Boris Marian: Semnul tragic al involuţiei civilizaţiei

Canetti face o distincţie între „mase deschise şi mase închise”. Urmează patima distrugerii, caracteristică perioadelor de conflict deschis. Un alt element este „sentimentul persecuţiei”, când orice masă de oameni acuză altă masă că o lipseşte de drepturi, îi subminează existenţa.

Dacă Orweel a „simulat” sistemul totalitar „roşu”, Elias Canetti a reuşit acest experiment prin romanul Orbirea (Die Blendung), în 1935 şi Masele şi puterea (Masse unde Macht) în 1960. Finalul romanului Orbirea este arderea cărţilor într-⁠un teribil incendiu. Se cunoaşte faptul că prima acţiune de amploare a regimului nazist, în 1933, a fost exact acest pas – distrugerea culturii, a cărţilor, apoi a oamenilor prin deportări, internări în lagăre de exterminare din 1935 până în 1945. Cartea care a realizat o analiză profundă a totalitarismului a fost Masele şi Puterea în traducerea Ameliei Pavel. Capitol cu capitol, cititorul păşeşte pe un traseu care îl duce la adevăruri pe care istoria ni le ţine şi astăzi în obscuritate. Frica de atingere, teama de celălalt, negarea îndemnului biblic „iubeşte-⁠ţi aproapele ca pe tine însuţi” este miezul viermănos al acestui fruct putred pe care ni-⁠l lasă o lungă epocă de „civilizaţie umană”, începând din mileniile dinaintea erei noastre şi până în actualitate. Canetti face o distincţie între „mase deschise şi mase închise”. Urmează patima distrugerii, caracteristică perioadelor de conflict deschis. Un alt element este „sentimentul persecuţiei”, când orice masă de oameni acuză altă masă că o lipseşte de drepturi, îi subminează existenţa. Adesea persecutaţii devin persecutori, fie persecutaţii sunt exterminaţi în numele aşa zisului drept al majorităţii. Minoritarii nu sunt apăraţi, ci acuzaţi aproape permanent de complot. Religiile universale cunoscute ar trebui să îmblânzească masele, dar din păcate, uneori, le incită. Se creează starea de panică.

Masele diferă după obiectivele oferite: direcţionarea, stagnarea, mişcarea circulatorie, dezorientarea, intoxicarea. Ritmul evoluţiei este un factor determinant în desfăşurarea evenimentelor istorice. Revoltele, răscoalele, revoluţiile sunt de obicei, violente, iar violenţa este acceptată preferenţial de mase. Deşi violenţa implică jertfe umane chiar din rândul maselor. În mentalul colectiv există şi masele invizibile, amintirea morţilor. Masele se pot divide, unele devin agresive, datorită afectelor dominante, apoi masele fugare, deplasarea maselor în spaţiul geografic favorizant. Canetti numeşte războiul ca pe un fenomen de „mase duble”, cele care se confruntă. Un rol important îl au simbolurile – de obicei fenomenele naturale, aspectul geografic, obiectele de cult, etc. Prin degradare, o masă devină haită. Este semnul cel mai tragic al involuţiei civilizaţiei. Canetti aminteşte aici şi de rolul religiei chiar în rândul haitei. Alte repere – măruntaiele puterii, supravieţuitorii, violenţa, rapiditatea, porunca, metamorfoza, dominaţia, paranoia. Finalul este – supravieţuitorul. Suntem cu toţii nişte supravieţuitori ai unor conflicte, conflagraţii la scara mondială, continentală. Nimeni nu poate spune că trăieşte în deplină siguranţă. Iar această nesiguranţă nu vine de la fenomene naturale şi ele imprevizibile, ci de la tendinţa de confruntare a maselor umane. Este o viziune pesimistă a autorului, nu ştim în ce măsură are sau nu are dreptate, dar istoria cunoscută de noi este o istorie a războaielor aproape pe întreaga suprafaţă a globului. Cel mai şocant segment al cărţii este referirea la experimentele lugubre pe care le-⁠au încercat medicii nazişti, dar nu numai ei au fost singurele exemple, apoi deportările în masă, tot o formă de experiment inuman. Fiecare capitol al acestei prestigioase cărţi – un studiu de mare fineţe şi profunzime – indiferent că este vorba de Europa, Africa, Polinezia, în oricare secol – constituie un moment de reflecţie ce nu poate fi ocolit. Accesibilitatea textului scris de Canetti este uluitoare. În Biblia ebraică, Dumnezeu numeşte pe evrei popor ales, ceea ce este logic, din moment ce evreii au îmbrăţişat în masă credinţa monoteistă, după ce ea fusese refuzată de egipteni, cu un secol mai devreme.

Creştini, ai căror Apostoli erau evrei, au preluat mozaismul, l-⁠au universalizat, adresându-⁠se tuturor popoarelor din Orient, iar Dumnezeu a fost recunoscut sub trei ipostaze, nu după aprige dispute – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Mahomedanii au negat credinţa creştină şi pe cea mozaică, considerând că numai Mohamed Profetul lui Alah (Elohim, în ebraică) grăieşte adevărul, iar Coranul ar fi unic. În realitate islamismul, care este a treia religie monoteistă, conţine multe prevederi din tradiţia iudeo-creştină. Spre deosebire de ortodocşii creştini, de catolici, de protestanţi, mahomedanii din Imperiul Otoman s-⁠au dovedit mult mai toleranţi, nu au existat Inchiziţie, auto-⁠da-⁠fe, arderi pe rug, biciuri, pogromuri (v. Hmielniţki etc.). Dar catolicos înseamnă universal, deci catolicii se credeau şi se cred unici, aleşi. În lume, creştinii nu depăşesc 2 miliarde, circa 25% din omenire, din care o parte ortodocşi. Budhismul, hinduismul, daoismul, shintoismul, multitudinea de credinţe locale în Asia, Africa reprezintă 75% din populaţia globului. Nazismul a adus extremismul rasist, declarând că arienii sunt aleşii, dar finalul războiului mondial, în 1945, a spulberat un mit care a produs aproape 100 de milioane de jertfe. Comuniştii-stalinişti au adus şi ei un soi de religie a proletariatului, cu tot atâtea victime. Evreii nu au impus nimănui ideea că ar fi popor ales, ci doar popor al Cărţii, prin cultura şi civilizaţia la care au contribuit. Este adevărat că antievreismul-antisemitismul este o constantă a istoriei Diasporei evreieştyi de 2000 de ani, astăzi anti-⁠israelismul fiind forma concretă şi cea mai activă a acestui fenomen. Pentru 150 de milioane de arabi musulmani, plus musulmanii din Pakistan, Filipine, Malaezia, Indonezia, Africa, cele şapte milioane de israelieni constituie însuşi Diavolul. La ei se adaugă evreii din SUA, Europa, fosta URSS, America de Sud, Africa de sud, care totalizează circa opt milioane, deci 15 milioane de evrei, din care unii religioşi, ultrareligioşi, reformaţi, atei sunt „aleşii” pentru un Holocaust? Aceasta este esenţa extremismului islamic de astăzi. Nu este în joc numai soarta Israelului, în locul nazismului s-⁠a născut un nou fanatism, antievreiesc în esenţă, făţarnic pentru că pe faţă se vorbeşte numai de teritorii ocupate, de Ierusalimul de Vest, dar ţinta este nimicirea evreilor, cu cartea lui Hitler, Mein Kampf în mână. Evreii au o singură armă de apărare – inteligenţa, căutarea celor mai bune temeiuri de autoapărare. Sintagma „popor ales” este păgubitoare, aici nu este vorba de apărarea demnităţii, ci de respingerea unei discriminări, fie ea pozitivă.

Personal îmi repugnă noţiunea de „neevrei”. Noi nu împărţim oamenii, Cilibi Moise spunea că acela care deosebeşte pe om de om nu este om. Putem spune prieteni ai evreilor, neprieteni, dar nu „neevrei”. Aţi auzit de negermani, neruşi, neromâni? Poate, dar la cei bolnavi de şovinism. Pare o formulă nevinovată, dar nu este. Fără să vrem devenim iar „aleşi”. Nu suntem îngeri, avem şi genii şi infractori, oameni obişnuiţi şi vicioşi, etc. Suntem oameni. Iar religioşii spun, copii ai Domnului. Asta suntem. Nu uităm să ne iubim aproapele.

Să nu uităm. Altfel, aproapele se îndepărtează. Prea mult timp am fost paria. Să fim demni.