Urgenţa politică era unirea cea mare, iar literatura îşi asumase din nou sarcina pre-junimistă de a cultiva valorile specifice, naţionaliste.
După ce a lipsit câteva decenii din literatura română, C. Stere revine în ultimii ani, prin atenţia acordată de câţiva editori şi istorici litetari profesionişti; mă gândesc în primul rând la Z. Ornea şi, mai ales, la Vbictor Durnea, care a realizat cea mai bună ediţie a romanului În Preajma revoluţiei (două volume, în colecţia Opere fundamentale, coordonată de Eugen Simion sub egida Academiei Române) şi primele trei volume din publicistica autorului (începând din 2011 până în 2014). Este ocazia redescoperirii unei atitudini şi unui program ideologic care a avut o mare influenţă la începutul veacului trecut.
Pornesc de la câteva banale principii: orice analiză a publicisticii lui C. Stere trebuie să ţină cont de contextul nu numai cultural, ci şi istoric, politic; nu putem cântări textele în sine, ignorând cu totul programul ideologic al lui C. Stere. Tot ce a scris acesta are o miză ideologică. Î
n concepţia sa, literatura însăşi are o miză ideologică. Mentor al poporanismului, alături de G. Ibrăileanu, socialist declarat, revoluţionar el însuşi încă din prima tinereţe, C. Stere nu poate fi judecat dintr-o perspectivă limitat estetică. Nu numai publicistica sa, dar şi romanul-document În preajma revoluţiei ar pierde foarte mult dacă ar fi investigate cu un interes strict literar. Nu susţin că trebuie să renunţăm la criteriul valoric (căruia, oricum, autorul îi face faţă aproape de fiecare dată), ci numai că trebuie să acceptăm că esteticul este permeabil, că el e o valoare-sinteză, care pune în armonie politicul, ideologicul, eticul şi alte posibile valori.
Interesant este că C. Stere, alături de alţi autori de orientare socialistă, alături de scriitorii din jurul revistei „Viaţa românească”, printre care G. Ibrăileanu trebuie socotit cel mai important, prin influenţă şi portanţă teoretică, se situează din start, prin opţiunile sale ideologice, în opoziţie cu programul cultural al Junimii. Maiorescu nu este, e limpede, idolul lor, valorile impuse de acesta în seria sa de articole fulminante nu sunt cele pe care jură intelectualii de stânga, influenţaţi mai degrabă de ideile şi tensiunile politice din Rusia decât de criteriile estetice occidentale. Pagina de ziar este spaţiul în care se fac delimitările, se definesc opţiunile, spaţiul în care se negociază, adesea în termeni aprinşi, radicali chiar, „direcţia nouă” a culturii naţionale. Prin urmare, publicistica unui intelectual şi om politic atât de influent cum a fost C. Stere, admirat şi contestat, dar niciodată ignorat, are un accentuat caracter polemic. Altfel nici nu ar fi avut efect, întrucât autoritatea ideologiei junimiste părea definitiv stabilită, în direcţia emancipării culturii române, a orientării sale către modernitate. Există un scurt-circuit al receptării în această privinţă: istoria dă mereu dreptate învingătorilor, ne aminteşte un clişeu pe care nu e bine să-l dispreţuim. Sintezele de istorie literară pun o ordine abuzivă într-o epocă mult mai tulbure şi mai amestecată decât ne poate părea azi. Impresia este că, odată cu fasta campanie a junimiştilor pentru orientarea estetică a literaturii, arta pentru artă a devenit un reper necontestat, valabil la finele secolului al XIX-lea până în 1947, când realismul socialist, dogma impusă oficial, a întrerupt această venerabilă tradiţie estetică a literaturii române. Or, lucrurile nu stau deloc aşa. Ceea ce nu înşeală e faptul că principalele orientări tradiţionaliste, sămănătorismul şi poporanismul, nu au dat mari scriitori, legitimaţi valoric. Dar asta nu înseamnă că ele nu au avut influenţa lor în epocă. Ba, dimpotrivă. Odată cu încetarea campaniilor maioresciene, odată cu mutarea lor din plan cultural în plan politic, prim-planul vieţii literare este ocupat de personalităţi de orientare tradiţionalistă. Şi Iorga, şi Ibrăileanu, şi C. Stere, Ilarie Chendi sau I. Trivale de asemenea sunt mai degrabă anti-maiorescieni. Abia E. Lovinescu şi, după el, generaţia criticilor interbelici, G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu ori Vladimir Streinu au reinstaurat supremaţia esteticului, revendicându-se explicit de la Titu Maiorescu, intrat, abia post mortem, în rolul de patriarh al criticii estetice. În orice caz, de la finele secolului al XIX-lea până în al treilea deceniu al celui de-al XX-lea totul a fost de discutat în critica românească. Cum literatura a răspuns, ca şi înainte de mica unire, nevoilor, tensiunilor de ordin politic, o parte consistentă a criticii s-a conformat şi a promovat aceleaşi valori, în principal etnice, etice, ideologice, politice, patriotice etc. În ultimă instanţă specializat-literare. De aceea, toţi criticii de orientare tradiţionalistă ai vremii sunt în primul rând ideologi.
C. Stere nu e un critic literar în înţelesul modern al termenului, cel puţin nu în intenţie. Şi totuşi, el este unul dintre teoreticienii, ieşiţi din actualitate, ai specificului naţional al artei. Altfel spus, al artei cu tendinţă. Acesta este, de fapt, principalul său subiect stabilit mereu în cheie polemică. C. Stere a fost, trebuie spus din start, un redutabil polemist, cu nerv şi temperament combatant, în mai mare măsură decât tovarăşul său de idei Ibrăileanu. Ce înţelegea autorul prin polemică o explică încă de la începuturile publicisticii sale, într-un articol apărut în „Evenimentul literar” în aprilie1894: „Polemica e, de obicei, cel mai plăcut gen de literatură pentru cetitori şi pentru scriitori. Pentru cetitori, graţie elementului viu şi emoţional, care caracterizează orice polemică serioasă, pentru scriitori, din cauza uşurinţei de a pune mai în relief vederile proprii, opunându-le vederilor acelora pe care dânşii îi combat. Însă, pentru aceasta, polemica trebuie să împlinească două condiţii esenţiale: 1) ea trebuie să se bazeze pe principii, pe idei, iar nu pe jocuri de cuvinte şi personalităţi; ea trebuie să fie cinstită, de bună credinţă; polemistul trebuie să combată adevărata părere a adversariului său – după cum i-a fost formulată de el – şi să o combată serios, ceea poate fi numai în cazul când polemistul în adevăr crede că părerea adversariului său e greşită.” Nu cad în capcana de a afirma că autorul acestor rânduri le-a respectat cu stricteţe de-a lungul şi de-a latul deceniilor de campanii ideologice. De altfel, polemistul autentic, cu nerv, nu are structură clasică, nu se închină regulilor. Polemica e un domeniu nesupus nici unei legislaţii. Nu morala o ghidează, în orice caz. Orice deontologie este formală, decorativă, în fond. Sau cel mult propagandistică. Cu cât este afişată mai insistent, cu atât este trădată mai consistent. Maiorescu însuşi a încălcat de atâtea ori orice principiu de faţadă, rezumând fals, decupând din context pasaje palide şi montându-le părtinitor în construcţii proprii, pe care le va demola în aplauzele publicului… Mai mult decât argumentele raţionale, elocinţa dă câştig de cauză în disputele de idei. Se va vedea în cele câteva texte pe care le voi analiza că Stere nu a pregetat să folosească el însuşi toatele trucurile şi strategiile pe care le-a considerat oportune pentru a-şi atinge scopurile.
Cum nu sunt istoric, mă voi limita la polemicile literare ale mentorului „Vieţii româneşti”. În acest domeniu, pe care nu îl socotea distinct, ci parte a unui demers ideologic mult mai amplu, de orientare socialistă, principala temă promovată polemic este cea privitoare la opoziţia artă cu tendinţă-artă pentru artă. Încă de la începuturile manifestărilor sale publicistice, în 1894, autorul, care deocamdată îşi semnează contribuţiile din „Evenimentul literar” cu pseudonimul C. Şărcăleanu, publică un succint articol intitulat Ce cerem de la artişti? Este vorba de un text-program care, alături de altele semnate de Ioan Nădejde, I. Glicsman, C. Vraja (akka G. Ibrăileanu) ori V. Rion, definesc o reîntoarcere la orientarea gheristă a implicitei tendinţe a oricărei forme de artă. Prin urmare, Stere nu este creatorul unui program original, iar mai toate intervenţiile sale sunt declaraţii de adeziune la această teorie antijunimistă. De altfel, tonul este de la bun început radical, nu invită la negociere: „Un lucru e lămurit pentru noi: arta e o manifestare a vieţii sociale.” Această opţiune va fi pusă sub semnul poporanismului. Într-un articol care poartă acest titlu, apărut în acelaşi periodic în martie 1894, Stere defineşte acest curent social, ideologic şi în mai mică măsură literar ca o atitudine, ca o stare de spirit: „Acesta şi este poporanismul. El e mai mult un sentiment general, o atmosferă, cum am zis, intelectuală şi emoţională decât o doctrină şi un ideal bine hotărât; analizându-l, putem scoate din el următoarele elemente constitutive: iubirea nemărginită pentru popor – sub care se înţelege totalitatea concretă a maselor muncitoare şi producătoare –, apărarea devotată a intereselor lui, lucrarea entuziastă şi sinceră spre a-l ridica la înălţimea unui factor social şi cultural conştient neatârnat, iar ca substrat teoretic putem arăta ideea: 1) că poporul numai el singur are dreptate, că el, veşnicul martir, veacuri întregi a muncit şi a vărsat sângele său pentru a râdica pe umerele sale întreaga clădire socială, şi 2) că toate păturile superpuse au, din pricina aceasta, faţă cu poporul o datorie atât de mare, că, dacă ar dori sincer să o plătească, n-ar putea, cu toate jertfele, cu tot devotamentul şi abnegaţia lor, să plătească măcar procentele.” (s.a.) Am citat in extenso pentru a nu pierde efuziunea tonului, patosul care transformă textul într-un discurs propagandistic. Pare un program politic, unul literar. Nobilele intenţii nu duc decât rar către literatură. Nu e vorba, în nici un caz, de un curent literar, care să propună o poetică inedită, ci de o tentativă de a transmite, prin intermediul operei literare, un mesaj social şi ideologic. Specificul literaturii este, în acest mod, abandonat sau, în orice caz, împins în plan secund: mesajul ideologic este cel care contează. Iar limbajul de lemn, clişeul se instalează prompt, ca în orice discurs propagandistic. După Junimea nu există continuitate. După eforturile convorbiriştilor de a impune criterii clare, estetice, literatura se întoarce, la finele secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale celui de-al XX-lea, la vechile confuzii (din perspectivă estetică). Dar această aşa-numită „confuzie” este, aş spune, absolut firească, în logica lucrurilor, a istoriei, mai ales: treizeci de ani erau prea puţin pentru a se fi asimilat conceptele, pentru a se fi format, de fapt, o sensibilitate nouă şi, mai ales, un spirit critic funcţional. Urgenţa politică era unirea cea mare, iar literatura îşi asumase din nou sarcina pre-junimistă de a cultiva valorile specifice, naţionaliste. Literar, aproape nimic nu se salvează din respectiva tendinţă; civic, politic, efectele nu sunt de dispreţuit. Oricât de mult am fetişiza esteticul, nu el reprezintă valoarea supremă, oricând valabilă. El este, rar, o nobilă opţiune individuală, nu o valoare universală. Esteticul nu va salva niciodată lumea; cel mult lumile alternative, adiacente, de uz propriu. În orice caz, în momentele de cumpănă istorică, politică, socială, esteticul devine cel mult un mijloc, un instrument, dacă este folosit politic şi nu un scop în sine. comit aceste banalităţi abrazive pentru a da de înţeles un fapt care scapă cel mai adesea din vedere: dacă nouă, astăzi, orientări precum sămănătorismul ori poporanismul ni se par desuete, nu lipsite de ridicol, nu înseamnă că ele nu au avut resorturi puternice în epocă. Publicul cititor, cu sensibilitatea lui şi nevoile sale civice a hrănit şi încurajat o asemenea literatură, care, nu e nici o dramă, nu mai este citită azi. Dar această ieşire din actualitate nu înseamnă că ea nu defineşte cultura română într-un anumit moment al ei.
