sinceră ca Serbările Încoronării să fie organizate impecabil, regina Maria s‑a implicat personal în primirea delegaţiilor oficiale şi în alcătuirea programului acestora, astfel încât înalţii oaspeţi să se simtă cât mai bine în ţara noastră. Interesul suveranei a mers până la cele mai mici detalii, privind transportul, cazarea, aranjarea camerelor din Palatul Cotroceni sau Castelul Peleş ori dineurile de gală la care au fost invitaţi reprezentanţii Curţilor Regale şi diplomaţii străini acreditaţi la Bucureşti.
Ajungând la Sinaia în data de 10 octombrie 1922, pe o „vreme oribilă”, în care „toarnă cu găleata, fără încetare, cum rareori am văzut în România”, regina Maria a României are o „mare încercare, probându‑i Majestăţii Sale coroana şi mantia şi făcându‑l să se fotografieze ca un vis‑à‑vis de cele făcute mie, întrucât opinia publică va cere să aibă portretele noastre, ale amândurora, în aceste veşminte întrucâtva dificile”. Aici, la Castelul Pelişor, suverana îşi aşteaptă – „cu sufletul plin de mare nerăbdare şi emoţie” – fiicele, pe Maria (Mignon) şi Elisabeta, reginele Serbiei şi Greciei. În afară de Maria, regina Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, la ceremoniile de la Alba Iulia şi Bucureşti au mai luat parte prinţul Paul Karadjordjević al Serbiei, vărul regelui Alexandru I Karadjordjević, care nu a putut onora invitaţia fiind reţinut la Belgrad de rezolvarea complotului ofiţerilor în rezervă şi al comuniştilor, instrumentat de fratele său mai mare, prinţul George Karadjordjević.
Deşi Curtea regală britanică a privit cu simpatie evenimentul încoronării suveranilor români, reprezentarea oficială nu a fost la cel mai înalt nivel. Văr primar cu regina Maria a României, regele George al V‑lea a informat‑o că al doilea fiu al său, Albert, duce de York – viitor rege sub numele de George al VI‑lea (1936‑1952) şi tatăl reginei Elisabeta a II‑a – va onora, ca invitat special, festivităţile Încoronării de la Alba Iulia şi Bucureşti. Tratat cu toată cinstea cuvenită unui vlăstar regal, ducele de York îşi exprima recunoştinţa într‑o scrisoare către regina Maria: „Vreau să‑ţi mulţumesc pentru faptul de a mă fi invitat la încoronarea ta. Am din România amintiri foarte plăcute, iar voi m‑aţi făcut să mă simt ca acasă. Vă mulţumesc încă o dată, ţie şi vărului Nando, pentru căldura cu care m‑aţi primit”.
Grecia a fost reprezentată la ceremoniile Încoronării de Casa Regală, dată fiind legătura dinastică ce unea cele două familii de la Bucureşti şi Atena. Deşi avea mari probleme de sănătate, regina Elisabeta, fiica cea mare a suveranilor României, a acceptat să fie prezentă la încoronarea părinţilor săi. Din cauza nesoluţionării crizei politice din Grecia, regele George al II‑lea, recent instalat pe Tron, nu a putut lua parte la încoronarea socrilor săi, dar a explicat situaţia într‑o lungă scrisoare adresată reginei Maria, care nota în jurnal o concluzie amară: „Sărmanii de ei, să ne ferească Dumnezeu să nu trecem vreodată prin asemenea clipe”.
Din Spania au luat parte la festivităţile de Încoronare Infantele Don Alfonso de Orléans y Borbón, duce de Galliera, împreună cu soţia sa, Infanta Beatrice de Saxa‑Coburg şi Gotha, sora reginei Maria a României. Casa Regală a Italiei a trimis ca reprezentant la ceremoniile Încoronării suveranilor României pe prinţul Tommaso de Savoia, al doilea duce de Genova, vărul şi cumnatul regelui Umberto I şi unchiul regelui Vittorio‑Emanuelle al III‑lea.
Înalţii oaspeţi regali şi princiari au fost primiţi oficial de suveranii României, cu toată ceremonia cuvenită. Mândră de buna organizare a ceremoniilor, regina Maria consemna în jurnal: „Noi am făcut tot timpul naveta între Peleş şi gară. Totul a decurs însă fără nicio încurcătură specială, dar fireşte că pentru Curtea noastră, care niciodată nu este foarte bine organizată, a constituit un efort considerabil. Peleşul este arhiplin, ocupat până în cel mai mic colţişor”. Pentru protocolul primirii înalţilor oaspeţi a fost tipărit un program special, intitulat Ordinea sosirii principilor şi misiunilor străine la Sinaia, cu ocazia încoronării M.M. L.L. Regelui şi Reginei României. Documentul, de a cărui punere în aplicare era responsabil ministrul Ion V. Stîrcea, Maestrul de Ceremonii al Curţii Regale, prevedea primire oficială la Sinaia, cu companie de onoare, numai pentru reprezentanţii Caselor Regale europene, în seara zilei de 12 octombrie, la orele 22 şi 22.40, când urmau să fie primiţi ducele de York, mareşalul Foch, ducele de Genova şi infanţii Spaniei. Din păcate, după cum nota regina Maria în Însemnările zilnice, „toţi oaspeţii noştri urmau să sosească în seara asta, dar trenurile au avut o asemenea întârziere, încât s‑a hotărât ca ei să vină numai mâine dimineaţă şi să doarmă în vagoanele lor”.
Diplomaţii străini acreditaţi la Bucureşti au fost invitaţi la ceremoniile Încoronării de la Alba Iulia, Direcţia de Protocol a Ministerului Afacerilor Externe informând Preşedinţia Consiliului de Miniştri cu privire la rangul, vechimea şi adresa ambasadorilor ce urmau să ia parte la festivităţi. Corpul diplomatic ataşat la Bucureşti a fost reprezentat la cel mai înalt nivel, avându‑l în frunte pe decanul său, Mgr. Francisco Marmaggi, nunţiul apostolic, reprezentantul Sfântului Scaun în România. Din partea Franţei au luat parte la ceremonii mareşalul Ferdinand Foch, eroul Marelui Război, alături de generalul Maxime Weygand şi de generalul Henri Mathias Berthelot, fostul şef al Misiunii Militare Franceze în România, acesta din urmă ca invitat special al guvernului. Belgia a trimis în România pe contele Charles de Broqueville, fost şi viitor prim‑ministru. Din Cehoslovacia au luat parte la ceremonii cancelarul Václav Girsa şi Ferdinand Veverka, ministrul plenipotenţiar la Bucureşti. Olandezii l‑au trimis la Alba Iulia pe generalul cavaler C.L. van Suchtelen van de Haare, mare ofiţer al Coroanei, iar Polonia i‑a desemnat să participle la ceremonii pe contele Alexandr Scrzynski şi pe generalul Th. Rozwadowski. Din partea Statelor Unite ale Americii a luat parte la ceremoniile de încoronare ministrul plenipotenţiar Peter A. Jay, Japonia a fost reprezentată de Genshiro Nishi, iar Germania şi Austria de Hans Freytag şi Wilhelm Storck. La ceremonii au mai asistat miniştrii plenipotenţiari din Portugalia, Elveţia, Finlanda, Suedia, Norvegia, Danemarca şi Letonia.
La cererea expresă a regelui Ferdinand I, au fost invitaţi la ceremoniile Încoronării reprezentanţii de seamă ai armatei române: oficialii Ministerului de Război, generalii comandanţi ai Corpurilor de Armată şi ai diviziilor din ţară, alături de adjutanţii regali şi „delegaţii ofiţerilor veterani” din Războiul de Independenţă. Guvernul Brătianu a manifestat o grijă specială faţă de reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române, înalţii ierarhi fiind invitaţi personal de şeful cabinetului. Invitaţiile au fost adresate tuturor reprezentanţilor cultelor religioase din România, conform unui tabel privind „personalul superior clerical din ţară”, care a fost înaintat lui Ion I.C. Brătianu. Serbările Încoronării au beneficiat de asistenţa unor înalţi ierarhi veniţi din străinătate, dar şi a episcopilor Bisericii greco‑catolice unite cu Roma, a reprezentanţilor Bisericii romano‑catolice din Regat şi din provinciile unite ori a celor ai Bisericii Reformate din Transilvania. Reprezentanţii cultului mozaic şi ai cultului mahomedan din România au luat parte la ceremoniile de la Alba Iulia.
De la un eveniment de importanţa ceremoniilor Încoronării nu puteau lipsi prim‑miniştrii şi miniştrii care au activat în guvernele României regale şi au servit patria sub domnia primilor doi regi, Carol I şi Ferdinand I. Invitaţiile au fost adresate „foştilor miniştri cari sunt în viaţă”, indiferent de partidul politic din care făceau parte, aceştia luând parte la ceremonii alături de soţiiile lor. La festivităţile Încoronării au fost invitaţi toţi membrii celor două Camere ale Parlamentului – Senatul şi Camera Deputaţilor –, dar nu au fost uitaţi nici foştii preşedinţi şi vicepreşedinţi ai Corpurilor Legiuitoare. Marea majoritate a parlamentarilor români au fost onoraţi să ia parte la ceremoniile Încoronării şi au confirmat participarea prin adrese trimise direct preşedintelui Consiliului de Miniştri, Ion I.C. Brătianu, sau prin telegrame transmise către secretarul general al guvernului. Considerând Serbările Încoronării ca o simplă acţiune politică a liberalilor, Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional, a ordonat colegilor săi, deputaţi şi senatori, să nu ia parte la ceremonii, aceeaşi atitudine având‑o şi Ion Mihalache, preşedintele Partidului Ţărănesc.
La serbările Încoronării au fost invitaţi toţi secretarii generali ai ministerelor ce compuneau guvernul condus de Ion I.C. Brătianu. Tot în categoria „înalţilor funcţionari” invitaţi la ceremoniile de la Alba Iulia şi Bucureşti figurau, într‑o listă separată, directorii unor instituţii fundamentale ale statului român. Nu au fost uitaţi nici reprezentanţii de vârf ai sistemului judiciar din România. Se alăturau decanii facultăţilor Universităţii din Bucureşti, iar din partea Academiei Române erau invitaţi Dimitrie Onciul, preşedinte, Ioan Alexandru Brătescu‑Voineşti, vicepreşedinte, şi Iacob Negruzzi, secretar perpetuu. Academia Română a fost subiectul discuţiei dintre Gh.T. Kirileanu şi Nicolae Iorga, la dineul de la Palatul Regal, din 16 octombrie 1922: „Seara, altă masă mare, cu delegaţiile străine şi invitaţii, la Palat. La masa de gală, Iorga îmi zice: – Mai pot fi eu preşedintele Academiei, după un Onciu[l] sau Pârvan?”. Înţelept, bibliotecarul Palatului Regal a răspuns: „– Eu cred că omul sfinţeşte locul, nu locul pe om…”.
Autorităţile locale, prefecţi şi primari de oraşe sau comune, au luat parte la ceremoniile Încoronării de la Alba Iulia şi Bucureşti. O primă listă de invitaţi a cuprins „numele şi prenumele primarilor din oraşele principale din întreaga ţară”. În ziua de 17 octombrie 1922, în Bucureşti, la Arenele Romane din Parcul Carol, suveranii încoronaţi ai României Mari, înveşmintaţi cu mantiile regale, au fost omagiaţi de „zece mii de primari din toate localităţile României Mari”, care – scria regina Maria în jurnal – „s‑au adunat să ne întâmpine, şi ce primire! (…) Entuziasmul era delirant, tumultuos, răsunător – o primire magnifică şi emoţionantă, în timp ce coruri imense cântau imnul naţional, care a fost în întregime acoperit de urale”.
Direcţiunea Generală a Industriei a transmis către Preşedinţia Consiliului de Miniştri o listă cu numele celor mai importanţi industriaşi şi bancheri din ţară, care urmau să fie invitaţi la ceremoniile Încoronării, alături de reprezentanţi ai sindicatelor naţionale ale meseriaşilor din Vechiul Regat. Dintre invitaţi nu au lipsit nici membrii Comisiunii de Încoronare a Suveranilor, cei care – începând cu luna iulie 1920 – s‑au ocupat în detaliu de pregătirea acestor importante festivităţi de la Alba Iulia şi Bucureşti. În mod firesc, un loc aparte la ceremonii a fost rezervat personalului Casei Regale: adjutanţi regali, doamne de onoare, membri ai administraţiei reşedinţelor regale.
Familia regală a oferit invitaţilor de marcă un prânz oficial la Castelul Pelişor, în ziua de joi, 12 octombrie 1922. În aceeaşi zi, la ora 20.30, la Castelul Peleş a fost organizat, în Sala Maură, un dineu de 32 de persoane, la care au fost invitaţi diplomaţi şi generali străini. A doua zi, 13 octombrie 1922, la Castelul Pelişor a fost organizat un prânz pentru 22 de persoane. În seara aceleiaşi zile, la orele 20.30, în sala Maură a Castelului Peleş a fost organizat un dineu pentru „principii şi Misiunile trimise de puterile străine”, la care au fost invitate nu mai puţin de 97 de persoane. Pentru dineul oficial din 15 octombrie 1922, de la Alba Iulia, a fost tipărit, la Editura Cultura Naţională, un Menu artistic care prezenta bucatele şi băuturile cu care vor fi serviţi cei 385 de invitaţi speciali. Atmosfera specială a acelei mese festive din Sala Unirii, onorată de prezenţa suveranilor, ne este descrisă detaliat de un martor preţios, arhiepiscopul Raymund Netzhammer: „S‑a servit regeşte, şampania curgea, dar nu s‑au ţinut toasturi. Atmosfera era elevată, iar discuţiile de la mese erau atât de tari şi de animate, încât muzicienii degeaba se chinuiau să se facă auziţi”. Pentru ceilalţi invitaţi, a fost organizat un prânz în Sala Teatrului din Alba Iulia.
Ceremoniile Încoronării de la Bucureşti au cuprins, în seara zilei de marţi, 17 octombrie 1922, la ora 9, o „reprezentaţiune de gală” la Teatrul Naţional din Capitală, care s‑a deschis cu Imnul Regal, după care a urmat Uvertura operei Olandezul zburător de Richard Wagner, interpretată de orchestra „Filarmonica” a Fundaţiei Culturale „Principele Carol”, sub bagheta lui George Georgescu, directorul general al Operei Române, care a dirijat şi a doua piesă a programului liric: Rapsodia Română de George Enescu. Piesa de rezistenţă a reprezentaţiei de gală a fost poemul dramatic, în versuri, Legenda Coroanei, de Mircea Rădulescu, în care – alături de „popor, arcaşi, soldaţi, ţărani” – au evoluat marii actori ai Naţionalului bucureştean.
Serbările Încoronării au stârnit, la Alba Iulia şi Bucureşti, entuziasmul sincer al celei mai mari părţi a populaţiei şi a clasei politice din România Mare, care au văzut în aceste manifestări pecetluirea simbolică a Marii Uniri, pentru realizarea căreia luptaseră generaţii întregi şi, în Marele Război, muriseră sute de mii de români. Reuşita acestei acţiuni simbolice de amploare aparţine atotputernicului şi bine organizatului Partid Naţional Liberal, condus autoritar de charismaticul său lider, Ion I.C. Brătianu, cel căruia îi datorăm, în vremuri grele de război, acţiunea politico‑diplomatică finalizată la 1 decembrie 1918 prin crearea României Mari.
Narcis-Dorin Ion
