Numele tău, peste nimb şi între ţărmuri îndepărtate, fie Poezie. Când un poet şi traducător de talia lui Hellmut Seiler creează, la modul livresc, o punte între poeţi şi cititori, se naşte astfel un amplu poem universal pe nume Schwebebrücken aus Papier. Anthologie rumänischer Lyrik der Gegenwart. Acesta este titlul Antologiei de poezie românească din perioada contemporană, antologie care înregistrează 36 de nume de poeţi români aflaţi în viaţă: Horia Bădescu, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Magda Cârneci, Gabriel Chifu, Mariana Codruţ, Dan Culcer, Gellu Dorian, Rodica Draghincescu, Teodor Dună, Dinu Flămând, Emil Hurezeanu, Florin Iaru, Ioana Ieronim, Nora Iuga, Angela Marinescu, Ileana Mălăncioiu, Virgil Mihaiu, Ion Mircea, Ioan Moldovan, Ion Mureşan, Aurel Pantea, Mircea Petean, Ioan Es. Pop, Ion Pop, Adrian Popescu, Simona Popescu, Octavian Soviany, Cassian Maria Spiridon, Liviu Ioan Stoiciu, Eugen Suciu, Robert Şerban, Grete Tartler, Liliana Ursu, Matei Vişniec şi Andrei Zanca. Volumul a apărut la Editura Noack & Block din Berlin, în 2021, cu sprijinul Institutului Cultural Român.
Dintr-un interviu acordat de Hellmut Seiler cotidianului local Backnanger Kreiszeitung (https://www.bkz.de/kultur/ die-poesie-laesst- einen-ueber-den-dingen- schweben-122504.html), aflăm că titlul Antologiei îi aparţine. Schwebebrücken este un cuvânt obţinut prin alăturarea verbului schweben, care în limba română se traduce prin „a plana”, „a pluti”, şi a substantivului, la forma de plural, Brücken, care în limba română înseamnă „poduri”. Ideea titlului i-a fost sugerată de revelaţia că „Poezia ne face să plutim deasupra lucrurilor” („Die Poesie lässt einen über den Dingen schweben”). În termeni blagieni, am spune că avem de-a face cu un titlu-metaforă de tip revelatoriu, dificil însă de tradus în română într-o variantă poetică, apropiată de semnificaţia pe care a imprimat-o Hellmut Seiler în limba germană.
De notat că piaţa de carte germană a mai cunoscut o antologie de profil, sub coordonarea lui Dieter Schlesak, intitulată Gefährliche Serpentinen. Rumänische Lyrik der Gegenwart (Serpentine periculoase. Lirică românească actuală), şi tipărită la editura Druckhaus din Berlin, în 1998. La vremea respectivă a fost receptată drept cea mai amplă culegere de poezie românească, publicată în spaţiul lingvistic german. NB: în antologia din 1998 au fost incluşi şi scriitori de limbă română, de dincolo de Prut.
Aşadar, în mod selectiv, Hellmut Seiler propune publicului cititor de limbă germană 36 de nume de poeţi români, majoritatea dintre ei consacraţi. Ediţia de faţă beneficiază de un Cuvânt
introductiv, semnat de unul dintre cei mai avizaţi critici literari români în materie de poezie, l-am numit pe Al. Cistelecan. Textul său de escortă, prin elementele de istorie literară, palpabile şi ingenios etalate, are rolul unei binevenite introduceri în lirica românească, de la începuturile ei până în prezent, introducere care îl familiarizează pe cititorul de limbă germană cu fenomenul poetic românesc şi totodată îi oferă acestuia o cheie de lectură a poeziilor antologate.
În mod abrupt, cititorul de limbă germană află că „poezia românească este una dintre cele mai tinere din Europa”. Conştiinţa poetică românească „se trezeşte” cândva la mijlocul secolului al XIX-lea, în preajma revoluţiei paşoptiste. Dincolo de „Momentul Eminescu”, când febra romantică a atins punctul culminant în lirica poetului de la Ipoteşti – cu toate că a fost contemporan cu Arthur Rimbaud şi Stéphane Mallarmé, autorul Scrisorii I rămâne ultimul mare romantic european –, poezia română modernă se sincronizează cu cea europeană prin Alexandru Macedonski („un romantic convertit la simbolism”). Marea poezie din România, cu multiple reverberaţii europene, se afirmă odată cu perioada interbelică, atunci când vorbim despre „fenomenul T. Arghezi”, despre metafizica lirico-filosofică a lui Lucian Blaga, despre jocul ideilor în spaţiile geometrice ale lui Ion Barbu, precum şi despre căutarea obsesivă a sinonimelor pentru poezie într-un spaţiu generator de angoasă, în cazul lui George Bacovia.
O pată de culoare semnificativă, cu valenţe explozive, din tabloul poeziei româneşti o reprezintă mişcarea de avangardă. După cum arată şi Al. Cistelecan, în preajma Primului Război Mondial are loc o ruptură cu tradiţia desuetă, ruptură care marchează epuizarea ultimelor rezerve din ceea ce s-a numit „complexul literaturii române”. Această efervescenţă „produce câţiva protagonişti ai avangardei, atât în literatură, cât şi în artele vizuale (Constantin Brâncuşi, Marcel Iancu, Victor Brauner, Tristan Tzara, B. Fondane, Ion Vinea şi alţii)”. Survolând perioada de dinainte şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Al. Cistelecan constată că peisajul poetic a fost extins, incluzând o serie de şcoli literare, care aderau la principiile gândirii avangardiste. Cu toate acestea, avangardiştii autentici au fost exclusiv cei care au încercat o resuscitare a suprarealismului pe linia lui André Breton (Gellu Naum, Gherasim Luca, Virgil Teodorescu). Se remarcă apoi Generaţia Războiului, cea prin care spiritul avangardist supravieţuieşte în această perioadă tulbure. La loc de cinste sunt menţionaţi Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Ion Caraion, Miron Radu Paraschivescu, Maria Banuş. Tot în epocă, ne aminteşte şi Al. Cistelecan, înregistrăm o iniţiativă de reformă lirică specială, care a avut în vedere resurecţia baladei ca formă sintetică de exprimare, aparţinând Cercului Literar de la Sibiu, a cărui poezie şi-a găsit cea mai înaltă expresie la Radu Stanca şi Ştefan Augustin Doinaş.
Un alt moment de dinamitare a discursului poetic, dar de această dată în sens nefast, îl constituie dictatura comunistă, care s-a instaurat cu ajutorul armatei sovietice. Poate aici ar fi fost necesară o accentuare a evenimentelor, pentru o mai bună înţelegere pentru cititorul de limbă germană a contextului în care a evoluat poezia românească postbelică. Astfel, considerăm că este de interes să se ştie că, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, succesiunea evenimentelor din România aduce schimbări pe plan politic: 30 Decembrie 1947, abdicarea Regelui Mihai I, declararea Republicii Populare, schimbarea orientării politice şi instaurarea terorii comuniste cu ajutorul armatei sovietice. Alte evenimente importante care s-au petrecut de-a lungul dictaturii comuniste din România trebuie datate şi amintite în mod riguros, astfel încât tabloul să capete semnificaţie. În acest sens, trebuie menţionat că 1963 este anul în care esteticianul Liviu Rusu publică, în Viaţa românească, un amplu articol despre Titu Maiorescu, prin care îl reabilitează pe mentorul Junimii. Tot în anul 1963, în urma decretului de graţiere, se deschid porţile puşcăriilor politice din România şi astfel încep să fie eliberaţi deţinuţii politici. În data de 23 august 1964 ultimii deţinuţi politici sunt eliberaţi din puşcăriile comuniste. Practic, în anii 1963 şi 1964, „dezgheţul politic” atrage după sine „dezgheţul estetic”. Începe să fie reevaluată şi „recuperată” prin publicare în tiraje semnificative poezia valoroasă din perioada interbelică (T. Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, V. Voiculescu etc.), iar scriitorii care au părăsit închisorile îşi recapătă treptat dreptul la semnătură. Acum sunt iniţiate dezbaterile asupra modernităţii – a se vedea în această direcţie, de exemplu, scrierile lui Adrian Marino (Modern, Modernism, Modernitate – 1969). În acest context, de aşa-zisă relativă liberalizare, se naşte ceea ce Ion Pop a numit „Poezia unei Generaţii” (Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Gabriela Melinescu, Leonid Dimov, Marin Sorescu, Mircea Ivănescu şi alţii), cunoscută în literatura autohtonă şi sub numele de Generaţia 1960. Să nu uităm însă că gruparea de la revista clujeană Steaua, prin A. E. Baconsky până în 1959, iar apoi prin Aurel Rău, a jucat un rol important în crearea unei breşe estetice în vremea „obsedantului deceniu” (ca să folosim expresia lui Marin Preda pentru perioada anilor 1950, când şi la noi, pe filieră sovietică, se impune realismul socialist), breşă ce avea să fie valorificată, prin noi experienţe poetice, de Generaţia lui Nichita Stănescu şi a celorlalţi comilitoni. Se cuvine să mai notăm că Generaţia 1960, după cum foarte bine subliniază Ion Pop în studiul Poezia românească neomodernistă (2018), „câţiva ani buni va sta sub emblema «luptei cu inerţia», ca formulă general-mobilizatoare pentru poezie”. Numele lui Nicolae Labiş, invocat de criticul clujean prin expresia consacrată, a devenit un reper moral şi axiologic pentru reprezentanţii acestei generaţii.
În ultima parte a Cuvântului introductiv, Al. Cistelecan schiţează portretul Generaţiei 1980, sau „optzeciştii”, după cum s-au autointitulat, luând ca reper anul debutului lor editorial. Cititorul face cunoştinţă cu fişa termenului de postmodernism, asumat în mod programatic de „optzecişti” sub diverse registre stilistice şi, respectiv, tehnici narative, precum jocul de cuvinte, fragmentarismul, colajul, ironia, pastişa etc. Este remarcat în analiza lui Al. Cistelecan că postmodernismul a dominat „Cenaclul de Luni” din Bucureşti, pe când neo-expresionismul a caracterizat gruparea „Echinox” de la Cluj. Criticul constată că „la finalul comunismului, după 1989, neo-expresionismul triumfă asupra postmodernismului, care se prezintă tot mai obosit şi repetitiv – un triumf nu neapărat şi la nivel programatic, dar sigur la nivel valoric”.
Concluzia lui Al. Cistelecan îi conferă cititorului din spaţiul lingvistic german acea cheie de lectură, despre care vorbeam la un moment dat, şi evidenţiază că portretul de grup al poeziei contemporane româneşti se aseamănă cu un adevărat „concert al întregii orchestre poetice româneşti, care reuneşte atât clasici afirmaţi în anii 1960, cât şi tineri aflaţi încă la primele cărţi”, şi că toate aceste aspecte literare „şi-au recăpătat diversitatea şi complexitatea pe care le aveau în perioada interbelică, deşi acum poeţii nu mai sunt grupaţi în şcoli diferenţiate”.
„Concurenţa pentru originalitate”, observă criticul, „s-a accentuat, întrucât, într-un mod asumat sau inconştient, întreaga creaţie literară se bazează pe ideea de poetică de tip stenogramă. Renunţarea la metaforă şi faţă de imaginativ în general, nutrită din dorinţa de autenticitate, s-a transformat într-un fel de «autenticism» de factură realistă. Răspândirea lui a dus, inevitabil, la o nostalgie a picturalului şi auto-revelatoriului, iar această nostalgie e cea care domină acum lirica românească.”
Cuvântul introductiv al lui Al. Cistelecan se situează la graniţa istoriei literare cu eseul şi rămâne unul de referinţă pentru ceea ce s-ar putea intitula Scurtă introducere în poezia românească pentru uzul cititorilor în limba lui Goethe. Desigur, transpus în alte limbi, textul ca atare ar putea suscita interesul şi altor cititori din diverse spaţii lingvistice.
Revenind la antologie în ansamblul ei, reţinem (dar departe gândul de a fi… critici!) în comentariile noastre şi mici incongruenţe, unele tehnice, altele ce poate ţin de galanterie în faţa eternului feminin. De pildă, chiar dacă intrarea actanţilor pe scenă se doreşte a fi în ordine alfabetică, există anumite discordanţe care îl pot deruta pe cititorul de limbă germană… cunoscător al alfabetului român. Politeţea ne face să reţinem data naşterii a unei femei, nu şi anul – vezi micromedalionul dedicat Anei Blandiana, la care lipseşte anul naşterii; în schimb, regula nu se mai respectă în cazul celorlalte poete, cum ar fi, de exemplu, Nora Iuga, Ileana Mălăncioiu ori Angela Marinescu, la care sunt trecuţi anii de naştere…
În altă ordine de idei, este cunoscut faptul că, în cazul unei astfel de antologii, criteriile de selecţie şi de structurare a materiei sunt subiective, dar nu putem trece cu vederea că lipsesc, din păcate, nume importante ale liricii româneşti contemporane, adevărate vârfuri de lance: Şerban Foarţă, Mariana Bojan, Nichita Danilov, Marta Petreu, Bogdan Ghiu, Ion Cristofor, Ruxandra Cesereanu. Absenţele sunt sesizabile şi se reflectă mai ales în opoziţie cu prezenţele care se justifică doar prin afinităţile… selective (de la histrionul Şerban Foarţă citire), astfel, dacă au fost nominalizaţi Dan Culcer şi Emil Hurezeanu, atunci nu pot lipsi Nicolae Prelipceanu şi Dorin Tudoran. Dacă a fost nominalizat Andrei Zanca, atunci nu poate lipsi Dan Dănilă. Chiar dacă, din motive de sănătate, a fost nevoită să renunţe la viaţa publică, un loc i s-ar fi cuvenit şi Gabrielei Melinescu, trăitoare astăzi în Suedia.
Pentru o mai exactă informare a cititorului de limbă germană dornic să afle sursa textului tradus, considerăm că ar fi fost de un real folos dacă fiecare poezie ar fi fost însoţită şi de titlul volumului din care provine, sau să se menţioneze dacă este vorba despre o poezie inedită, publicată în această antologie pentru prima dată. Altfel, este de remarcat că fiecare poet antologat se bucură de scurte note bio-bibliografice, care informează şi orientează în mod pertinent lectura oricărui tip de cititor, fie el avizat sau doar iubitor de poezie.
În afară de numele consacrate, care deja circulă prin intermediul volumelor individuale, traduse şi publicate la diverse edituri din Germania sau Austria, cititorii de limbă germană au posibilitatea să descopere un suflu nou, prin aducerea sub lumina rampei a unor tineri afirmaţi în planul sensibil al liricii româneşti. Din această perspectivă, Antologia alcătuită de Hellmut Seiler poate fi percepută şi ca un Pantheon al convieţuirii dintre generaţii.
Gestul nobil al lui Hellmut Seiler de a traduce şi îngriji o antologie de poezie românească semnată de autori lirici contemporani trebuie apreciat în termeni de excelenţă, pentru că ne aflăm în faţa unei cărţi-eveniment de o eleganţă spirituală de mare rafinament, aspect care ne îndreptăţeşte să credem că poezia are puterea să alchimizeze obstacolele de orice natură şi să genereze poduri din hârtie care să unească sufletele oamenilor.
■ Jurnalist, profesor
Mihai Lisei
