Marian Barbu: Vintilă Horia într-o ediţie academică
Cu biografia lui Binding prin Leipzig, Tübingen, Kassel, Berlin, Florenţa, Grecia, savantul român comentează ca specialist şi poezia lui Rilke, a lui d’Anunzzio şi a altor poeţi ai vremii
Astăzi, în 2017, când exilul interbelic, provenit din spaţiul României, este pe cale de a-şi fi încheiat ciclul de viaţă, omeneşte vorbind, cercetările „de caz” nu contenesc să se afirme multiform.
În prim planul aducerii grabnice şi a aşezării valorilor produse de generaţiile pierdute în melanjul cultural al străinătăţii s-au regăsit numele lui Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugen Ionescu. Abia după înlăturarea dictaturii roşii, în decembrie 1989, printre norii democraţiei confuze, tulburi, s-au aflat cercetările de recuperare parţială sau totală în speranţa că receptorii tineri vor lua aminte de străluciţii 
noştri înaintaşi, deloc resemnaţi, care şi-au croit o a doua viaţă, „cu durere şi suferinţă” în ţările de adopţie silită. Destinderea lor fiinţială s-a făcut datorită preaplinului de comunicare în care se cuibărise pe vecie Cultura, formele multiple de subjugare a eului creator.
Cum nu se cuvine ca într-o cronică literară să invocăm şi să dezvoltăm ramificaţiile contorsionate, unele dintre ele dubioase şi chiar nocive, ale politicii de ieri, care clamau cu turle şi surle staliniste că omul este cel mai preţios capital, când, în fond, ea, politica pisa şi măcina chiar propria-i dogmă. Când fariseismul a urcat până la acoperişul casei şi a rămas acolo ca un steag fluturând în bătaia tuturor vânturilor, cauza nobilă a revoltei, adică dreptatea, totul părea pierdut. Divide et impera era sloganul subiacent cu care se-nainta şi în România, şi în Corea, în Vietnam şi în China ori în Cuba. Internaţionalismul cravatei roşii şi-a început eşecul chiar din timpul Comunei din Paris. Încă trăiau… Marx şi Engels. Ridicarea în scaunul nepieritoarei dogme a revenit lui V.I. Lenin. Iar prin uciderea familiei ţariste, vulcanii noroioşi ai culorii roşii au răsărit intempestiv în multe ţări din Europa şi Asia. Era semnul clar al unui simptom gen gândacul de colorado. Politica a devenit mirajul alienării pe care Stalin a rezervat-o tuturor supuşilor săi care i-au revenit după cel de-al Doilea Război Mondial.
Scriitorii, pluton de primă linie ai sensibilităţii umane, au fost dintre cei dintâi care n-au acceptat jugul politicii impuse. Pe căi văzute (citeşte: legale) şi nevăzute, ei au luat drumul spinos al străinătăţii. Oricum, spre Apusul Europei.
Din labirintul timpurilor, în ceea ce ne priveşte, după împuşcarea soţilor Ceauşescu, la 25 decembrie 1989, s-a crezut că se poate vorbi de instalarea democraţiei. Adică de libertatea de exprimare, fără parti-pris-uri politice, oricare ar fi şi indiferent de orientarea autorului. Aşa a reînflorit critica şi mai ales istoria literară, eseistica de tip cultural, dezbaterea de frondă, încât scriitorii din diaspora s-au văzut dintr-o dată în centrul atenţiei tuturor, ca nişte părinţi regăsiţi de copiii lor, pe care, vezi Doamne, ei îi uitaseră.
Nu ştiu dacă vreodată în România se va putea realiza o Carta Magna despre diaspora românească, fracturată, din varii motive, la diferite perioade de timp. Oricum, cea din perioada interbelică întrece prin înălţimea unităţii de breaslă şi acţiune concertată tot ce a fost mai înainte şi pe cea din zilele noastre.
Cei doi minunaţi cercetători – Mihaela Albu şi Dan Anghelescu, prin popasul editorial în două volume (I – Eseistica lui Vintilă Horia – Deschideri către transdisciplinaritate, 384 pagini, şi Tinereţea unui „fost Săgetător” – Vintilă Horia, publicistica interbelică. Antologie selectivă, 260 pagini, apărute în 2015 şi 2016) – şi-au continuat, la Craiova, activitatea extrem de minuţioasă asupra polimorfismului scrisului lui Vintilă Horia (20 dec. 1915 – 4 apr. 1992).
Poate că vreun institut de cercetare al Academiei Române îşi va propune într-un plan, pe o durată de 4-5 ani, cu un colectiv avizat, să realizeze o activitate ştiinţifică de o asemenea anvergură, ca în final să se înregistreze, nu încape îndoială, o biruinţă savantă de mare folos spiritelor alese interesate de românism şi românitate. Se vor individualiza manifestări ale publicisticii, ale activităţii culturale în genere, ale literaturii, în speţă, de ce nu? – ale politicii dincolo de frontierele ţării de baştină. Şi câte altele.
Până acum, s-au înfăptuit parţial, datorită unor oameni tenace, ca Florin Manolescu, Cornel Ungureanu, Marilena Rotaru, Mihaela Albu, Dan Anghelescu, Nicolae Florescu, Gheorghe Glodeanu, Mircea Handoca, Mircea Popa, Basarab Nicolescu, Vasile Spiridon, Ion Cristofor, Dumitru Micu ş.a., studii, comentarii şi monografii.
Ne trebuie însă un Panopticum!
Şi totuşi … tandemul cercetătorilor de acum îşi luminează, în continuare, munca sisifică de desfoliere a presei interbelice din România. Accentul a căzut pe colaborarea lui Vintilă Horia la Gândirea (lui Nichifor Crainic) şi la Meşterul Manole, pe care a păstorit-o chiar el însuşi (ian. 1939 – ian.-aprilie 1942). Ironia sorţii face ca tocmai numele lui să nu figureze în Dicţionarul Presei Literare Româneşti de I. Hagiu, 1987, la pag. 207! Acelaşi nu-i reţine numele nici la… colaboratorii Gândirii!
Of, of şi iar of şi în cazul harnicului tandem, numele lui Dumitru Micu nu este măcar consemnat la… indice de nume, el, autorul unei voluminoase monografii despre Gândirea şi gândirismul, 1975.
Dincolo de asemenea „cârlige” critice, realizarea scripturală a celor doi cercetători, sub raport ştiinţific, academic, rămâne de toată lauda – de la acribia filologică a trascrierii textelor din reviste, păstrându-se normele epocii, fără actualizări, interpretări şi contribuţii adiacente, până la datarea din revistă, cu tot „harnaşamentul” biblioteconomic. Adică eseurile în totalitate, semnate Vintilă Horia, nu numai că nu s-au perimat, ba chiar au devenit de permanenţă. Am luat la întâmplare (vorba vine) un fastuos eseu, intitulat Pentru o cunoaştere literară a unor concepte ştiinţifice actuale. În esenţă, comentatorul, consumatorul de artă, nu poate face abstracţie de lumea ştiinţei care-l înconjoară la tot pasul. Dar, cu nonşalantă dubitaţie, de câte ori pune în alăturare „literatura cu ştiinţa”, se gândeşte la… Aligheri. Odată deschisă fereastra spre divinul Dante, omul enciclopedic trece la pupitru şi perorează modular, ca în retorica modernă – la Ezra Pound, T.S. Eliot, Paul Claudel. Căci, raţional, cărturăreşte, cum i-au aşezat zodiile coroniţa devenirii, Vintilă Horia, universalul, priveşte în cunoştinţă de cauză şi scrie apodictic: „Căci, dacă analizăm opera poeţilor contemporani, de la romantici până azi, imitatori ai acelei tendinţe vom afla puţini. Victor Hugo, din păcate, însă într-un fel foarte exterior, dispus să accepte un fel de mesaj futurist al ştiinţelor, care ar putea lansa omenirea pe făgaşuri cântătoare şi care s’au dovedit înşelătoare, facile iluzii deterministe, contrazise de concluziile contrarii ale celor două războaie mondiale şi de înflorirea, la dreapta şi la stânga, a unor regimuri concentraţionare, încă la modă.” Sunt invocaţi aceiaşi trei poeţi, cărora li se alătură numele prozatorilor Joyce, Musil, Thomas Mann, Ernst Jünger, Raymond Abelio. În aceeaşi paradigmă a dezbaterii, se află şi „o întreagă serie de romane de ştiinţă-ficţiune, în primul rând opera lui Huxley, Wells, Orwell sau chiar a lui Ray Bradbury, pentru a repune în contact discipline, tehnici ale cunoaşterii, cum sunt de demult divorţatele Literatura şi Ştiinţa.”
Am apelat doar la acest excerpt, pentru a vedea pe viu nivelul gândirii unui savant, a cărui fibră de recomandare a fost literatura. Se poate desprinde, în mod vizibil, lejeritatea cu care se mişca în lumea informaţiilor, tonusul abordării lor, fără juisări pernicioase în numele unei atitudini nemărturisite.
Întotdeauna, bibliografia de sprijin este adusă la zi. Iar experimentatul tandem de cercetători o plasează, tipografic vorbind, în subsolul de pagină, cu literă mică. Socotesc că biruinţa intelectual-cărturărească a celor doi – Mihaela Albu şi Dan Anghelescu – ar putea fi răsplătită cu un premiu al Academiei Române şi pentru acurateţea transcrierii textelor originale. Ba şi pentru cazna translării în limba română de titluri şi crochiuri critice din limbi străine, pe care savantul Vintilă Horia le folosea în conferinţele şi cursurile lui universitare. Mărturisesc că sunt uimit de ipostaza filosofului Vintilă Horia, atât de original şi de bine organizat în formularea ideilor. Şi nu-mi dau seama, acum când scriu despre el, dacă în studiile de specialitate din ţara noastră există o cât de mică zăbavă asupra personalităţii sale şi în acest domeniu.
Antologia (selectivă) din publicistica interbelică a lui Vintilă Horia este ea însăşi un model de tipăritură privind concepţia de alcătuire, de punere în temă, pornind de la Argument până la Concluzii şi Bibliografie.
Primele două capitole pot fi subscrise politologului şi sociologului, ambele ipostaze fiind gardate de criticul şi istoricul literar. Acesta din urmă poartă viziunea Totului, din care desprinde, pentru folosinţă imediată, ceea ce îl interesează.
Autorii selecţiei, ştiind bine cui se adresează (chemaţi, dar şi nechemaţi!) ne-au înlesnit lectura, profunzimea ei, coincidenţele comparatiste, în creştere sau în descreştere, din perioada românească, punând în prim plan anii din interbelic: 1936, 37, 38 etc. Totul începe de la Gândirea, nr. 4, aprilie 1936, se trece şi pe la Meşterul Manole, chiar din primul său număr de apariţie (1939), înregistrându-se, după numerotarea noastră în antologia pe care o avem în vizorul comentariului, 25 de texte (eseu şi critică literară) la Gândirea şi 39, identităţi similare la Meşterul Manole.
Nobilii autori Mihaela Albu şi Dan Anghelescu au mai selectat un text din Revista Fundaţiilor Regale, intitulat Rudolf Binding sau despre realismul fantastic.
Spiritul critic al lui Vintilă Horia era acomodat cu mişcarea vie a domeniului şi nu se sfieşte să opereze clasificări pertinente nu numai în epocă. Oprindu-se asupra activităţii scriitorului german Rudolf Binding şi înainte de a trece la… lucru, ex abrupto, constată: „Marii prozatori ai epocii noastre se impart în trei categorii bine diferenţiate: a) realiştii, care păstrează în scrisul lor vechile păcate, dar şi vechile puteri ale naturalismului şi dintre cari se pot cita cu cinste numele unor John Galswarthy, Aldo Pallaseschi, Liviu Rebreanu, Knut Hamsun, Jean Giono şi Georges Duhamel; b) fantasticii care păstrează o linie romantic purificată şi evoluată gen Massimo Bontempelli, Alain Fournier, Alfredo Panzini, Mircea Eliade şi G. K. Chesterton şi c) ideologii cari, depăşind cu mult formula realistă a lui Dostoievski, fac din eroii lor parlamentarii unor pasiuni individuale, exprimate prin glasul tare al unor probleme sociale, politice şi morale care ajung să umfle aproape singure paginile unui volum compact.”
Şi ce credeţi voi, boieri dumneavoastră, cititorii sau cârcotaşii criticii literare, că ar trebui să urmeze? – simplu, comentatorul nostru, ilustrul Vintilă Horia, scrie negru pe alb: „Opera lui Rudolf Binding, în faţa acestei împărţiri sumare dar cuprinzătoare (deh, autoapreciere!, n.n. M.B.), ia înfăţişarea unui compromis care o elimină din structura pură a oricăreia din categoriile enumerate mai sus. Ceea ce nu-l înjoseşte cu nimic, ci, dimpotrivă, îi aşază creaţiunile pe un plan de originalitate care face din el unul din scriitorii cei mai interesanţi ai epocii noastre…” Şi tot aşa, cu biografia lui Binding prin Leipzig, Tübingen, Kassel, Berlin, Florenţa, Grecia, savantul român comentează ca specialist şi poezia lui Rilke, a lui d’Anunzzio şi a altor poeţi ai vremii.
