Suprapuneri. Transparenţă. Trecere

Noul volum de versuri al lui Andrei Novac, lumea ta/ carnea mea/ oasele noastre^[1], este cu siguranţă volumul matur, proiecţia limpede a unei viziuni poetice autentice şi solide. Aparent o schiţă – într‑un comentariu din eleganta revistă OPT motive Ema Rădulescu^[2] găsea în volum o „simbioză‑refugiu”, o „uniune vitruviană, sacră” –, noua carte a lui Andrei Novac este o schematizare necesară, o esenţializare, o reducere la linii şi contururi ca în desenul cu cerneală pe hârtie al maestrului Da Vinci, adică mai degrabă ca proiecţie sumară îmbrăcată în carnea semnificaţiilor decât ca proiecţie canonică a proporţiilor plecând de la tratatul lui Vitruvius, De arhitectura. Mai mult, desenul lui Novac este o îmbogăţire ca semnificaţie, deşi într‑o simbolistică regresivă prin catamorfismul unei posibile a treia poziţii a omului cu braţele deschise şi picioarele lipite, o ipostază christică încadrabilă într‑un triunghi înscris în cercul din desenul lui Da Vinci, închizând în această ipostază promisiunea învierii şi revenirii la rotundul veşniciei. Triunghiul, formă elementară alături de cerc şi pătrat – suprematismul lui Kazimir Malevici este un punct de plecare în punerea în valoare a formelor, iar acestea corespund celor pe care le proiectează Novac mai degrabă în această proiecţie primă decât în cea din etapa Bauhaus a lui Kandinsky^[3], pentru că în cazul lui Malevici formele elementare sunt pătratul, cercul şi crucea – completează proiecţia vitruviană şi, în seria de forme care nu se consumă: rotundul lumii în orizontul imaginaţiei, pătratul în perimetrul căruia se extinde fiinţa de carne şi crucea oaselor în căderea din triunghiul cu vârful în jos, oferă imaginea poetică a celebrei schiţe în cerneală a lui Da Vinci. Fiecare formă elementară corespunde unui ciclu sau capitol din volum, al cărui titlu devine parte a întregului, a titlului complet al lucrării. Nu e pentru prima dată când un asemenea proiect triptic dă numele fragmentar al întregului – Luminiţa Dascălu, scriitoarea brăileană afiliată Braşovului, propunea în 2018 prin Cartea Românească volumul fiara/ nevisătorul/ trei –, dar proiectul lui Andrei Novac este unitar şi juxtapus: „viaţa mea era un cumul de hărţi interioare” (p.10), expunând trei desene în palimpsest care pot fi interpretate în limitele irealităţii şi necuprinderii lumii, ale cvasirealităţii cărnii şi ale certitudinii, a singurei realităţi, a oaselor. Reducerea la esenţe se exprimă, aşadar, şi prin desenul formelor elementare pentru deschiderea dezbaterii despre proporţii, dar şi prin reducerea de la lumea maximei extensii, prin imaginaţie, la cea a propriei cărni şi la rezultatul transferului lăsând în lumea pământească doar urmele trecerii, oasele goale. Despre această reducere, altcumva, vorbeşte şi criticul Nicolae Manolescu, care o corelează cu tema creştină a perenităţii acestor urme:

lumea ta / carnea mea / oasele noastre: un parcurs poetic neobişnuit astăzi, de la o lirică de tip ronsardian, în care accentul cade pe admiraţia faţă de frumuseţea femeii adorate, asociată cu ideea caducităţii tuturor celor omeneşti, la vechea temă creştină a oaselor perene. Originalitatea poeziei lui Andrei Novac constă în tandreţea cu care zugrăveşte trupul femeii, în carnalitatea erosului.

De altfel, pământul e numitorul comun, e cel care adăposteşte aceste urme, cel care dă substanţă cărnii şi care umple lumea. Să nu uităm că precedentul volum al poetului se numea De mâine suntem pământ fierbinte şi că pământul încheagă, de la primul poem din ciclul lumea ta:

din pământ sunt făcute toate,/ carnea vieţii tale,/ o umbră care umblă prin sângele tău/ vie,/ transparentă,/ clară,/ spaţiul meu prin care străbat:/ un oraş,/ o lume,/ un timp,/ când vocile dorm,// oasele mele trăiesc în mine,/ au viaţa lor,/ nasturi,/ lumea ta,/ carnea mea,/ moartea şi vieţile noastre (lumea ta/ carnea mea/ oasele noastre, p. 9).

la ultimul din ciclul oasele noastre, o viziune coerentă asupra lumii, într‑o formă poetică în care e permisă găzduirea celor două mari (singure?) teme ale poeziei de oricând: dragostea şi moartea. Andrei Novac propune, aşadar, o poezie erotică de o frumuseţe remarcabilă, în care se regăsesc nu numai aerul ronsardian al admiraţiei, ci şi ceva din gravitatea expresiei pe care Pierre de Ronsard, inspirat din operele antichităţii greco‑romane, o propune ca teoretician al poeziei prin Micul tratat de artă poetică franceză, în care inspiraţia cuvintelor alese şi inserţia maximelor grave şi scurte să dea strălucire constructului. O Euridice ronsardiană se conturează în carnalitatea expresiei sale în paginile volumului lui Andrei Novac, e în raport cu Orfeu dincolo de o linie imaginară: „am tras o linie cu piciorul stâng./ aici suntem noi,/ limitele noastre curg,/ se preling peste ziua de ieri,/ visele sunt din ce în ce mai colorate,/ lumea cade cu putere în pahare,/ doar noi trăim/ cu poftă de viaţă intermitentă şi clară,/ totul freamătă peste oraşul acesta/ care nici nu a existat” (despre serile în care căutai ceva, p. 95), dar această Euridice, pe care o simte în risipire deodată cu sine, este una care se salvează evadând în imaterial: „aşa se rostogolesc toate,/ peste pielea noastră,/ un asfinţit mirosind a vanilie şi a timp,/ mâinile tale sunt din ce în ce mai frumoase,/ din ce în ce mai lungi,/ locuri din care fugi întotdeauna îmbrăcată/ în visele mele cele mai frumoase” (despre tine, p. 58), deşi timpul erodează într‑un ritm din ce în ce mai alert: „carnea noastră îmbătrâneşte mai repede” (linişte/ tăcere, p. 48) ca răspuns la lecţia învăţată a nesăbuinţei lui Orfeu. Totuşi, în poezia erotică a lui Andrei Novac salvarea vine odată cu accelerarea timpului, odată cu reducerea la esenţe, la crucea oaselor, prin însăşi consumarea iubirii care trece dincolo de urmele oaselor şi de mătasea cărnii în lumea în care pierderea de sine rămâne adevăratul câştig de sine: „acum râdem în capătul oaselor noastre,/ asta înseamnă urme/ din ce în ce mai adânci,/ aici totul înseamnă iubire până la capăt/ ca un pahar pe care se scurg şi rănile, şi cioburile,// acum trăim fără să ne pierdem definitiv” (despre lumea ta, p. 43). Mai mult, odată cu reducerea la esenţe are loc şi un soi de compensare: iubirea, extinsă în mirajul lumii, în imaterialul acesteia, prin care se iese din realitatea materială a oaselor şi din perenitatea urmelor, este mai intensă şi mai profundă în ciuda timpului, a risipirii: „în fiecare anotimp iubeşti altfel/ fericirea ta merge desculţă/ peste toată viaţa care a mai rămas” (te sprijini de umbra ta, p. 69).

În acest volum se produce o continuă pendulare între planuri, se deschide mereu prin vise care se nasc din abandonul lumii: „oamenii se nasc şi mor în Bucureşti,/ eliberăm lumina din noi,/ o închidem în recipiente din sticlă,/ apoi visăm” (despre viaţa noastră, p.15) o fereastră spre exterior ca expresie a interiorului propriu: „lumea e ca o vitrină de vise” (cerul tău, p.16) şi spre interioarele în multiple ipostaze, prin mereu aceleaşi loc potenţator care permite transmigrarea: „mă întorc în mine de fiecare dată prin acelaşi loc” (întoarcere, p.10). Portalul prin care e permisă pendularea între lumi e cel al privirii: „ochii sunt singurul câmp de luptă” (carnaval exterior, p.12), prin care se poate poetul furişa în interioare, transferând întregul univers din afară: „sub carnea ta/ sunt oasele albe,/ fiecare dintre ele/ are povestea lui/ […]/ în tine/ nu se face niciodată noapte,/ şi, cu toate acestea,/ tot carnavalul citadin se ascunde” (carnaval interior, p. 47). În această pendulare fiinţa oboseşte, devine casantă sub vânturile temporale, e erodată şi de toate liniile ori intersecţiile, de toate limitele şi teritoriile pe care timpul îl brăzdează ca riduri interioare: „limitele fiecărei dimineţi/ trăiesc doar în interiorul nostru” (p. 87), dar compensarea vine prin acceptarea transmigării în imaterial, dincolo de limitele mundanului şi ale timpului coroziv:

am îmbătrânit,/ pielea noastră se întinde/ ca o coală de hârtie albă,/ cerul ei se răstoarnă în noi,/ melancolia lui arde nevoia noastră de eliberare,/ tăcerea pe care o împodobeşti din vise,/ toate înşirate la soare/ toate gata să cadă,/ toate gata să se ridice// fericirea noastră este roşie şi caldă/ ca un apus (p. 91).

O triplă suprapunere se produce în volumul lui Andrei Novac: una între interior şi exterior în care forme diferite de carnaval mundan migrează prin privire, în fapt între iluzioriul exteriorităţii şi realitatea exteriorului interiorizat, devenit lume şi organizat ca Weltanschauung, a doua între cele trei texte superpozabile care creează proporţiile vitruviene ale vieţii, asupra căreia am zăbovit la începuturile textului şi o a treia între textul său şi imaginile lui Mircea Cantor, care produce tot triptic, plecând de la elemente ale pământului (autohton) – mereu numitorul comun în poemele lui Andrei Novac – imagini în esenţializare şi disipare, în risipire, chiar dacă sunt păstrate tuşele groase ale desenelor iniţiale. A treia suprapunere transformă volumul într‑o carte‑obiect care comunică prin toate formele de juxtapunere de pagini în transparenţa redării, de fapte mundane în transparenţa efemerităţii, care se raportează la mereu acelaşi pământ‑referinţă. Această triplă suprapunere expune în prim‑plan condiţia lucidă a creatorului ca limpede conştiinţă a lumii şi a vremii, ca individ care măsoară timpul interior cu acelaşi cântar al timpului din afară: „trecerea timpului interior/ transformă fiecare sentiment într‑un glonţ,/ la fel de precis ca forma ochilor,/ la fel de intens ca fiecare privire// în tine se nasc şi mor toate” (oasele noastre, p. 99). Actor cu proiectat destin orfic şi observator lucid deopotrivă, capabil, între cele două forme de respiraţie poetică, a actantului în mişcarea fals epică din pagini şi contemplativului, să observe frumuseţea lumii: „viaţa este un desen în culori vii/ nimic nu există,/ toţi vor să înţeleagă/ felul meu de a fi,/ lucrurile în care cred// frumuseţea ta ca o permanenţă,/ ca o ploaie care nu se opreşte niciodată” (să uiţi, să fugi, să crezi, p. 103), Andrei Novac trece pragul în afara lumii în care înţelesurile se adună şi citeşte, din exterior, însăşi suprapunerea de fapte în transparentizarea continuă şi esenţializarea formelor: „totul atât de simplu şi de rece,/ moartea nu poate să aibă putere decât aici” (umbre multe şi un post mare cât un sfârşit, p. 104).

Dacă totul pleacă din pământ, totul se întoarce în Dumnezeu, ultima destinaţie în parcursul vieţii din care rămân urmele, risipindu‑se deopotrivă şi carne, şi lumi. În poeme de o forţă dublată de sensibilitate, de luciditate în privirea implacabilului, Andrei Novac propune trei trepte spre ieşire: reducerea la esenţe care devine o întoarcere la arhetipuri, până la perechea arhetipală eternă, de dinainte de (re)întrupare, drumul spre Dumnezeu: „ca o ploaie care transformă tăcerea în zgomot,/ în toate este vorba doar de Dumnezeu” (despre serile cu lumină şi cu Dumnezeu, p.106) şi poezia călăuzitoare pe acest drum, singura capabilă să lumineze parcursul, să‑i dea sens în efemeritatea fiinţei: „nu a existat nimic înaintea noastră,/ nimic după noi” (ne ascundem, p. 78), în timpul care devorează.

■ Scriitor, prozator, critic şi istoric literar, profesor

Note:
^[1] Andrei Novac. (2022). lumea ta/ carnea mea/ oasele noastre. Cu desene de Mircea Cantor. Bucureşti: Litera. 126 p.
^[2] Ema Rădulescu. (2023). O carte a viziunii hibride: „Lumea ta/ carnea mea/ oasele noastre”. OPT motive. nr. 147/ 58 (serie nouă)/ 6 februarie.
^[3] Direcţia a fost ulterior exploatată în liniile aceleiaşi şcoli de artistul german Ingo Glass, născut în România, care a esenţializat formele şi culorile de bază, asociate diferit în raport cu direcţia şcolii de provenienţă, lăsând impresia vacuului, imaterialităţii, transferulului din imaterial în energetic.

Adrian Lesenciuc

Total 2 Votes

0

2