Angela Negreanu: Vremelnicie şi veşnicie în poezia Carolynei Kleefeld
„Spiritul meu se pleacă adânc,/ sorbind din fântânile copacilor./ Veşnicia se zămisleşte/în răsuflarea mea,/ în adierea de vânt./ Din văpaie mă înalţ/ către nori – reînviată.”
Lectura poeziilor lui Carolyn Mary Kleefeld din volumul Zori hoinari, în traducerea Olimpiei Iacob, te determină să priveşti mai atent în jurul tău contemplând natura cu misterele ei şi să reflectezi la condiţia umană, la iubire, la origini, limbajul preponderent metaforic conferind un deosebit lirism versurilor.
Preocuparea pentru pictură se reflectă şi în creaţia sa poetică, multe dintre poeziile volumului fiind rezultatul contemplaţie
i naturii, adevărate descrieri de natură, dar o natură aparte, însufleţită parcă şi învăluită de mister. În multe poezii atitudinea autoarei este expresionistă; ea nu-şi propune să reprezinte lumea exterioară prin senzaţiile pe care acestea le determină, ci transpune trăirile ei subiective în trăiri absolute, elementele naturii fiind doar metafore ale exprimării stărilor adânci, interioare: „Spiritul meu se pleacă adânc,/ sorbind din fântânile copacilor./ Veşnicia se zămisleşte/în răsuflarea mea,/ în adierea de vânt./ Din văpaie mă înalţ/ către nori – reînviată.” (Stând pe loc, p.21)
Prin abolirea temporalităţii „ţinută bine de o funie/ fără început şi fără sfârşit” eul liric se contopeşte cu natura, dobândind consistenţa elementelor primordiale şi proiectează în acest univers imaginar nevoia de spaţiu, setea de absolut: „Da, străbaţi piscurile/ ca un suflet sălbatic,/ abia dacă îţi aminteşti să respiri,/ dorind să mai mori o dată./ Şi îţi înţeleg foamea/ de a te pierde/ în învălmăşeala de stele.” (Pierdut în învălmăşeala de stele, p.173-174). În poezia Aflând de la copaci (p.41), contopirea cu natura satisface vitalismul poetei care se lasă „pradă acestei înmuguriri”, iar „extazul în floare” o ajută să se regăsească „îmi aşează sufletul în pernă,” „aflând de la copaci/ cum să cresc…”
Scufundarea în adâncurile mării imaginare îi amplifică trăirile „de parcă o altă împărăţie s-a arătat,/ zămislind în mine nestemate neştiute vreodată”, auzind „o muzică misterioasă”. (Un alt tărâm se deschide, p.253).
Pădurea este un spaţiu tainic, generator de linişte, refăcând energiile secătuite de tumultul vieţii: „Pădurea,/ adâncă şi tăcută,/ stăpâneşte rezervoare de linişte,/ fără vreun gând ori vreun plan.” (Pădurea din apropiere, p.117), potenţând armonia naturii „Pădurile dansează în acord deplin/ cu lumina prinsă în jocul umbrelor.” (Stând pe loc, p.21)
Marea „împărăţia de nepătruns” este deseori „cuprinsă de furie” (Comori pentru cei curajoşi, p.187), ascunzând în adâncurile ei multe taine, dar şi multe comori. Marea trimite la origini, „la izvorul nostru seminal” (Te voi afla acolo, p.283) Briza mării îi încântă sufletul, o face să viseze, îi stimulează imaginaţia: „Valsez cu briza,/ cântându-mi fanteziile,/ colorându-le în violet,/ roşu aprins şi smarald/ purtându-le ca pe o coroană/ încununându-mi sufletul.” (Lumina mă schimbă, p.225), dar furtuna, valurile mării care „semeţ se înalţă/ precum armăsari hoinari/ în avânt către ceruri, clocotitori” nepăsându-le de oamenii „care dorm în cutiile lor/ de-a lungul ţărmului” declanşează reflecţia asupra destinului uman: „Cât de fragili, de pieritori suntem noi/ cei palizi, fără de aripi”. (Ruga fierbinte a furtunii, p.61)
Luna, la fel ca la romantici, pare a fi astrul preferat al poetei deoarece potenţează forţa creatoare (imaginaţia): „O lună desluşitoare/ pe ape de abanos/ zămisleşte o cărare aurită/ spre peşterile mele cele mai tainice.” (Năzuinţa căutătorilor, p.149), iar „Când se apropia/ de ţărmul diafan,/ sclipirea lunii/ inundă marea” (Comori pentru cei curajoşi, p.157), „logodindu-se” cu „poetul” căruia „îi va înconjura cu nimbul ei picioarele arzânde” (Poetul, p.211) sau cu chip trist „întocmai ca al mamei mele” protejând-o pe poeta care „Când luna îşi cerne/ flacăra albă/ în inima mea vrăjită,” simte „totuşi, că ceva, undeva, se zămisleşte.” (Noaptea fructului amar, p.233), alinându-i singurătatea „în lumina lunii,/ singură, pradă strălucirii.” (Zdrobită în fărâme de sticlă, p.237).
Soarele apare mai rar în poeziile sale şi „străbate prea iute/ cerul cel rece”, eul liric rămânând „doar cu întrebări/ în zarea ce se stinge” (Te-am pierdut?, p.221) dar, când soarele este puternic, îi inundă întreaga fiinţă „Soarele mă soarbe,/ şi lumina mă schimbă./ beau sucul auriu, devenind un spiriduş al naturii cu inimă de floare sălbatecă.” (Lumina mă schimbă, p.225)
Noaptea „rece, usturătoare” este timp al rugăciunii „adânci”, „în liniştea toamnei” când „constelaţiile cerului strălucesc” (Sfărâmicioase poeme, p.23) sau „un timp al jertfei/ adus zeilor nemiloşi”, „o noapte a fructului amar ce se scutură”. (Noaptea fructului amar, p.233)
Dintre anotimpuri poeta alege mai ales toamna, când frunza „se usucă/ făcându-se brun-cenuşie/ şi se scutură de pe tulpină”, iar „adierea o dansează/ spre lumina soarelui” (Viitoarea rapsodie, p.81) – o toamnă scăldată de razele blânde ale soarelui, dar şi toamna târzie când „Vestiţi de rafale sălbatice/ de vânt vâjâind,/ cad picuri de ploaie” şi „un nou anotimp/ stăruitor/ îşi vesteşte venirea”. (Acordul de haiku al iernii, p.51)
Indiferent de anotimp şi de momentul zilei, natura este armonie, muzică eternă generată de „şoaptele cascadei”, de „torentul hrănit de furtună” care „îi stârneşte cântul”, de „ploile repezi şi iuţi”, de „boabele de rouă” care „cântă în liniştea tot mai adâncă”. (Trăind eterna muzică, p.101)
În această armonie a naturii Carolyn Keefeld integrează crinii – „miri ai primăverii”, „ofrandă adusă preotesei/ pe vârful muntelui,/ Rapunzel…” (Erau rugi, p.147), „Crini neprihăniţi încununând/ stâncile în straie de muşchi, soare strălucitor şi mare” (Năzuinţa căutătorilor, p. 149) antrenaţi în muzica „ameţitoare a râului” „valsează” (Crinii albi valsează, p.303). Crinul „alb înmiresmat/ cu stamine oranj/ şi parfum voluptuos”, în ciuda frumuseţii şi delicateţii lui, este supus ciclului naturii: „supus eşti fiecărui anotimp/ care vibrează în tine” trebuind să înflorească „până la sfârşitul/ următorului tău început”. (Crinul Casablanca, p.67)
Big Sur, localitatea în care s-a retras, i-a oferit un peisaj pitoresc, o „pustietate” în care „domneşte liniştea”, „pacea grădinii şi a mării”, un peisaj rustic opus celui citadin în care eşti asaltat de sirene, de suferinzii fără adăpost, de flămânzi, de negustori. (San Francisco spre Big Sur, p.189)
Aici, departe de lumea dezlănţuită, „Ziua se revarsă de atâta armonie,/ cântându-şi cruda frumuseţe”, aici „Blândeţea scaldă aerul,/ lumina, ziua”, iar „Norii albi/ primenesc cerul azuriu/ cu plutitoare dantelă.” (O blândă grădină, p.247)
Priveliştea ce i-o oferă privirii în zorii zilei plaja de la malul mării, după reflux, este mirifică: plantele de mare par „balauri” în „iazuri de cleştar”, iar scoicile „care mai de care” şi „cochilii cât sămânţa” transformă „stânca seacă” într-un adevărat mozaic ce-ţi încântă privirile. (Pfeiffer Beach, p.127)
În manieră romantică, simbolistă chiar, oraşul este prezentat un adevărat Sybaris cu barurile „debordând/ de feţe pătate şi semne din naştere”, cu cerşetorii de pe străzi, cu hotelurile, catedralele şi parcurile lui, freamătul oraşului fiind întrerupt brutal de „sirenele stridente”. (Colaj din San Francisco, p.279)
Contemplând natura, Carolyn Kleefeld meditează la vremelnicia fiinţei umane şi la eternitatea naturii: „Nepăsătoare la acest dig,/ la vremelnicele noastre ospeţii/ şi inimi nestatornice,/ eternele forţe se înalţă mereu şi mereu.” (Old Monterey Wharf, p.55) Omul este supus destinului de când se naşte „Fiecare se naşte din sămânţă diferită./ Fiecare, însă, la nimereală,/ putea să se nască întocmai ca celălalt”, deoarece urmând cursul vieţii trebuie să i se supună: „Mâna stacojie a sorţii/arată cu tuşe sângerii/ potecile pe care sufletele noastre trebuie să le cutreiere” (Mâna stacojie a sorţii, p.131)
Viaţa nu este decât o „călătorie” în care omul este supus „încercărilor ce le înfruntă” ca un adevărat „războinic”. Omul este efemer, iar viaţa este asemenea unei lumânări aprinse „Ce efemeră e flacăra/ lumânării noastre” care arde lent, până se stinge definitiv „Destinul, dătătorul/ puterii tale uriaşe, îşi ia înapoi acum/ polenul sorbindu-l încet.” (Umilit de a vieţii vrere, p.43)
Carolyn Kleefeld îşi pune întrebarea chinuitoare referitor la moarte, la ceea ce este după moarte – „cenuşă” sau „forma următoare” – sperând că sufletul va dăinui: „Murmura-vor ele cerurile (Mereu în forma următoare, p.103), iar „schimbarea lăuntrică” va determina naşterea spiritului „copilul renăscut al zorilor/ scăldat în inocenţa morţii –/ şters, palid, fragil, ud/ de lupta re-naşterii,/ şovăitor, desăvârşit, totuşi.” (Corabia mea cu moarte, p.83)
Timpul, trecerea lui ireversibilă, este principalul duşman al fiinţei umane; clepsidra măsoară firul vieţii şi „ne cerne treptat în uitare” în vreme ce elementele terestre şi celeste (astrale) rămân neschimbate „mareele lovesc într-una/ ţărmurile/ Adierea stăruie./ Cerului îi place să fie albastru./ Stâncile stau prăbuşite./ Soarele aşteaptă/ întâlnirea apusului.” (Clepsidra, p.125)
Apare în poezia Carolynei Kleefeld şi ideea vieţii ca o clipă din eternitate, idee întâlnită în filosofia idealistă, poeta insistând asupra antonimiei efemer-etern, vremelnic-veşnic „acea înşelătoare eternitate/…/ în deşteptarea veşnică” (O amintire ca a soarelui, p.143)
Lecturând poezia Carolynei Kleefeld îţi umpli sufletul de linişte şi iubire, dar şi de nelinişti privind condiţia umană, vremelnicia omului pe pământ, imposibilitatea de a se sustrage destinului. Splendoarea naturii compensează această stare, face ca totul să fie frumos sau cel puţin suportabil.
