Autarhia lui Narcis se manifestă ca ruptură de lume, de Celălalt, care, în spaţiul iubirii, este nefericita Echo, cea refuzată de Narcis, fascinatul de sine însuşi. Nimfei nu-i mai rămâne decât strigătul de durere care se-ntoarce la sine însăşi, ca ecou. Narcisul lui Corneliu Ostahie, în propria-i nefericire a spargerii oglinzii, are însă şansa regăsirii ecoului, a muzicii primordiale.
O asemenea anxietate străbate şi poezia lui Corneliu Ostahie. O anxietate proteică prin care Narcis nu-şi mai poate reconstitui chipul supus unei interminabile tulburări a oglinzii apei. Acest Narcis ia nenumărate întruchipări, umbre în labirintul lumii, în nenumărate oglinzi, acea „aglomerare de imagini disparate”, sesizată de Al. Călinescu, şi care duce la obscurizarea constatată de Marian Popa. Lumea devine un muzeu straniu, colecţie de măşti, de simulacre, la care însă poetul nu aderă precum confraţii postmodernişti pe urmele lui Nietzsche. E o dramă a eului perfect intuită de Eminescu în inegalabilul eseu Archaeus.
Problema e că Ion Barbu porneşte de la această diversitate (clinamenică) a lumii şi, înţelegând că proteismul sans rivages duce la entropie şi la autonimicire (atomică, în limbajul lucreţian, dar şi în cel modern!), încearcă (şi reuşeşte) refacerea drumului invers: de la diversitatea entropică la modelul arhetipal, la arheul arheilor (Eminescu), la ceea ce în imaginarul poetic barbian devine increatul la care putem avea acces prin actul clar de narcisism, act care se dovedeşte, paradoxal, antinarcisiac. De aceea, ajungerea la punctul Omega al fiinţării (Theilard de Chardin) se realizează, în poetica barbiană, prin repetate „reducţii fenomenologice”, prin ceea ce Barbu numeşte exhauţie. Punctul de ajungere (rezultat al jocului secund) este, stilistic vorbind, ermetismul canonic, iar în plan ontologic, increatul, actul clar de narcisism fiind eliberat de toate narcisismele lumii.
Procesul invers se petrece în imaginarul poetic al lui Corneliu Ostahie: obscurizarea fiinţei într-o lume concetraţionară, tronată de narcisismul fără margini a „geniului din Carpaţi”. Încercările clinamenice cad în repetiţia oarbă. Drama e cea eminesciană din Împărat şi proletar: „În orice om o lume îşi face încercarea//…// Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire/ În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire,/ 
Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.// Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă,/ Se pietrifică unul în sclav, altu-mpărat,/ Acoperind cu noime sărmana lui viaţă/ Şi arătând la soare-a mizeriei lui faţă/ Faţa – căci înţelesul e-acelaşi la toţi dat.” Eminescu numeşte aici clinamenul – zvârlire hazardată, încercare sfârşită în eşec şi zădărnicie, căci, în realitate, în pofida tuturor aparenţelor, lumea, stăpânită de răul numit egoism/narcisism, nu se schimbă. Să vedem ce se întâmplă în imaginarul cuvintelor din lirica lui Corneliu Ostahie.
Câţiva critici au înţeles că ne aflăm în faţa unui poet-filosof (un „lirosof”, ar spune Mihai Cimpoi), de aceea l-au şi aşezat în descendenţa lui Blaga şi a lui Nichita Stănescu (Aureliu Goci, Florentin Popescu, Paul Dugneanu). Totuşi, spre salvarea sa ca artist, Corneliu Ostahie nu se lasă niciodată sufocat de intenţia reflecţiei ontologice, lăsând să primeze jocul obscur al oglinzilor/cuvintelor. Volumul Clinamen începe cu o ratare narcisiacă, arta lui poetică intitulându-se chiar Autoportret ratat, trimiţând deopotrivă la condiţia de Narcis şi la vizualitatea plastică a pictorului rătăcit printre cuvinte: „Gândisem pentru ultima oară conturul/ fiinţei pe care mă pregăteam s-o închipui/ pe un perete al camerei mele, pe-o pânză/ sau poate-n oglinda înfometată de chipu-i// prelung ca o mare risipă de purpuri;/ nimic nu-mi lipsea pentru ca mâna întinsă/ un semn, în sfârşit, să hotărască şi-acolo/ cea mai de sus strălucire să fie învinsă,// plutirea vederii să se adune în sine –/ un ochi să rămână, un început pentru toate./ Culori şi sidefuri amestecam laolaltă,/ esenţe subtile, iar atât cât se poate// chiar raza acelei alcătuiri viitoare/ o picuram în pocalul umplut cu vopsele.” Este Narcis pregătit cu de toate să-şi sărbătorească frumuseţea din oglindă, confundând-o cu frumuseţea arhetipală, platoniciană. Cu alte cuvinte, poetul se pregăteşte să treacă proba de narcisism, cum o va numi într-un poem viitor din Experienţe pe sufletul viu, încercând acele „tratative de pace” care să-l ducă în paradis (a se vedea ciclul Presupuneri despre paradis). Dar nu o trece din varii motive, precum „teroarea miopiei congenitale” (Presupuneri despre paradis, I). Revenind la primul poem cu intenţii de artă poetică, e suficient însă ca noul Narcis să atingă oglinda-fereastră pentru ca aceasta să se spargă („când geamul se sparse”), imaginea risipindu-se în ecouri: „M-a biciuit doar ecoul şi-apoi am simţit/ cum se sfărâmă-ntre degete pensula fină/ cu care voiam să pictez o privire/ a celui de mult aşteptat ca să vină.”
În acest Autoportret ratat, se află încifrat întregul mit al lui Narcis, fiindcă ratarea de care vorbeşte poetul include şi pe cel de al doilea protagonist al mitului, nimfa Echo, figurare a timpului şi durerii primordiale ca ecou. Autarhia lui Narcis se manifestă ca ruptură de lume, de Celălalt, care, în spaţiul iubirii, este nefericita Echo, cea refuzată de Narcis, fascinatul de sine însuşi. Nimfei nu-i mai rămâne decât strigătul de durere care se-ntoarce la sine însăşi, ca ecou. Narcisul lui Corneliu Ostahie, în propria-i nefericire a spargerii oglinzii, are însă şansa regăsirii ecoului, a muzicii primordiale. În definitiv, acesta este şi „constructul” poetic iniţiatic al lui Ion Barbu, intrarea în oglinda „mântuitului azur” însemnând cuprinderea muzicală a fiinţei: „Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea/ Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.” (Din ceas, dedus…). Şi: „Ar trebui un cântec încăpător, precum/ Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;” (Timbru).
Criticii (puţini, totuşi) au observat aceeaşi năzuinţă muzicală şi-n poezia lui Corneliu Ostahie. Alex. Ştefănescu: „Poetul tratează poezia nu ca pe un mijloc de exprimare, ci ca pe o formă de impersonalizare solemnă, dorind parcă să dispară în lungi fraze muzicale.” (1980). Or, „impersonalizarea” implică distrugerea eului narcisiac şi recuperarea iubirii-ecou. La rându-i, Eugen Barbu descoperea „ceva litanic” în poeziile lui Ostahie. Însă viziunea plastică primează (v. Decor, Un paradis de abur, Pânza iluziei, Chip destrămat, Era un câmp, Calme închipuiri etc.), în funcţie de spargerea labirintică a oglinzii, fiecare ciob fiind o umbră clinamenică a oglinzii primordiale. Destrămare prin alunecare, esenţa clinamenului: „Fiinţa lucrurilor se prelinge,/ trec nori de gaz peste vederea mea/ şi-n înflorirea simţurilor grea/ nu e nimic ce i-ar putea atinge.” (Lunecare). Multiplicarea proteică a fiinţei poetului se cristalizează, fractalic, în imaginea recifului, care dă şi titlul volumului din 1980, o geometrie cvasiclasică încă, a umbrei, cea mai apropiată de modelul barbian, reflectată şi în preferinţa pentru versul tradiţional: „Mai bântuie umbra, o aură densă coboară/ din astre mereu străine, dintr-un eter depărtat/ chiar dacă lung se destramă în claritate vederea/ unor umile recife de care te crezi apărat.” (Autoportret în oglindă). Din oglindă veghează chipul de neatins, „încremenit şi purtând o austeră paloare/ pe tâmplele sale încinse cu algele roşii/ din mări neştiute aduse de scoici migratoare.” Şi iată reflexe din Timbrul barbian, bine mascate: „Ar trebui pentru taina asemănării să vină/ un vis încă slobod, în muzica ei să strecoare/ ceva despre ţărmii rătăcitori înlăuntrul/ însinguratei memorii despre amurg vestitoare.” Autoportretul este, fatalmente, condamnat destrămării: „Exist în conturul amurgului negru/ cât naşterea ta mi se iartă mereu,/ lujer al frigului sau chip destrămat/ bolnav de otrava văzduhului meu.” (Chip destrămat).
În celelalte volume, va predomina destrămarea, iar cu aceasta, versul clasic însuşi se va dezmembra în vers liber, odată cu Experienţe pe suflet viu. Ştim că oglinda preferată de Ion Barbu, iniţial, a fost ocheanul, poetul vrând să-şi intituleze volumul din 1930 chiar Ochean. Era ocheanul exhaustiei. La Corneliu Ostahie, ocheanul este supraveghetorul thanatic al „zburătoarelor scufundate în cer” asupra lui Narcis: „ochiul vărgat al distanţelor fără întoarceri/ se uită la mine” (Ocheanul). Această întoarcere spre sine, ca probă de narcisism, se geometrizează în sferă, în clarobscurul fiinţării, formă perfectă şi labirint al rătăcirii: „geometria dezisă de scuturi de pielea întinsă/ a unei corole pe filamentele serii/ nu poate descrie realitatea oglinzii/ în întuneric deplin” (Un adevăr despre sferă). Eroarea lui Narcis vine de acolo că oglinda, deşi îi poartă chipul, tocmai pe el îl obscurizează, asediind „marginea formelor a obiectelor şi speranţelor inexistente”, fiecare gând devenind „o-ncleştare/ atât de cumplită încât milă să-i fie/ de sferele perfecte ale conceptelor izolate/ dacă fericirea îţi va rămâne străină…” (Oglinda). Şi: „deşi îmi poartă chipul el spune/ «numai pe mine nu mă poţi recunoaşte ei haide/ totuşi încearcă-ţi norocul»/ şi-mi pune în mână/ un bici plumbuit tocmai bun/ să izbesc cu el aparenţa oglinzii”. Paradisul-sferă (narcisiac) în care credem se dovedeşte a fi labirint stăpânit de „cel nevăzut” care „se distrează din nou/ rostogolind prin capilarele unui labirint uriaş/ sfera noastră perfectă paradisul în care/ la fiecare obstacol se-ntunecă alb/ se-ntunecă invers/ se-ntunecă fără amurg” (În sfera noastră perfectă). Se-ntunecă în iluzii, căci „de gâtul iluziei atârnă ochii unei fiare răpuse” (De gâtul iluziei), desenând o linie neagră pe cer: „sunt aparenţă şi-atât/ un drum dus-întors chiar în inima punctului fix/ care-ar putea să ajungă un cerc o spirală o linie neagră pe cer” (O linie neagră pe cer). Este lumea văzută prin Ochii corbului Poe, volum care pune capăt aproape eminescian poeziei (Şi un capăt poeziei/ Şi pustiului să pui.). Poetul venise „orbecăind prin labirintul penajului mov/ al unei păsări care urăşte cu sufletul ei împăiat/ de adepţii gravitaţiei universale sângeroşii casapi/ ai transparenţei plutirii şi prăbuşirilor lente” (Există cineva lângă mine). Aceeaşi pasăre cu clonţ de rubin a lui Labiş? Obstacol anticlinamenic în calea nostalgiei paradisului: „păinjeniş de lumini sub deltele nervilor umezi/ credeam amândoi că un fulger vindecător nu s-a prelins printre/ oase/ credeam în absenţa durerii în lunecuşul perfect fără pantă (şi capăt/ puteam să ajungem oriunde dar lipsa de sens zăbovise/ acolo/ printre obstacole fixe:/ întinde deci mâna şi-aprinde lumini/ peste răscrucea orbită de ceaţă – au mare nevoie şi alţii –/ mă simt foarte bine de ce tot mă-ntrebi?/ nu vezi mai departe? – ei asta-i a cum – doar noi ne cunoaştem perfect/ naufragiul” (Credeam amândoi).
Iar acest naufragiu, vinovăţie văzută prin ochii corbului Poe, este singura salvare în rezervaţia somnambulă, plină de „cântece vechi/ despre dragoste”, inventate de poet: „singurătate,/ armonie abstractă, abis şi eden/ am folosit cele mai rafinate/ mijloace:/ metafore rare, sunete pure dar totul/ zadarnic/ surprinzător,/ în cele din urmă/ am reuşit cu o glumă banală de-un gust/ îndoielnic/ (dovadă că iar am uitat-o)// după aceea am încercat s-o/ împuşc/ inutil/ să vă spun că n-a mers/ decât cu nişte gloanţe inventate/ de peste un secol// şi obţinute cu mari sacrificii// este vorba despre OCHII CORBULUI POE” (Rezervaţia somnambulă, fabulă). La vremea lui, Ion Barbu alesese din Edgar Poe (pentru Eulaliile lui Dan Botta) veghea lui Roderick Usher. Aceiaşi ochi poeşti? Să ne aducem aminte că Roderick Usher era un pictor ciudat, tablourile lui putând fi puse, desigur, şi în Muzeul straniu al lui Corneliu Ostahie, veghetor, implicit, şi al prăbuşirii casei Usher. Căci picturile lui Roderick Usher au proprietatea de a străluci în întuneric. Nu-i şi clar-obscurul din poemele lui Corneliu Ostahie?
Să fie Rezervaţia somnambulă, care încheie cartea d-lui Ostahie, fabula devoalată a întregii cărţi, clinamenul biruitor în eşec?
Numai poetul poate s-o ştie. Noi, cititorii, alegem fiecare după nevoi.
