Motto: „Şi luându‑l cu sine l‑a suit pe casă şi i‑a zis: ia aminte la apus. Şi luând aminte, a văzut mulţime nenumărată de diavoli, tulburându‑se şi gâlcevindu‑se ca să bată război. Zis‑a lui iarăşi avva Isidor: caută şi spre răsărit şi ia aminte. Şi a căutat şi a văzut mulţime nenumărată de sfinţi, îngeri slăviţi. Şi a zis avva Isidor: iată aceştia sunt cei trimişi sfinţilor de la Domnul spre ajutor, iar cei de la apusuri sunt cei ce bat război cu noi. Deci mai mulţi sunt cei cu noi. Şi aşa, mulţumind lui Dumnezeu, avva Moise a luat îndrăzneală şi s‑a întors la chilia sa.”
(Patericul egiptean, Pentru avva Moise, 1)
Din 2016, Ziua Mondială a Profesorului sau a Educaţiei este sărbătorită potrivit unei noi agende mondiale privind educaţia, „Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă”[1]. În Polonia, Ziua Profesorului, sărbătorită pe 14 octombrie (marcând instituirea Comisiei Educaţiei Naţionale în 1773), a fost redenumită Ziua Educaţiei Naţionale. Dar la noi, ca şi la mulţi alţii, Ziua Profesorului, sărbătorită în data de 5 octombrie, este totodată şi Ziua Mondială a Educaţiei. Dar sper că sunteţi de acord că una este să sărbătoreşti educaţia naţională, şi cu totul altceva să sărbătoreşti ziua mondială a educaţiei. Ziua Mondială a Educaţiei este, de fapt, ziua educaţiei mondiale, a unei educaţii care nu mai aparţine nimănui şi de care nu mai aparţine nimeni. Educaţia mondială slujeşte mondialului, aşa cum educaţia naţională slujeşte naţionalului. În mod inevitabil, educaţia mondială trădează naţionalul, după cum educaţia naţională trădează mondialul.
Alarmat de impresia că aş fi susţinut ideea unui complet ocult anti‑românesc, cineva, care asculta din apropiere dialogul pe care‑l aveam cu fiul meu, m‑a întrerupt: „Dom’le, mai terminaţi odată
cu străinii ăştia care urmăresc să ne facă rău! Ce să ne ia?” Dacă i‑aş fi spus că ni se ia educaţia, ar fi râs. Cum ai putea lua educaţia unei ţări, unde toţi copiii merg la şcoală? Cum, şi mai ales de ce, putem afla din cartea lui Mircea Platon, Deşcolarizarea României.
Ce să ne ia? Uităm că omului îi pot fi luate lucruri mult mai importante decât cele pe care le are. Ni se poate lua nu doar ceea ce avem, ci mai ales ceea ce am putea fi. Din păcate, după cum sublinia Mircea Platon cu ocazia uneia dintre lansările studiului său despre falsificarea sensului educaţiei, sistemul post‑comunist de educaţie ne‑a făcut incapabili să mai vedem lucrurile esenţiale pe care le‑am pierdut, care ne lipsesc, care ne sunt refuzate.
Analfabetismul funcţional al tinerilor nu este efectul regretabil al unor încercări mai mult sau mai puţin inspirate de a îmbunătăţi din mers învăţământul public din România: este însuşi obiectivul acestor reforme. „Şcoala nouă” refuză să fie un spaţiu unde trebuie să înveţi pentru a înţelege ce sunt lumea şi viaţa, ce este omul şi cine eşti tu; şcoala nouă este locul unde realitatea nu este descoperită, ci inventată, imaginată, re‑creată, re‑modelată (tema propusă anul acesta de UNESCO pentru Ziua Profesorului este „Profesorii: conducând în vremuri de criză, reimaginând viitorul”[2]).
Şcoala aspiră să devină un loc unde trebuie să te simţi bine[3]. Din păcate, o astfel de şcoală nu produce doar neştiinţă, ci mai ales dezumanizare, efect descris pe larg în Deşcolarizarea României. Iar procesul de dezumanizare a societăţii este cu atât mai eficient cu cât se desfăşoară în mod solidar în toate instituţiile publice care ar trebui să participe la consolidarea culturii generale: din instituţii care ocrotesc şi transmit valori culturale în sens larg, bibliotecile şi muzeele devin la rândul lor spaţii de relaxare şi joacă, locuri unde scapi de stres şi de agitaţia oraşului şi de unde te întorci mai degrabă reconfortat decât impresionat.
De fapt, nu te întorci nici relaxat, nici edificat, ci mai degrabă tulburat, pentru că „joaca” propusă de noua şcoală şi de noua cultură este la rândul ei o nouă joacă: joaca de‑a definiţiile, de‑a esenţele, unde participanţii sunt invitaţi să pună în discuţie identitatea sexuală, biologică sau naţională, legitimitatea modelelor istorice, un fel de „cum ar fi dacă”: cum ar fi dacă eu n‑aş fi ce sunt, dacă lumea n‑ar fi ce este, dacă totul ar fi altceva, un altceva care nu depinde decât de mine să apară. După cum o arată Mircea Platon, această abordare corespunde unei viziuni despre lume de tip Humpty‑Dumpty, în care nu mai contează ce sunt lucrurile, ci doar ce ar putea fi.
În numele „creativităţii” suntem făcuţi să participăm cu entuziasm la cea mai autodistructivă întreprindere umană colectivă din istorie. În loc să‑l înveţe pe om să fie propriul lui stăpân, dobândind puterea care vine din înţelegerea raţională a lumii şi din stăpânirea morală de sine, şcoala post‑comunistă le dăruieşte elevilor puterea de a stăpâni peste o lume imaginară care să facă insesizabilă înrobirea mintală şi sufletească la care‑i supune în lumea reală. După cum arăta Sf. Antim Ivireanul, tocmai aceşti învăţători se bucură de aprecierea lumii: „Pre oamenii cei ce nu să tem de Dumnezeu, nici să ruşinează de feţele omeneşti îi ascultăm la céle ce ne învaţă să le facem, spre pierzarea sufletelor noastre şi spre necinstea noastră şi spre a ne cleveti toţi şi a ne blestema pentru nedreptăţile ce facem; şi priimim învăţăturile lor cu dragoste şi le facem cu mare pohtă şi ne bucurăm de iale, ca de mare avuţie şi‑i lăudăm cătră toţi, ca pre nişte priiateni şi făcători de bine şi‑i cinstim pentru căci ne răpun sufletele, cu învăţăturile lor, mai vârtos decât pre Dumnezeu, Carele poftéşte pre toţ oamenii să se mântuiască” („Cuvânt de învăţătură la Preobrajeniia Domnului nostru Iisus Hristos”, Didahii, Minerva, 1983).
Problema nu este că reformele învăţământului din ultimii treizeci de ani au fost greşite pentru că ar fi fost incoerente şi contradictorii. Dacă ar fi fost aşa, atunci nici măcar nu puteau fi aplicate. Aparenţa de incoerenţă provine mai degrabă din numărul mare de propuneri de reformare a învăţământului. Abandonate sau reluate, suprapuse uneori, venite din direcţii politice diverse, toate aceste proiecte de reformă au urmărit în fapt un obiectiv comun reperabil în textele oficiale citate şi discutate în Deşcolarizarea României: destructurarea învăţământului românesc sub pretextul descentralizării lui. După treizeci de ani vedem rezultatul: pentru prima dată în istoria noastră, educaţia şi învăţământul au devenit nu doar diferite, ci două realităţi opuse.
Educaţia înţeleasă în sensul ei propriu ca formă de cultivare a permanenţelor sau ca ştiinţă a formării de oameni întregi a fost nu doar abandonată de noua şcoală în numele obiectivului unic al integrării tinerilor pe piaţa globală a muncii. Noua şcoală atacă sistematic permanenţele şi le retrage elevilor orice posibilitate de rezistenţă: elevii harnici şi atenţi la ore sunt puşi împreună cu cei nedisciplinaţi, libertatea de gândire a elevilor este monitorizată doar în cazul celor care ar avea ceva de spus, concluzii nefireşti şi interpretări forţate sunt prăvălite peste discernământul insuficient format al elevului. Eventualii tineri care, nutrind sensibilităţi şi aspiraţii sufleteşti care astăzi ne par excepţionale, deşi erau perfect normale şi comune cu doar 15‑20 de ani în urmă, au reuşit să supravieţuiască acestui măcel instituţional metodic şi premeditat sunt preluaţi de o elită pregătită să‑i prelucreze dilematic şi să‑i instruiască sofistic.
România a sărbătorit, odată cu multe alte ţări, Ziua Internaţională a Profesorului. Cine este acest profesor? Într‑adevăr, noua educaţie nu produce doar o nouă şcoală şi un nou tip de elev – produce şi un nou profesor. Problema noului profesor nu este în primul rând nivelul lui de competenţă. Competenţa poate fi oricând îmbunătăţită. De altfel, în ciuda impresiei generale, majoritatea profesorilor continuă să aibă o pregătire bună. Problema nu o constituie nici disponibilitatea celor mai mulţi dintre ei de a transmite acele conţinuturi noi, folosind norme şi metode noi, care derutează mai degrabă intuiţia morală, bunul‑simţ şi gândirea elevilor care au neşansa de a trăi în familii în care viclenia şi nesimţirea sunt descurajate: în majoritatea ilustraţiilor din manuale sau din foile de lucru oferite de profesori, personajele cu care elevii sunt invitaţi să se identifice sunt de regulă negative, cu un aspect fizic şi vestimentar deplorabil, cu buricul gol (fetele) şi tatuaje (toată lumea) atunci când nu sunt doar nişte vampiri de treabă de la bun început. Dar oricum ar fi reprezentaţi vizual copiii şi adolescenţii în manuale, aspectul lor nepăsător şi impertinent face imposibilă identificarea vreunei calităţi formative (curaj, devotament, seriozitate, onestitate, hărnicie). Totodată, adulţii/ părinţi au fie un aer de înapoiaţi mintal din categoria familiei Bundy (în cazul adulţilor „normali”), fie arată ca cei din familia Addams (în cazul celor cool). Problema nu o constituie nici uşurinţa cu care o mare parte dintre profesori cedează unor slăbiciuni omeneşti, acceptând să lucreze la clasă în special cu acei elevi ai căror părinţi şi‑au manifestat interesul pentru educaţie şi şi‑au demonstrat implicarea, ca să zic aşa, transformând şcoala de stat în şcoala lor particulară.
Ce este cu adevărat grav şi marchează inconfundabil apariţia profesorului nou este setul lui de convingeri, care‑l plasează mai degrabă în cadrul instituţiei spiritului dilematic, opusă tradiţiei culturii româneşti organice. Astfel, după cum se va vedea mai jos, profesorul nou împărtăşeşte o nouă viziune potrivit căreia ideile, principiile morale şi credinţele religioase sunt determinate istoric şi, prin urmare, se află în mod inevitabil în continuă schimbare. „Aşa e acum!”, esenţa acestei gândiri de tip nou, este pusă în discuţie în mod direct în Deşcolarizarea României, Mircea Platon refuzându‑i pe bună dreptate orice circumstanţă atenuantă.
Înainte a fost altfel, dar acum e aşa. Uneori replica vine ca o observaţie resemnată; dar alteori este pur şi simplu vicleană, afirmaţia cerându‑ne să fim complici în recunoaşterea faptului că nu există societăţi şi instituţii mai bune sau mai rele în istorie. La limită, observaţia se bazează pe convingerea că în realitate nu există bine sau rău: suntem acum, aici, şi asta este tot ce contează. Dacă educatorii asumă o viziune caracteristică mai degrabă organismelor nevertebrate, de ce şi‑ar mai respecta elevii profesorii, copiii părinţii şi oamenii între ei? Aşa e acum!
În acelaşi timp, situaţia actuală, departe de a fi receptată ca dezastruoasă, are pentru profesorul nou o forţă de atracţie aparte, întrucât îi oferă puteri sporite de influenţare a gândirii şi de modificare a comportamentului elevului. Să contribui la apariţia unei noi generaţii de elevi instruiţi este, desigur, un lucru nobil; dar să faci posibilă apariţia elevului nou – a omului nou – este ceva eroic.
Cu siguranţă, îndepărtarea populaţiei urbane deopotrivă de ortodoxie şi de cultura ţărănească a favorizat apariţia omului nou, fie el muncitor sau intelectual. „Intelectualitatea română de astăzi s‑a îndepărtat de ortodoxie, asta am remarcat de multe ori; mi se pare că e cea mai îndepărtată intelectualitate de credinţa poporului” spunea părintele Stăniloae într‑unul dintre ultimele lui interviuri[4]. Situaţia este cu atât mai tragică cu cât numai cu o jumătate de veac în urmă intelectualitatea românească era în acord cu viziunea folclorică a neamului românesc, în timp ce în viaţa oraşelor noastre se prelungea „latent, dar extrem de puternică, viaţa folclorică a gândirii săteşti” (Ovidiu Papadima, Poezie şi cunoaştere etnică, 1944). Oamenii îndepărtaţi de ortodoxie şi de „stilul organic şi patriarhal al neamului românesc” (Papadima) nu pot rezista amăgirilor ideologiilor diverse, cedând cu uşurinţă ba comunismului, ba neoliberalismului, ba oricărui alt sistem experimental de idei opus tradiţiei locale sau naţionale, pe care o condamnă aprioric.
Ziua Mondială a Profesorului a fost declarată de UNESCO în 1994. UNESCO şi ONU au fost preluate de socialişti aproape imediat după război. Alva Myrdal, sociolog şi politician suedez, a fost între 1950 şi 1955 preşedinta secţiei de ştiinţe sociale a UNESCO (după ce în 1948 fusese numită asistent adjunct al Secretarului General pentru Comisia Socială ONU, a treia funcţie ca importanţă din ONU). Feministă militantă, Myrdal a iniţiat o serie de reforme în legătură cu familia, îngrijirea copilului şi drepturile femeilor. În 1948, chiar în săptămâna în care Adunarea Generală ONU promulga Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Myrdal îi scria prietenei sale, Disa Västberg, preşedinta Organizaţiei Femeilor Social Democrate din Suedia (care şi‑a început activismul social la vârsta de 12 ani, probabil un viitor model în noile cărţi cu eroi scrise pentru noii copii de astăzi, şi care s‑a ocupat în permanenţă de bunăstarea copiilor, una din măsurile iniţiate ca politician privind educaţia sexuală în şcolile publice): „Mă bucură în mod deosebit gândul că femeile social democrate – nu numai din Suedia, dar mai ales noi, suedezele – dobândim acum o ocazie neîngrădită pentru a vorbi şi dobândi influenţă asupra Secretariatului ONU… Ceea ce acest grup de femei susţine şi doreşte este de o extremă importanţă pentru modelarea statului social modern, încât o funcţie‑cheie în Departamentul Social al ONU va da acestui grup cea mai bună şansă pentru a modifica societatea umană în acord cu principiile acestui grup de femei”.
Pasajul citat apare într‑un studiu prin care Allan Carlson urmăreşte să arate transformarea gândirii ONU, favorabilă la început familiei, într‑una determinată de „equity feminism” şi radicalism sexual[5]. Carlson continuă, arătând care sunt aceste principii feministe social democrate:
- Nu există principii morale absolute; dacă un număr mare de oameni nu mai respectă anumite standarde morale, atunci aceste standarde, nu oamenii, trebuie schimbate;
- Familia tradiţională este „patologică, dezrădăcinată, izolată” şi condamnată la dispariţie. Ea trebuie schimbată cu un nou model de familie, „în care femeile se alătură bărbaţilor asemenea camarazilor într‑o muncă comună, iar copiii devin o responsabilitate socială, deci, guvernamentală. De la cea mai fragedă vârstă, copiii trebuie îndoctrinaţi pentru a intra în forme noi de cooperare socială; calitatea de părinte voluntar este asigurată prin liberalizarea legilor avortului şi prin expunerea cât mai timpurie a copiilor la educaţie sexuală, în timp ce grija părintească faţă de copii este condamnată ca nesănătoasă”;
- Nivelarea tuturor instituţiilor, tradiţiilor şi structurilor sociale în numele egalităţii de gen. „Diferenţele mari şi fundamentale dintre bărbaţi şi femei create de natură trebuie eliminate sau compensate prin intervenţia statului.”
În ce măsură prezenţa aproape exclusivă a femeilor în învăţământul preuniversitar de la noi favorizează, într‑un context de feminism militant global, aplicarea unor astfel de programe, este probabil o întrebare retorică; faptul că în manualele de limbă română sau în cele de limbi străine de gimnaziu pe care le‑am consultat, eroul, personajele principale sunt de regulă feminine, în timp ce personajele masculine reprezintă caractere slabe şi inadaptate, reprezintă pentru mine o confirmare suplimentară că sub pretextul eliminării fenomenului de bullying, băieţii sunt demasculinizaţi forţat; în acest caz, agresivitatea sporită din şcoli şi din rândul tinerilor ar trebui să fie văzută şi ca un reflex de apărare faţă de acest bullying subtil, dar tenace, practicat de profesori nu doar la orele de dirigenţie sau civică, ci la oricare disciplină în cadrul căreia studiul de caz vizează comportamentul uman. (Fenomenul poate fi întâlnit şi în spaţiul ortodox, unde de regulă coperţile cărţilor despre rugăciune, viaţă morală sau spiritualitate sunt ilustrate cu figura unei tinere evlavioase. Atunci când, mai rar, pe coperta unei cărţi sau reviste ortodoxe apare chipul unui bărbat, acesta nu poate fi decât preot sau călugăr. Exemplul confirmă o prejudecată temeinică: credinţa femeii ortodoxe este presupusă, pe când cea a bărbatului ortodox trebuie demonstrată printr‑un angajament religios instituţional.)
Mă întreb dacă nu cumva în Polonia conservatorii reuşesc să fie reprezentaţi în conducerea ţării şi pentru că educaţia a fost încă din secolul al XII‑lea o prioritate naţională. Cu prima universitate fondată în 1364 şi un ministru al educaţiei numit în 1773, şcoala poloneză era în 2014 a cincea din Europa şi a zecea din lume. În 2016, guvernul Lege şi Dreptate (PiS) a renunţat la sistemul de învăţământ structurat (prin reformele din 1999) în învăţământ primar (clasele I‑VI), gimnazial (VII‑IX) şi liceu (X‑XII), revenind la formula veche: învăţământ primar (I‑VIII) şi liceu (IX‑XII/XIII).
Pentru a remedia problemele produse în Polonia de reformele învăţământului din 1999 (în ciuda rezultatelor bune înregistrate la testele PISA, elevii nu puteau rezolva probleme atipice, diferenţele de nivel dintre elevii aflaţi în ciclul gimnazial se măreau), „experţii” au cerut în 2008 noi serii de reforme, care presupuneau între altele ca şcoala să înceapă la vârsta de cinci ani (la clasa pregătitoare). Dar toată această serie de măsuri menite să corecteze reforma din 1999 au fost abandonate odată cu victoria conservatorilor din 2015. În 2016, sistemul de învăţământ a revenit la forma lui tradiţională, orele de IT şi tehnologie au fost reduse, educaţia sexuală eliminată, în schimb a fost crescut numărul de ore de istorie, limbă şi literatură poloneză.
Guvernul conservator polonez încearcă să facă din educaţie şi un mijloc care să‑i ajute pe polonezi să se regăsească ca oameni şi ca polonezi, nu doar să rezolve taskuri multiple într‑un timp scurt. Misiunea este dificilă întrucât majoritatea profesorilor şi părinţilor par să prefere o educaţie mondială pentru o Polonie globală, nouă.
Timp de treizeci de ani i‑am ascultat pe experţii care ne‑au contestat şi redefinit lumea şi vieţile. De la un an la altul am devenit nu doar mai puţini, ci şi mai singuri: tot mai mulţi oameni noi apar în jurul nostru. Şi cu toate acestea, trebuie să îndrăznim, pentru că mai mulţi sunt cei care sunt cu noi, după cum ne încurajează avva Isidor. Nu vorbesc aici doar de cei dinspre răsărit, ci şi despre toţi cei care au stat cu faţa spre răsărit înaintea noastră.
Dimineţile senine se anunţă tot mai rare, dar soarele e tot acolo, iar norii nu pot întârzia sau opri răsăritul. În plus, putem oricând privi în urma noastră, ziua şi noaptea, către toţi cei care au înţeles, aşa cum insistă Mircea Platon, că „binele se cade să ne vină de la efortul nostru de a construi împreună cu Dumnezeu”.
■ Scriitor, teolog, traducător şi publicist
Note:
[1] https://www.agerpres.ro/documentare/2019/10/05/ziua-
mondiala‑a‑educatiei‑‑380332
[2] https://en.unesco.org/commemorations/worldteachersday
[3] http://cumpana‑o‑viziune‑ortodoxa.blogspot.com/2016/09/supradoza‑de‑prostie.html
[4] http://mail.rastko.rs/cms/files/books/4f22ad5380c6d
[5] https://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=
13‑09‑020‑f
Gheorghe Fedorovici
