Emil Cioran nu poate fi înţeles, cât de cât, vorba lui Eugen Simion, în afara corespondenţei sale. Şi nu numai pentru că el este „unul dintre marii epistolieri ai epocii”, cum subliniază autorul eseului Cioran, o mitologie a nedesăvârşirilor.
O carte-eveniment: Eugen Simion, Cioran. O mitologie a nedesăvârşirilor
Editura Tracus Arte, 2014
Un „aristocrat al îndoielii”
Cu câteva luni înainte de moartea lui Emil Cioran, Magazine literraire îi consacra „aristocratului îndoielii” un voluminos DOSAR de peste 60 de pagini. El cuprinde studii, eseuri, scrisori inedite ale lui Cioran către fratele său Aurel, către Arşavir Acterian şi Constantin Noica, fotografii: Cioran la 20 de ani călare pe un 
frumos cal în curtea casei părinteşti, Cioran alături de tatăl lui ori împreună cu Mircea Eliade şi Eugen Ionescu, la Paris etc. Păstrez un exemplar din acest număr al revistei amintite apărut acum două decenii. Sunt texte semnate de Bruno de Cessole, analist al operei românului, dar şi autorul unui roman inspirat de acesta, cu un titlu maiestuos: Ora închiderii în grădinile Occidentului, Francois Bott, Patrice Bollon, Louis Nucera şi alţii, dar şi un amplu interviu realizat de editorul german Michael Jacob pus sub genericul Lecţii de înţelepciune şi reprodus dintr-un volum ce tocmai apăruse la München în care se evocă traiectoria lui Cioran „de la epoca binecuvântatei copilării româneşti la vârsta renunţărilor”. Am revăzut acea convorbire, pentru a-mi face, aşa cum se spune în sport, încălzirea înainte de lectura eseului Cioran, o mitologie a nedesăvârşirilor, de Eugen Simion, apărut la Editura Tracus Arte. O carte grea la propriu (peste 500 de pagini) şi la figurat pe care însă o citeşti ca pe o captivantă, deşi extrem de solicitantă poveste ce are în centrul ei un personaj fascinant; o naraţiune critică în care faptele şi ideile se împletesc şi conturează, în proiecţia lui Eugen Simion, un portret poliedric. Asta cu toate că – avertizează criticul – „este greu de făcut portretul lui Cioran pentru că temele, obsesiile, complexele se repetă, adevărat, dar mobilitatea spiritului este aşa de mare şi de imprevizibilă, încât ea trece fermecător dintr-o contradicţie în alta şi de la un paradox strălucitor la altul care întoarce pe cel dinainte. Cum să prinzi într-un desen reprezentativ, verosimil, valurile acestei mări agitate mereu de furtuni văzute şi, mai ales, de furtuni nevăzute, pentru că se produc în adâncuri. Criticului literar nu-i rămâne decât să cerceteze însemnările moralistului şi, ghicind ceea ce este esenţial în ele, să sporească numărul schiţelor de portret… Adică să dea nedesăvârşirilor lui Cioran o ordine şi o verosimilitate. Cât de cât…”. Metafora lui Eugen Simion este în mai multe sensuri sugestivă. Ca şi lectura cărţilor lui Cioran, cea a eseului său te trece prin multe ape, prin multe stări şi te face să trăieşti sentimente dintre cele mai diverse şi mai contradictorii. Eugen Simion le-a prins într-un desen cât se poate de reprezentativ şi de verosimil.
Oricât de mult ne-ar surprinde şi ne-ar violenta negativismul autorului Schimbării la faţă pe noi românii, nu ar trebui să ne fie ruşine să-l confirmăm într-o bună parte din negările şi învinuirile sale. Oare nu suntem obligaţi moralmente să fim oneşti şi să ne întrebăm dacă nu cumva merităm criticile acestui „aristocrat al îndoielii” şi „expert al decăderii”? Eugen Simion documentează şi nuanţează cu fineţe la fiecare pas, abordând nu o dată un stil interogativ şi, contaminat parcă de spiritul cioranian, un stil al îndoielii care revelă şi invită la reflecţie. Căci criticul îşi propune şi reuşeşte să demonstreze că Emil Cioran e mai mult decât „paradoxalul, atipicul, surprinzătorul, contradictoriul care nu-şi recunoaşte alt merit decât acela de a fi profesor de îndoială, un erudit al suspiciunii, în fine, un specialist în apocalipsuri, cum ne spune de multe ori!”. Eugen Simion contextualizează şi analizează sine ira et studio scrierile tânărului Cioran, cele româneşti, însumând 3000 de pagini în ediţia OPERE, publicate de Marin Diaconu la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, în 2012. Criticul întreprinde o lectură în paralel a paginilor rămase în manuscris şi a articolelor de până în 1934, anul când apare Pe culmile disperării, carte „ce a scandalizat lumea intelectuală românească”. Consideră că e fundamental a-l citi pe tânărul Cioran, cu atât mai mult cu cât acesta a mărturisit că „tot ce ştie la 60 de ani, ştia deja la 20 de ani”, ce a urmat de-a lungul a patru decenii neînsemnând „decât un lung exerciţiu de verificare”. Negativismul tânărului Cioran e de natură să şocheze şi să scandalizeze, fiindcă nici un alt român nu i-a contestat pe români aşa cum a făcut-o el. Impresia e că nimic nu-l satisface, ba chiar îl revoltă şi îl aruncă într-o profundă criză morală. E extrem de critic inclusiv cu Ardealul său, care „n-a produs după război aproape nimic în cultură”. Ce să mai vorbim de realitatea de dincoace de munţi! Ajuns la Bucureşti ca student este, observă Eugen Simion, dezamăgit de lumea lui Mitică, plină de proşti şi de escroci. Suntem, crede el cu mâhnire, „un popor resemnat şi inert în istorie”, nu există un mesianism românesc, cultura română este o cultură minoră, „de cârpeală”, adamică, iar România este o ţară fără noroc şi fără istorie, destinul ei fiind unul al eşecului. Detestă „fatalismul balcanic” şi deplânge „blestemul balcanic”. Ca toţi din generaţia sa, „generaţia tragică”, generaţia existenţialismului românesc, cum o defineşte Eugen Simion, detestă ironia caragialescă. Deplânge, în fine, mioritismul: „Învinuiesc această ţară de a nu fi putut să depăşească un scepticism vulgar şi de a fi receptat totul cu o resemnare imbecilă, cu o pasivitate inconştientă, de a nu fi avut curajul absurd al unei eroice afirmări…”.
Un geniu al conciziei
Dincolo de duritatea tuşelor întunecate, nu putem să nu fim tulburaţi mai ales astăzi de propoziţiile „uluitoare” ale acestui gânditor care are „geniul conciziei”. Sigur, este aici şi un subtil mecanism psihologic: ele poartă amprenta unei mari autorităţi intelectuale şi scriitoriceşti. Spuse sau scrise de vreun demitizator de azi, cel puţin unele dintre ele ar provoca un zâmbet condescendent: vorbeşte şi el acolo că aşa-i la modă, o modă nefericită! Formulată memorabil, aforistic, de Cioran, orice idee, oricât de extravagantă, cade cu totul altfel în mintea şi în sufletul cititorului, adică puternic convocant, chiar dacă scandalos. Exerciţiile de negaţie din scrierile de la tinereţe, atrage luarea aminte autorul eseului care îmi prilejuieşte aceste însemnări, vor continua în cărţile filosofului la maturitate şi la senectute. Referitor la Schimbarea la faţă, Eugen Simion constată că „lasă o impresie stranie. Niciodată în cultura română nu s-a spus ceva mai rău despre răul românesc”. Şi aceasta după ce în Pe culmile disperării, publicată când autorul avea doar 23 de ani, în 41 de fragmente sunt întoarse pe dos toate „ideile primite, toate adevărurile acceptate ca adevăruri”, carte pe care Eugen Simion o consideră ca fiind „jurnalul unei crize morale”. Dar s-ar putea spune, cred, că toate cele 15 cărţi ale lui Cioran „scrise în chip strălucit în două limbi” compun un insolit jurnal al unei crize morale. Mai rămâne ceva de admirat sau măcar de luat în seamă privind cultura „de cârpeală” a unui popor fără istorie, cum zice cel ce se compară cu un Iov valah?! Da, şi încă ceva foarte important. De pildă, chiar limba pe care a părăsit-o şi pe care o consideră a fi cea mai mare creaţie a poporului român, o limbă a cărei poeticitate este superioară celei a limbii franceze. Apoi, Eminescu, singurul român pe care Cioran nu-l neagă, fiindcă el „depăşeşte prin talentul şi filosofia sa lipsa de profunzime şi grandoare, în fine, orizontalitatea românească…”. Reciteşte Rugăciunea unui dac – „un imn al neantizării… unul dintre cele mai disperate poeme din toate literaturile”, în care se regăseşte. Reciteşte Luceafărul care „nu are pereche în toată literatura franceză (destul de săracă, de altminteri…). Ce limbă avem! Nu cunosc alta mai poetică. Din păcate e intraductibilă” – scria Cioran într-o epistolă din 1974. Dar „îţi vine câteodată să spui că ai noştri compatrioţi nu sunt demni de limba ce o vorbesc”. Ceea ce îmi aminteşte de o replică a lui Nichita Stănescu. Întrebat odată la Iaşi, la Casa Pogor, ce crede că ar spune Eminescu, dacă ar veni acum printre noi, poetul Necuvintelor a răspuns ghilotinant: „Ar spune: daţi-mi limba înapoi!”. Eugen Simion defineşte admirabil sentimentul de ură iubitoare pe care îl trăieşte şi îl exprimă în atâtea moduri Cioran faţă de România şi de români. Şi chiar faţă de ţăranul român, pe care îl neagă în scrierele de tinereţe şi nu numai, dar căruia, remarcă Eugen Simion, în cele din urmă, îi dă dreptate „în fatalismul şi scepticismul lui fundamental”. Uneori, observă criticul, Cioran devine de-a dreptul liric: când, de pildă, evocă anii de copilărie şi paradisul pierdut din zona Răşinarilor vorbeşte precum Creangă. Deşi, observa Eugen Simion într-un alt context, spiritul lui Cioran se situează la polul opus celui al genialului humuleştean.
„Cel mai mare scriitor al Franţei
de azi este românul Emil Cioran”
Şi această carte, precum şi multe altele ale lui Eugen Simion, confirmă încă o dată postulatul călinescian (citez din memorie): critica este arta citatului. Cu deosebire atunci când subiectul este Cioran. Avea dreptate Michel Tournier, când constata, nu fără o fină ironie invidioasă, că Emil Cioran „oferă citate 
pentru orice situaţie”, adăugând că „nu mai poţi deschide o carte recentă, fie că e vreun roman, o culegere de versuri sau un eseu, fără să dai peste o frază de-a lui Cioran”. Ceea ce, în treacăt fie zis, spune mult despre posteritatea moralistului, „artist al oximoronului şi paradoxului”, a ultimului European, cu majusculă, cum a mai fost caracterizat, „adorat şi contestat cu aceeaşi fervoare” îndeosebi în Franţa. O posteritate care, atât cât se poate aprecia, pare să le depăşească net pe cele ale comilitonilor săi Eliade şi Eugen Ionescu, pentru a ne referi la strălucita triadă des invocată. Eugen Simion argumentează citând copios, dar niciodată mai mult sau mai puţin decât trebuie şi întotdeauna când trebuie pentru a trage încă o linie la portretul eroului său. Iată doar câteva dintr-o multitudine de exemple: Cioran este „un sceptic corupt de limbajul său nemaipomenit… El poate spune orice: nu-l crezi, dar îţi place. Scrie, uneori, enormităţi în ordine morală, dar propoziţiile lui sunt memorabile”. Admirator al lui Nietzsche, filosoful care a fundamentat postmodenitatea, Cioran este „un modern antimodern care anunţă, încă din anii ’30, fără să-şi dea seama, spiritul postmodernităţii”. Dar şi un Cioran cunoscut direct de critic: „În filosoful cel mai nihilist din secolul al XX-lea trăieşte un om delicat şi nostalgic, un suflet, pot spune, chiar liric”.
Cât de paradoxal este şi destinul operei acestui artist al paradoxului! Ca şi congenerul său, Constantin Noica, considera critica literară o profesiune fără substanţă pentru că nu are concepte. Dar, notează Eugen Simion, în Franţa este revendicat nu de filosofi, ci de criticii literari, ca un mare scriitor şi stilist al limbii franceze, comparat în ţara şi în limba lui Voltaire cu însuşi Voltaire, şi nu de oricine, ci de Jean d’ Ormesson („aux antipodes d’ un Voltaire, Cioran écrit aussi bien que lui…”), iar în opinia temutului critic Angello Rinaldi (L’Express): „Cel mai mare scriitor al Franţei de azi este românul Emil Cioran”. Evident, nu numai în Franţa, ci şi în România a fost şi este revendicat de critica literară. Cartea lui Eugen Simion e o strălucită dovadă. Critica s-a răzbunat pe contestatarul ei!
Emil Cioran nu poate fi înţeles, cât de cât, vorba lui Eugen Simion, în afara corespondenţei sale. Şi nu numai pentru că el este „unul dintre marii epistolieri ai epocii”, cum subliniază autorul eseului Cioran, o mitologie a nedesăvârşirilor. Apoi, să nu uităm, Cioran însuşi proclamă că adevărul despre un autor îl afli mai curând din corespondenţă, decât din operă. Fapt e că, în cazul său, se impune cu atât mai mult comparaţia între discursul privat din scrisori şi discursul public din operă, cum procedează Eugen Simion, şi asta nu numai referitor la „fantasma ţării pe care (Cioran) o invocă mai totdeauna, cu un sentiment de ură-iubitoare”. Criticul descoperă în corespondenţa cu fratele, confidentul cel mai apropiat, dar şi cu colegii de generaţie din ţară „un alt Cioran, altul decât acela pe care îl ştim din scrierile publice. Un Cioran nebănuit: grijuliu ca un ţăran foarte legat de familie, săritor, sfătos, iritat când primeşte veşti despre neseriozitatea generaţiei tinere, în fine, un Cioran plin de afecţiune când este vorba de părinţi, de fratele şi de sora lui…”. Cel care scrisese atât de radical despre destinul nostru minor şi ruşinea de a fi român, despre blestemul şi fatalismul balcanic de care suntem marcaţi fără scăpare, îi mărturiseşte tulburător lui Constantin Noica într-o misivă din 1970, citată de Eugen Simion: „Cumpănind bine lucrurile, dintre noi tu eşti singurul care ai făcut cea mai bună alegere. Nu te poţi împlini decât aproape de originile tale; drept că o astfel de statornicie a cerut sacrificii, pe care nu ai de ce să le regreţi acum, din moment ce ele erau, pe cât se pare, înscrise de la bun început în destinul tău, şi care până la urmă s-au dovedit fertile. Nu ştiu dacă la tine e vorba de preştiinţă sau de instinct – cert e că tu ai înţeles dintotdeauna ceea ce mie mi s-a părut o extravaganţă sau chiar o nebunie. că a fi nu e cu putinţă decât înăuntrul propriei tale etnii”. Şi în scrisori, Cioran îşi exprimă admiraţia sans rivages şi, aş spune recunoştinţa, pentru Eminescu, face apologia limbii române pe care a părăsit-o, identifică paradisul copilăriei cu ţara natală „loc de refugiu imaginar”, dar într-un spaţiu cât se poate de concret, de real „cuprins între Răşinari, Sibiu, Şanta, Coasta Boacii”. În martie 1967 îi scria fratelui Aurel: „Îţi mulţumesc pentru ilustrata cu Păltinişul. N-am fost niciodată acolo iarna. Este unul dintre locurile din ţară pe care aş vrea să le revăd cândva. Şi mai ales Şanta! Ar trebui cumpărată casa aceea, aşa părăsită şi pustiită cum e. Mi-aş putea sfârşi zilele acolo. Un refugiu ideal. Mă gândesc la Traian, ciobanul de la stâna unde mergeam după brânză. Cel din urmă cioban îmi pare azi de preferat oricărui intelectual parizian. Iată la ce concluzii ajungi în Occident”. Un Occident în criză, decăzut, cum reiese şi din corespondenţa cu austriacul Wolfgang Kraus (1924-1998), autor de studii filosofice, editor, organizator de prestigioase instituţii culturale europene. Este vorba de corpusul ce cuprinde 158 de scrisori ale lui Cioran plus două ale Simonei Boué, toate trimise lui Kraus, precum şi cinci ale acestuia către Cioran şi care a fost descoperit la Biblioteca Naţională din Viena de George Guţu şi publicat la Humanitas în traducerea sa: „Scrisori către Wolfgang Kraus (1971-1990)”. Într-una din epistole, Cioran scrie: „Nu există salvare pentru civilizaţia care nu mai crede în ea însăşi. Îmi îngăduiţi să fac o profeţie? Peste cincizeci de ani, Notre Dame va fi o moschee”. Scrisoarea este datată: 1 ianuarie 1987. Peste doi ani, în fatidicul 1989, diagnosticul său e şi mai sever: „Creştinismul este completamente gol pe dinăuntru”.
Corespondenţa lui Cioran e străbătută de ceea ce aş numi o jovialitate gravă care îl face pe filosoful deşertăciunii lumii mai uman. Este mereu preocupat de beteşugurile trupeşti şi, desigur, de binefacerile sau de ineficacitatea vreunui medicament, îşi priveşte cărţile, destinul lor, cu senină detaşare şi cu scepticismul celui care ştie că până la urmă totul este zadarnic, efemer şi că nimic nu e mai relativ decât eternitatea, refuză premii prestigioase şi cu mare vizibilitate în valoare de zeci de mii de dolari şi sute de mii de franci sau şilingi, citeşte mult („cititul e marele meu viciu”), scrie puţin („Neajunsul de a fi om, zice el într-o scrisoare, nu trebuie amplificat de grafomanie”), călătoreşte împreună cu Simone, dar nu într-atât încât să nu aibă mereu nostalgia unor ţări şi oraşe pe care nu le-a văzut încă sau pe care nu le va vedea niciodată, este îngrijorat de situaţia sa locativă, primeşte musafiri, de obicei nedoriţi, din România, care îi ocupă timpul şi îl agasează, îşi face zilnic obişnuita plimbare în „foarte frumoasa” Jardin de Luxemburg, tânjind după linişte şi singurătate, pe care însă nici într-un asemenea cadru nu le poate afla pe deplin „căci sunt nevoit să întâlnesc în fiecare zi pe cineva, ceea ce face parte din comedia pariziană („Marea eroare a vieţii mele a fost aceea că am ales Parisul ca primul meu acasă, o viaţă fără zăpadă, fără puritate exterioară şi, ceea ce este şi mai rău: fără singurătate. E adevărat că aici eşti însingurat, dar niciodată singur”), nu agreează ceremoniile, festivităţile de orice fel, nu-i place să ţină conferinţe, nefiind un vorbitor şi temându-se de ridicol. La 1 noiembrie 1982 îi scria prietenului austriac: „Acum câteva săptămâni am fost la Köln, nu pentru a ţine o conferinţă – nu sunt capabil de aşa ceva –, ci pentru a purta o discuţie la Centrul European (predare de limbi străine). Mi s-au pus întrebări referitoare la… concepţia mea despre lume, iar o prietenă (probabil muza sa Friedgard Thoma, cu care tocmai trăia o idilă – nota mea) care are o voce fermecătoare a citit aforisme tenebroase. Am avut sentimentul că sunt autorul unor inscripţii funerare”. În fine, scepticul şi aristocratul îndoielii basculează între sentimentul ratării şi o discretă satisfacţie a împlinirii („Nu mă pot converti la nimic, şi totuşi nu-mi consider viaţa un eşec”).
O iubire a lui Cioran
Un capitol cu totul insolit în corespondenţa lui Cioran priveşte idila sa cu o tânără profesoară de filosofie din Germania, mai exact din Köln, Friedgard Thoma, care a surprins lumea culturală publicând, în 2001, un epistolar intitulat „Pentru nimic în lume. O iubire a lui Cioran”, carte editată şi la noi în 2005, în traducerea Norei Iuga, cu dezvăluiri ce au surprins şi chiar au şocat lumea culturală. Din păcate – sau din fericire! – destinatara a cenzurat mai multe epistole. Scrisorilor, trimise de filosoful îndrăgostit de la Paris profesoarei din Germania în perioada 1981-1990, Eugen Simion le acordă o meritată importanţă, căci nu e posibil un portret al lui Cioran fără această parte a corespondenţei: „Cine şi-ar fi închipuit că moralistul 
care scrie despre nenorocul de a te naşte poate să intre fără mari ezitări – putem spune chiar: cu o însufleţire nebănuită – în asemenea încurcătură sentimentală? Ei, bine, intră, simţurile scepticului se aprind, dorinţele lui erotice nu se ruşinează…”. F.T. îl vizitează pe Cioran în „apartamentul de sub acoperiş” când Simone, femeia cu care de-o viaţă este „semi-însurat”, lipseşte. Altădată, se plimbă peripatetizând prin cimitirul Montparnase, metodă verificată de a conferi şi mai mult romantism întâlnirii şi clipelor trăite împreună. Eugen Simion citează la un moment dat un fragment din ceea ce numeşte „un discurs îndrăgostit imprudent pentru filosoful septuagenar, dar memorabil, cu formule uluitoare”. Curat uluitoare îţi vine să spui, dar într-o cheie gravă: „Am discutat prea mult şi am înţeles dependenţa mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Totul a început de fapt cu fotografia, vreau să spun cu ochii Dumneavoastră. Aţi fost oarecum speriată când v-am vorbit de o înclinaţie «perversă» pe care mi-o stârneşte trupul Dumneavoastră. Perversă nu a fost cuvântul potrivit; am vrut să spun arzătoare. Doar sunt normal; stări interzise cer expresii ne-naturale. Cred (poate mă înşel) că în dimineaţa asta aş fi mai puţin obsedat, dacă aţi fi fost mai binevoitoare cu mine”. Tânăra doamnă rupe relaţia cu prietenul său en titre. Cioran o vizitează la Köln şi stă în locuinţa ei, unde se simte foarte bine („Vreme de două zile am fost încoronat”), iar „scepticul de serviciu” devine brusc mai luminos în reflecţiile sale. Pe drumul de întoarcere, îi scrie din Baden-Baden, adresându-i-se cu: „Iubita mea ţigancă”. Constată totuşi că fericirea îl face şi mai nefericit decât nefericirea. Ar vrea să evadeze cu cea la care se gândeşte în fiecare secundă „într-o insulă părăsită şi să plâng toată ziua”. Dar vrea şi să moară împreună „cu o singură condiţie: să fim puşi în acelaşi sicriu”. Filosoful simte iubirea „ca o dulce cădere”, formulă splendidă, o caracterizează pe bună dreptate Eugen Simion. „Femeia culturală”, cum o defineşte criticul, devine „centrul vieţii mele, zeiţa unuia care nu crede în nimic”. Zeiţa îi declară apoi: „Chiar şi în braţele altui bărbat, nimic nu ar putea să se compare cu ce-mi daţi Dumneavoastră”.
Ceea ce, în definitiv, spune aproape totul despre relaţia dintre ei. Ca să fie şi mai clar, îi invită pe Cioran şi pe Simone la reşedinţa sa de vară în mijlocul unui clan format din fostul soţ, Günter, fetiţa acestuia, băiatul ei şi un prieten cu fiul său. Friedgard şi Simone se simpatizează şi se împrietenesc, dar Cioran devine din ce în ce mai anxios. În fine, iubirea eşuează, aşa-zicând, într-o prietenie ce a durat destui ani. Nu numai acest roman de dragoste în formă epistolară este pasionant, ci şi modul cum îl repovesteşte Eugen Simion. De fapt, el capătă cu adevărat virtuţi epice sub condeiul sclipitor al eseistului. Îl micşorează pe marele filosof şi scriitor „încurcătura sentimentală” în care s-a aruncat cu însufleţire?! Nicidecum, îl umanizează, zice criticul, îl înalţă chiar, mi-aş permite să spun. Oricum, „Cioran intră şi iese frumos şi demn omeneşte din această istorie”. Morala fabulei, mai scrie criticul, este „foarte cioraniană: fericirea de a fi nefericit sau nefericirea, pentru spirit, de a fi fericit o clipă în turbulenta şi imprevizibila existenţă. Dragostea îi răpeşte norocul de a rămâne cinic…”. Propoziţii memorabile ale celui mai mare critic român afirmat în epoca postbelică, autorul unei opere monumentale, cum afirma eminentul eminescolog Mihai Cimpoi, într-o dezbatere prilejuită de lansarea la Iaşi a recent apărutelor cărţi despre Creangă şi Cioran semnate de Eugen Simion.
