Unirea cu Biserica Romei şi lupta naţională: Inochentie Micu
Născut la 1692 (adică acum circa 330 de ani) şi înscăunat ca episcop greco‑catolic în 1732 (adică acum circa 290 de ani), Ioan Inochentie (Inocenţiu) Micu‑Klein (numit de popor Inochentie şi de învăţaţi Inocenţiu) rămâne încă o figură enigmatică a istoriei românilor. Adesea, în minţile multora, ideea de credincios greco‑catolic este foarte vagă şi este asociată cu ceva neromânesc, neortodox, cu o abatere gravă de la tradiţie, de la „legea românească” şi chiar cu o „trădare”. Cum s‑a ajuns la declararea bisericii ortodoxe a românilor transilvăneni, în jurul anilor 1700, ca fiind „unită cu Roma” sau „greco‑catolică” (adică ortodoxo‑catolică) şi ce a însemnat acest lucru?
Biserica românilor din Transilvania a fost de la început, de la cucerirea Transilvaniei de către Regatul Ungariei (fapt petrecut în secolele al XI‑lea – al XIII‑lea), altceva decât biserica oficială a statului dominant. Prima urma rânduiala Răsăritului, era de rit bizantin şi ţinea de Noua Romă (Constantinopol), iar a doua era organizată după regulile Apusului, era de rit roman (latin) şi ţinea de Roma cea veche. Marea Schismă (1054) împărţise Europa în două, creând două blocuri creştine opuse şi rivale. Chiar dacă acest lucru nu a fost evident de la început, regalitatea ungară, începând cu dinastia de Anjou şi mai ales cu regele Ludovic I (1342‑1382), a practicat o politică virulentă de aducere la credinţa dinastiei şi a maghiarilor a mulţimii de popoare şi populaţii din Regatul Ungariei care nu erau creştine de tip apusean sau care aveau chiar alte religii decât creştinismul. În Transilvania, românii au fost cei mai afectaţi, pentru că erau opriţi să fie nobili dacă nu treceau la catolicism şi erau împiedicaţi să mai fie stăpâni de moşii dacă nu obţineau act de donaţie de la rege pentru pământurile lor strămoşeşti. În plus, construcţia de noi biserici răsăritene le era interzisă sau limitată. Secolul al XV‑lea a atenuat campania de catolicizare a românilor, fiindcă braţul lor înarmat era foarte preţios şi necesar pentru apărarea graniţei sudice a regatului (în faţa asalturilor islamice) şi fiindcă s‑a dus o campanie de unire a celor două biserici, concretizată prin actul încheiat la Florenţa, în 1439. De aceea, de exemplu, sub comanda lui Iancu de Hunedoara (român, din familie trecută de la ortodoxie la catolicism), au luptat cu egală îndreptăţire şi fără mari discriminări creştini latini şi bizantini deopotrivă, pentru apărarea civilizaţiei (creştine) europene. Căderea sub otomani a Constantinopolului la 1453 a fost o grea lovitură dată lumii creştine şi mai ales ortodoxe.
Secolul al XVI‑lea a devenit mult mai exclusivist în Regatul Ungariei. După 1500, „Uniunea frăţească” („Fraterna unio”) din Transilvania, încheiată în 1437, dintre nobili, saşi şi secui se transformă în „Uniunea celor trei naţiuni” („Unio trium nationum”), formată din maghiari, saşi şi secui. Accentul etnic este acum mult mai mare, românii fiind lăsaţi oficial, din nou, pe dinafara puterii. Principatul Transilvaniei – ajuns de la 1541 sub suzeranitate otomană – devine curând statul „celor trei naţiuni şi patru religii”. De ce patru „religii” (=confesiuni)? Fiindcă, între timp, Reforma religioasă biruise printre „naţiunile” (stările) transilvane, adică printre catolici (unguri, saşi secui) şi aproape toţi catolicii deveniseră luterani (saşii), calvini (ungurii mai bogaţi şi de rând) şi unitarieni sau antitrinitari (ungurii de rând şi o parte mai mică din secui). Astfel, credinţele recunoscute erau catolică, luterană, calvină şi unitariană, cu privarea catolicismului de averi şi de ierarhie. Toate aceste transformări au fost legiferate între anii 1542‑1572, încât cei care au avut puterea în calitate de catolici o aveau acum în calitate de protestanţi. Cu alte cuvinte, după o seamă de frământări, stăpânii cei vechi s‑au (re)legalizat ei pe ei, sub haină nouă. Românii au rămas şi de astă dată în afara legii, fiind doar „răbdaţi” sau „acceptaţi” în propria ţară. Este adevărat că au început presiuni mari de atragere a românilor la Reformă, mai ales la calvinism şi că s‑a format chiar o ierarhie românească în frunte cu „superintendenţi calvini”. Cărţile de cult ortodoxe tipărite
de‑acum în româneşte (inclusiv cele ale Diaconului Coresi de la Braşov şi ale ucenicilor lui) erau împănate discret cu învăţături protestante. Asaltul asupra ortodoxiei era clar şi greu de evitat. Catolicismul reuşise, prin secolele al XIV‑lea – al XV‑lea, să desprindă o parte mică din elita românească şi s‑o atragă spre sine, cu promisiunea egalităţii nobililor români cu nobilii maghiari. Aceşti mici nobili români trecuţi la catolicism au făcut pasul şi spre Reformă, spre calvinism (în secolele al XVI‑lea – al XVII‑lea). Eu s‑au maghiarizat treptat, părăsind masa poporului lor.
În secolul al XVII‑lea, Principatul Transilvaniei a avut în frunte, ca principi, exclusiv nobili maghiari calvini. Acest stat calvin a presat asupra ortodoxiei transilvănene până aproape de epuizarea ei. Icoanele, lumânările, cultul morţilor, anumite ritualuri ale bisericii populare erau declarate de autorităţi „blasfemii”, „eresuri” şi „superstiţii”, iar românii erau socotiţi populaţie inferioară, „tolerată” în ţară doar pentru că producea cele necesare traiului, plătea majoritatea taxelor şi participa la apărare. Dar „tolerarea” era temporară – conform „constituţiilor” Transilvaniei – şi avea să dureze „până la bunul plac al cetăţenilor şi al principilor” („usque ad beneplacitum regnicolarum et principum”). Este clar că românii nu erau socotiţi între cetăţeni, fiind un fel de locuitori de mâna a doua. Chiar dacă Reforma putea să pară ademenitoare prin unele dintre înnoirile sale (limbile populare, raţionalizarea credinţei etc.) şi chiar dacă, teoretic, ar fi putut duce la modernizarea societăţii româneşti, principalele ei învăţături nu aveau sens pentru români, fiindcă ei practicau demult o parte dintre aceste rânduieli reformate (nerecunoaşterea autorităţii supreme a papei, căsătoria preoţilor, eliminarea indulgenţelor sau a biletelor de iertare a păcatelor, scoaterea fastului din biserici etc.). În plus, „reformarea” românilor era condiţionată de pierderea identităţii lor româneşti, fără să li se garanteze, ca grup, drepturi egale cu „naţiunile” recunoscute.
În momentul anexării Transilvaniei la Casa de Austria, în 1688, aceste presiuni de calvinizare a românilor atinseseră apogeul, iar mitropoliţii, episcopii, protopopii şi preoţii români nu mai ştiau cum să reziste. Noua stăpânire a apărut ca un factor de echilibru pentru români. Ea a recunoscut regimul celor „trei naţiuni şi patru religii”, dar a oprit marile presiuni calvine şi a limitat puterea discreţionară a nobilimii protestante maghiare, restabilind catolicismul. Dinastia de Habsburg era catolică şi vedea în catolicism un mijloc de unitate a Imperiului. Or, conducerea Principatului Transilvaniei era, prin anii 1700, majoritar protestantă, iar această pătură conducătoare reprezenta sub o treime din întreaga populaţie. Restul de două treimi erau românii ortodocşi, discriminaţi şi dispreţuiţi. Cum putea să fie schimbată – deopotrivă prin convingere şi constrângere – în favoarea puterii austriece structura confesională a populaţiei Transilvaniei? Nu erau multe căi de ales, pentru că nobilimea ungară, saşii şi secuii, chiar dacă ar fi fost cumva convinşi să revină la catolicism (ceea ce, practic, era imposibil), ei nu reprezentau decât o minoritate, şi, pe deasupra, ostilă noii stăpâniri; mai rămâneau românii, care reprezentau două treimi din populaţie (adică majoritatea absolută) şi care erau asupriţi de autorităţile transilvănene, deopotrivă din motive etnice şi confesionale. Prin urmare, în viziunea Casei de Austria şi a Bisericii Catolice (prin Ordinul Iezuit), românii puteau să fie ademeniţi printr‑un târg de genul „vă dăm drepturi egale cu ungurii, saşii şi secuii, dacă vă uniţi cu Roma”. Evident, capii – religioşi cu toţii – ai românilor s‑au opus şi au cerut sprijin la autorităţile politice şi religioase ale celor două ţări româneşti extracarpatice. S‑au adresat de îndată domnilor şi mitropoliţilor Ţării Româneşti. Răspunsul a constat în încurajări energice şi „îndemnuri tainice”, dar nu în ajutor efectiv. Şi atunci, mitropolitul de la Alba Iulia şi protopopii românilor au trebuit să intre în tratative cu noile autorităţi, ca să salveze credinţa de pericolul calvinizării şi să asigure – prin drepturile egale promise – viitorul naţiunii lor. Condiţiile puse de clericii români arată clar că ei nu voiau cu niciun preţ abaterea de la ortodoxie („nimic din ale noastre ale Răsăritului să nu se clătească”). Dar autorităţile au acţionat cu dublă măsură. Până la urmă, clericii români au trebuit să recunoască autoritatea papei, „Filoque” (purcederea Sf. Duh şi de la Fiul), validitatea cuminecăturii şi cu azimă (pe lângă cea tradiţională, cu pâine dospită) şi existenţa Purgatoriului. Multe din acestea nici nu au fost pricepute de popor şi chiar de unii preoţi şi călugări români. Toate celelalte, adică ritul bizantin (răsăritean), slujbele, rugăciunile, calendarul, sărbătorile, veşmintele preoţilor, icoanele, lumânările, pomenile, rânduielile botezului, cununiei, înmormântării, cultul morţilor etc., au rămas neschimbate. Faţă de pretenţiile calvine, acesta era un mare câştig pentru români. Dar actul unirii religioase a fost, într‑un fel, un eşec: Curtea Vieneză şi Biserica Catolică nu şi‑au ţinut promisiunile faţă de români, iar românii nu au trecut în totalitate de Unire şi cei mai mulţi nu au acceptat decât formal schimbarea. Este drept că şi „naţiunile” transilvane tradiţionale s‑au opus din răsputeri acceptării românilor între factorii de putere. Odată admişi ca „naţiune” (stare), românii ar fi răsturnat (prin numărul lor) întreg sistemul de putere din Transilvania.
Unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romei a fost, de formă, un act religios şi ecleziastic, dar în fapt el avea variate conotaţii politice şi naţionale, în funcţie de punctele de vedere ale factorilor implicaţi. Ideea de unire a românilor transilvăneni cu Biserica Romei a fost, din perspectiva Casei de Habsburg, una politică, iar răspunsul unora dintre conducătorii românilor a fost unul naţional, de tipul: ne unim cu Roma dacă ne daţi drepturi egale cu stările transilvane. De aceea, programul de emancipare naţională a românilor a fost formulat de un om al bisericii, anume de Ioan Inocenţiu Micu‑Klein, numit (de împărat) episcop greco‑catolic în 1729, sfinţit în 1730 şi înscăunat în 1732. El a elaborat de îndată o scrie de memorii, „petiţii rugătoare” (supplex libellus) către puterea politică austriacă şi către foruri locale, în care a arătat că a sosit scadenţa, fiindcă românii îşi ţinuseră cuvântul, adică se uniseră cu Roma, dar drepturile promise nu fuseseră acordate; şi revine, pretinzând imperativ aceste drepturi: ridicarea românilor din starea de supuşi şi considerarea lor între naţiuni, la egalitate cu acestea; dreptul poporului român de a ocupa şi funcţii publice, inclusiv în guvern şi dietă (în dietă era un singur român, episcopul), de a învăţa carte şi meserii în proporţie cu numărul său; uşurarea situaţiei ţărănimii şi ameliorarea generală a tuturor categoriilor sociale ale poporului său oprimat. Argumentele episcopului pentru acordarea drepturilor naţiunii sale erau moderne şi logice: românii erau cei mai numeroşi locuitori ai ţării, ei purtau majoritatea sarcinilor publice, dar de foloase beneficiau alţii; românii erau şi cei mai vechi locuitori ai ţării, fiind urmaşii romanilor, colonizaţi acolo de împăratul Traian[1]. Pentru Inochentie Micu, condiţiile de viaţă ale naţiunii române şi moştenirea sa istorică devin arme de luptă politică, iar revendicările sale ajung să fie un adevărat program politic al emancipării naţionale a tuturor românilor din Transilvania. Concluzia era: „Nimic despre noi fără noi” (nihil de nobis sine nobis), adică să nu se hotărască nimic legat de români fără participarea reprezentanţilor românilor. Aceasta este o altă idee politică modernă (a delegării puterii de către popor către reprezentanţii săi), adevărat prolog al teoriilor lui Jean‑Jacques Rousseau.
Îndârjit de opoziţia şi dispreţul stărilor şi convins de dreptatea sa, episcopul se transformă în lider politic: el convoacă un sinod la Blaj, unde cheamă pe reprezentanţii cei mai de seamă ai românilor, deopotrivă clerici şi laici, greco‑catolici şi ortodocşi, spre a se pronunţa în marile probleme ale naţiunii. Era, de fapt, o adunare sau reprezentanţă naţională românească. Episcopul ameninţa chiar cu întoarcerea tuturor românilor la ortodoxie. Deşi păzit straşnic de un teolog iezuit ca să nu defecteze, episcopul strecura scrisori tainice către autorităţile bisericeşti şi laice ale Ţării Româneşti, cărora le cerea sprijin. Astfel, reuşeşte să‑l aleagă pentru pictarea iconostasului Catedralei Blajului pe Ştefan Zugravul de la Ocnele Mari, pentru ca acesta să facă „tâmpla sau catapeteasma bisericii […] cu mare cuviinţă şi frumuseţe, precum în Ţara Românească la Cozia şi la Hurez se află”. Nu exista nici un sentiment al ruperii de ortodoxie şi de legăturile cu ţările româneşti extracarpatice.
Suverana Maria Tereza, iritată de mult timp de acţiunile vajnicului episcop, l‑a chemat pe acesta la Viena (1744), l‑a supus ilegal unei anchete şi l‑a ameninţat; ca urmare, acesta pleacă pe ascuns la Roma, pentru a se pune sub protecţia papei. Inocenţiu Micu‑Klein a trăit în exil până în 1768, cu interdicţia de a reveni în mijlocul poporului său, dar cu gândul mereu la acesta. Episcopul a înaintat zeci de memorii către prelaţi şi capete încoronate europene, pentru îmbunătăţirea sorţii naţiunii sale. A murit în Italia, după un exil de 24 de ani, cu dorinţa de a aştepta „obşteasca înviere” în Transilvania natală, în „mănăstirea” de el zidită, convins că „nu poţi învia cu adevărat decât în pământul patriei”. Expresia aceasta a fost remarcată şi admirată profund de Lucian Blaga. Dorinţa episcopului‑martir a fost împlinită abia după 231 de ani, când rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse de la Roma şi înhumate la Blaj, în toamna anului 1997.
Refuzul stărilor (naţiunilor recunoscute) şi al Curţii vieneze, influenţate de stări, de a acorda integral românilor transilvăneni drepturile promise în scris în 1699‑1701, desconsiderarea luptei lui Inocenţiu Micu şi exilarea sa au creat tulburare între români şi au încurajat acele tendinţe fireşti de revenire la ortodoxie. Între 1744‑1763, s‑au derulat astfel de mişcări, unele violente, în urma cărora o parte dintre românii din Transilvania au rămas sau au revenit la ortodoxie (act pentru care Curtea vieneză a acceptat refacerea ierarhiei ortodoxe). Astfel, din 1761, românii aveau oficial două biserici (episcopii), una ortodoxă şi alta greco‑catolică, ambele de rit bizantin. Prin unirea cu Biserica Romei şi perspectiva (iluzorie) de extindere şi asupra românilor ortodocşi a „privilegiilor ilirice” (acordate sârbilor), s‑au creat formal două categorii privilegiate şi în societatea românească, cu acces mai mare la cultură şi chiar la viaţa publică. Libertăţile au fost însă pentru români doar parţiale şi limitate, fapt datorat neaplicării celei de‑a doua Diplome Leopoldine a unirii (care ar fi trebuit să extindă egalitatea clericilor şi asupra mirenilor) şi refuzului extinderii „privilegiilor ilirice” (care funcţionau în zona sârbească şi în Banat) şi asupra Transilvaniei. Toate acestea au stârnit reacţii, inclusiv în domeniul cultural.
Astfel, se vede că Unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romei nu a fost un act de „trădare” – cum se mai spune şi scrie uneori, ci o încercare de emancipare a românilor, în condiţiile în care, la 1700, nu se întrezăreau alte soluţii pentru ridicarea din supunere şi umilire a neamului românesc înstrăinat. În Ţara Românească şi Moldova, în ciuda regimului fanariot, stăpânii şi supuşii erau, în general, de aceeaşi credinţă şi limbă, pe când în Transilvania, stăpânii îi discriminau pe români tocmai pentru credinţa şi limba lor diferite. Rolul istoric pozitiv al acestui act – cu toate limitele sale – este ilustrat de istorie: din sânul acestei biserici, rămasă în esenţă răsăriteană, a pornit mişcarea de emancipare a românilor transilvăneni, care a rodit frumos în 1918, la Alba Iulia, când episcopii Iuliu Hossu şi Miron Cristea s‑au îmbrăţişat. Pilda lor de‑atunci a fost clară: „Pe cum ne vedeţi azi îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români!”.
■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia
Notă:
[1] În secolul al XVIII‑lea, se considera că au drepturi politico‑teritoriale asupra unei ţări cei mai vechi şi mai nobili locuitori ai acesteia. Or, românii, fiind urmaşii romanilor, erau şi vechi şi nobili, adică se încadrau perfect în această regulă.
Ioan‑Aurel Pop
