Vânătoarea mitică era iniţiatică, purificatoare. Acum totul apare răsturnat. Seara, vânătorii s-au întors beţi, prăfuiţi, în marginea pădurii, adunaţi în jurul lupului împuşcat. Câinii fuseseră brutalizaţi, loviţi cu sălbăticie
Capitolul central Vânătoarea regală începe cu o observaţie asupra precarităţii ontologice a lumii, cu inconsistenţa ei stihial-materială. În Teologia Dogmatică Ortodoxă, părintele Stăniloae1 precizează, altminteri, că lumea, ca împărăţie a Diavolului, nu se susţine ontologic, şansa ei de a accede la ontologic fiind dimensiunea dialogică între pământ şi cer. Numai atunci lumea devine lume-ca-lumen, în luminişul fiinţei, după ontologia fundamentală a lui Heidegger. Altfel ea este şi rămâne spaţio-timpul violenţei, iar suprema violenţă e moartea, zice René Girard. Lumea redevine opacă, bântuită de cancer şi moarte. Introducându-
ne în atmosfera morţii lui Crăişoru, vocea auctorială, suprapusă peste timpul celei naratoriale a copilului Nicanor, ne pregăteşte în acest sens, de parcă ne-am afla în debutul nuvelei Moara cu noroc, de Ioan Slavici: „Toate sunt mai neputincioase decât umbra, toate mai înşelătoare decât visurile… O clipă numai, o clipă, şi pe toate acestea moartea le apucă…”2 Nenorocirea a început în satul Branişte, comuna Pătârlagele. Asistăm la ceremonialul caricatural al morţii care ne previne asupra maladiei mortale ce a cuprins comunitatea satului. Când Nicanor povesteşte acasă despre cele petrecute la priveghi, Lereu, ţiganul, care cântă la vioară pe o singură coardă, celelalte fiind rupte, „lămureşte” cum a început totul: cu vânătoarea regală. (Devine iarăşi o curiozitate cum de critica a ignorat, pur şi simplu, tocmai simbolismul vânătorii regale, fiind atrasă de aspecte secundare ale artei lui D.R. Popescu!) Regalitatea este cea mai veche instituţie sacră (alături de autoritatea şamanică şi cea sacerdotală), oglindă a cuplului primordial Adam şi Eva, întemeietor al lumii omeneşti. Apariţia regalităţii în vâltoarea violenţei stihiale, care ameninţă o comunitate, urmează drumul oricărei întemeieri mitologice prin mecanismul ţapului ispăşitor. Înscăunarea regală se înscrie în ritualul sacrificiului: viitorul rege este sacrificat ca om, devenind zeu între oameni. Victima sacră, în societăţile umane, capătă supremul prestigiu în rege. Aceasta este puterea regală3, prin mitizare. „Regalitatea – argumentează Girard – este mitologie în acţiune. (…) E motivul pentru care monarhia, câtă vreme rămâne legată de sacrificare, e o instituţie deosebit de revelatoare.”4 Căci înscăunarea, au stabilit etnologii, face din rege ţapul ispăşitor al violenţei reale, nefiind vorba de o transgresiune freudiană (vezi faimoasa teorie a „complexului Oedip”), ceea ce relevă şi diferenţa dintre rege şi divinitate5, încât se spune că regele este zeu viu, iar divinitatea precreştină un rege mort.
Puterea regală înseamnă instituirea justiţiei în comunitate. Regele Solomon este cel care face dreptate, iar nu o instituţie anume, ca în societăţile moderne, justiţia instituţionalizată din clipa când regele îşi trădează condiţia „divină” şi redevine om, fiind a doua cale de a pune stavilă răzbunării perpetue declanşate de criza sacrificială. Decăderea puterii regale începe odată cu încălcarea Legii de către rege. Prin contaminare mimetică, injustiţia regală devine „justiţie fără justiţie” în statul care încetează de a mai fi de drept. Referindu-se la justiţia din dictaturi, inclusiv la cea comunistă, din pricina căreia a stat în puşcărie (1962-1963), Petre Pandrea vorbea de „harababură judiciară” sub aparenţa „ordinii”: „Trăim în plină harababură judiciară de peste trei decenii. Pentru un jurist-penalist ca mine, harababura juridică reprezintă consternarea şi durerea mea cea mai mare. Mă sufoc. Deschideţi geamurile. Scoateţi obloanele…”6 Asemenea imagine insolubilă a lanţului „justiţiei fără justiţie”, în care este aruncat Tică Dunărinţu, dezvăluie, sufocant, cărţile lui R.R. Popescu. Germenul maladiei este vechi, în încălcarea legii de către regalitate, producându-se din clipa când regele îşi trădează condiţia divină şi redevine om, cu toate păcatele speciei. Încălcarea interdicţiei regale este adusă, în prim-plan, de noua „lege” a lui Moise, fundată pe „lupta de clasă”. Nu întâmplător, vânătoarea din romanul lui D.R. Popescu pleacă de la o legendă, repusă în circulaţie de Lereu, scornitorul de poveşti. Legenda îi place enorm copilului Nicanor, care îi simte tâlcul.
Cândva, regele a venit la vânătoare în pădurea din apropiere. O singură dată, dar în sezonul când Legea interzicea vânătoarea. Şi, ca semn al afundării în încălcarea chiar a propriei legi regale, în ziua aceea, fusese omorât un om. A fost suficient ca, prin contaminare mimetică, sătenii să încalce Legea, de fiecare dată, în aceeaşi zi din an. Aşa s-a ajuns ca nerespectarea legii să devină Legea sub „domnia” noului Moise. Crăişoru a fost victima vânătorii din ziua aceea. De aici, probabil, declanşarea ceremonialului întinător, caricatural, dat fiind că oamenii au vânat în ziua interdicţiei ca să se simtă şi ei regi. E ceea ce Girard a 
numit dorinţă mimetică, deviată, conform Altuia. Totul pluteşte în ambiguitate, căci atunci, de demult, nu se ştie dacă acela care a venit la vânătoarea interzisă a fost rege. Lereu: „Nimeni nu l-a mai văzut pe rege nici înainte, nici după aia… Nici pe acela, nici pe altul…” Încercând să afle mai multe de la ţigan, Nicanor îl stimulează să continue, dar născocitorul pare să fie acum chiar el, naratorul care priveşte lumea de pe picioroange, căci Lereu strecoară îndoiala că, în realitate, Crăişoru n-a murit, invocând logica medicinii legale: „– N-o murit, de murea o chema pe aia…”7 Aia fiind doctoriţa de la Turnuvechi, Florentina Firulescu, stabilită în gazdă, în deal, la Ostrogotu şi care, înainte de a se culca, îşi acoperea ferestrele cu ziare, spre a se ascunde de ochii lumii. Cum Nicanor nu cedează (doar văzuse, cu ochii lui, priveghiul), Lereu, ameţit de băutură, continuă: „– N-o murit, poate s-o îmbătat… ori poate face pe mortul…” Nicanor însă este martor că doctoriţa fusese, totuşi, chemată de Ţeavălungă (de fapt, Ţarălungă Ionel) spre a constata decesul, însă el nu putuse vedea totul, fiindcă în geamul de la odaia mortului fusese pusă o pătură. Aceste obstacole în calea vederii duc la opacizarea lumii şi la interminabilele ambiguităţi în care trăieşte satul. Altfel spus, lumea şi-a pierdut transparenţa, luminişul fiinţei, fiind reînstăpânită de Satana. O spune şi Nicanor: numai după auz, după zvonuri, nu ştii care este „adevărul adevărat”. Cu atât mai puţin din spatele petei oarbe lăsate de pătură: „Îi auzii repede râzând în hohote. Sau plângând în hohote, nu ştiu.”8 Altădată, Lereu îi vorbise de distracţie, comentând o altă întâmplare asemănătoare: „Dacă vezi om murind, şi mai vezi şi mort înviind, nu mai ai nimic de văzut pe lume, îmi zise atunci, vara, Lereu. Alte minuni nu mai sunt.”9
În schimb, „minunile” din Branişte iau proporţii coşmareşti. Nicanor boleşte şi îl visează pe Ţeavălungă cu două capete: unul de om, celălalt de câine. Trezindu-se (semn de vindecare, după spusa Sevastiţei), îi vede pe oameni plecând spre pădure, la vânătoare, fiecare cu câte un câine ţinut de zgardă. Între ei, Ciocănelea, Ţeavălungă şi viitorul mort, Crăişoru. (Nouă răsucire a timpului, spre a restabili adevărul?) Nu se ştia ce vor să vâneze, dar toţi păşeau ţanţoşi, cu mândrie de vânători. Îşi botezaseră câinii cu nume de regi şi împăraţi: „Ştiam de la Lereu că la noi în sat toţi câinii purtau nume de regi sau de împăraţi. (…) Măcar aşa poate ei (sătenii, n.n.) se simţeau deasupra istoriei”, încât „să comande unor javre cu nume de regi”, fie să-i iubească, fie „să-i asmută după iepuri sau vulpi, ori pur şi simplu să-i poată omorî, la nevoie”.10
În fruntea tuturor, dublura lui Moise, Gălătioan, singurul fără câine, „mai fălos decât toţi”, „ca şi cum toţi vânătorii ar fi fost câinii săi”11. Fireşte, el ţinea locul regelui!
Vânătoarea mitică era iniţiatică, purificatoare. Acum totul apare răsturnat. Seara, vânătorii s-au întors beţi, prăfuiţi, în marginea pădurii, adunaţi în jurul lupului împuşcat. Câinii fuseseră brutalizaţi, loviţi cu sălbăticie. Franz Iosif, câinele lui Ciocănelea, ar fi fost îmbătat cu ţuică de copii, lovit cu piciorul de stăpân, apoi de toţi vânătorii, în hohote de râs. Asistăm la un bizar ritual sacrificial, de semn întors. Ştim că revoluţiile moderne i-au sacrificat pe regi pentru a primeni lumea: Marea Revoluţie Franceză de la 1789 l-a sacrificat pe Ludovic al XVI-lea, revoluţia bolşevică pe Nicolae al II-lea, iar cea exportată în România, ca surogat, l-a exilat pe Mihai I. Să recunoaştem în sacrificarea câinelui Franz Iosif paradigma înlăturării regilor? Fireşte, ne aflăm în plin joc al sensurilor. Sigur e că vânătoarea brăniştenilor nu aduce pacea şi bunăstarea în comunitate, ci răul suprem, turb
area şi moartea. Mecanismul victimar pare să-l urmeze pe cel arhetipal. Numai că resortul declanşator nu este înlăturarea răului, ci divertismentul, semnalat de hohotele de râs în jurul ţapului ispăşitor, câinele Franz Iosif. Se produce condiţia trecerii la toţi-contra-unu, dar absolut gratuit. Un soi de estetism al vânătorii. Ţinta jocului victimar este câinele Franz Iosif, simbol regal: „Toţi îl împinseră apoi, ca pe o minge, de la unul la altul cu picioarele, fără să-l lovească, murind de râs.”12
Şi deodată intervine vocea destinului, prin născocitorul de poveşti Lereu, care produce inversarea lucrurilor, de la câinele, obiect de distracţie, la fiinţa întrupând răul, acesta din urmă fiind turbarea: „– Staţi, mă nebunilor, nu vedeţi că e turbat?!” Hohotele de râs se transformă în panică. Franz Iosif, întrupând acum răul, trebuia sacrificat, pentru ca turbarea să nu-i cuprindă pe toţi. De pe înălţimea picioroangelor, Nicanor aude cum se încarcă armele „şi parcă deodată răsunară toate puştile şi câinele muri fără să audă nimic: căzu cu picioarele în sus, izbit, răsturnat de alice, fără să-l doară.”13
Coşmarul din vis reîncepe: „Stârpitura Ţeavălungă se făcuse şi el căpcăun pitic, capul dinainte era al lui Ţarălungă şi capul dinapoi era al lui Cezar. Noaptea prin visele mele fiecare vecin trăia în acelaşi trup cu câinele său şi era de mirare cum pe Lereu nu-l visam niciodată.” În nebunia generală, Nicanor este singurul sănătos (alături, probabil, de Lereu), stând refugiat în turnul său de fildeş, ca martor: „Până la mine n-ajungeau nici câini, nici oameni, nici noroiul, nici turbarea. Fiindcă după ce-l omorâseră pe Franz Iosif, mai loviră în cap cu parii sau cu securea încă şapte câini cu fălcile căzute, trişti şi răguşiţi şi fugiţi de-acasă. Căldura verii venise mai devreme, grea, apăsătoare, fără urme de vânt şi fără cer de ploaie. Se înmulţiseră muştele şi începură să pută în curţi gunoaiele nearse în toamnă şi neduse în primăvară pe loturi.”14 E începutul molimei, ca în Teba regelui Oedip. În ciclul F, există şi o parodie de titlu eschiliano-sofoclian: Cei doi din dreptul Ţebei, joc raportabil la tragedia lui Eschil Cei şapte contra Tebei.
Medicina se arată iarăşi incapabilă să vadă că turbarea e în sufletul oamenilor. O tratează raţional, ştiinţific, recurgând la otrăvirea a tot ce pare atins de boală. Doctoriţa (felcera, de fapt) Florentina Firulescu poartă la ea seringa cu otravă. Câinii sunt prinşi şi injectaţi. Hingherii transformă prinderea câinilor în joacă, în „vânătoare glumeaţă”: „Seringa îi înţepă pe fiecare şi efectul se văzu destul de repede. Picioarele unora începură să se înmoaie, ochii să se acopere de ceaţă şi să se stingă. Şi abia atunci înţelesei ce aşteptaseră hingherii: aşteptaseră să vadă cum şi cât ştie moartea să lucreze repede şi bine.”15 O stranie suprapunere de mysterium fascinans peste mysterium tremendum, cu o aparentă încărcătură creştină, căci hingherii privitori, în faţa a douăzeci de leşuri, instinctiv, „îşi dădură jos de pe cap pălăriile, ca la mort”.
Campania de vânătoare este stimulată şi sprijinită de Moise, ocrotitorul doctoriţei Florentina şi al doctorului Dănilă, care are, totuşi îndoieli asupra simptomelor turbării reprimate „ştiinţific”, îndoieli de la care i se trage şi moartea suspectă, din pădurea de lângă Dunăre. În timpul molimei, se produce confuzia dintre oameni şi câini (ca în coşmarurile lui Nicanor). Atunci a fost arestat Calagherovici, care, în amintirile lui Nicanor, este şi numele unui câine vânat şi ucis. Moise a încercat să-l câştige şi pe Horia Dunărinţu de partea campaniei antirabice: „Boala trebuie stârpită din faşă, nu, Horia?”16 Horia este adus special de Moise să vadă „cum se poate muri lesne dintr-un gram de otravă”17. Într-adevăr, va muri şi el de o moarte căreia Tică, fiul procuror, nu reuşeşte să-i dea de capăt.
Un singur câine scăpase de „vânătoarea glumeaţă”, Flocosul, câinele lui Gălătioan. Dar conform noii Legi, Gălătioan nu recunoaşte că e „proprietarul” a ceva, fie el şi câinele: „Cine ţine la ceva al său, la un fleac chiar, poate să ţină mâine şi la mai mult: şi să se piardă pe sine.”18 Numai din pricină că Flocosul este bănuit a fi al lui Gălătioan, javra supravieţuieşte până la nunta fetei lui Ciocănelea, alt eveniment la care preotul nu este invitat. Care Ciocănelea devine primul brăniştean cuprins de turbare, diagnostic anunţat de acelaşi Lereu. Îl cred, la început, beat ca pe Belivacă, apoi turbat. Doar Dănilă se opune diagnosticului şi pentru asta trimite tot satul la spitalul din Câmpuleţ pentru analize. Ciocănelea fusese băgat într-un coteţ, uitat acolo. Nunta se transformă într-un convoi în exod spre spital, urmat de Flocos, la apariţia căruia se face linişte care străbate „până la şareta lui Moise”, călăuza în pustiul turbării, şaretă „în care încăpuse lângă Horia Dunărinţu şi Gălătioan, albit şi el la faţă de o spaimă ce venea de dincolo de oameni, de o ameninţare ce nu putea fi înfrântă, fiindcă era nevăzută şi oarbă şi putea şi pe el ca pe oricare altul să-l ducă lângă Ciocănelea. El văzu câinele dolofan urmărindu-i ca un blestem, roşcovan şi lăţos şi neruşinat, şi înţelese cumpăna din încre
menirea glasurilor ce nu răguşiseră ca să tacă şi nu ştiu ce mai înţelese sau la ce se mai gândi când duse mâna la buzunarul din spate al pantalonilor săi negri şi scoase o brichetă mult mai mare ca prima, la fel de strălucitoare şi în formă de pistol şi eu crezui că-şi aprinde ţigara, dar observai de-abia când auzii un pocnet asurzitor că el n-avea ţigară în gură. Roşcovanul nici nu schelălăi, căzu izbit drept în frunte sau drept în inimă, nu ştiu, ce ştiu e că muri ca un purec…”19 Acesta a fost „sacrificiul” făcut de Gălătioan, dovedind că Flocosul era al lui, şi că, deci, cum a înţeles imediat Nicanor, „drumul spre Câmpuleţ pe care erau obligaţi să-l facă era un drum fără viitor”, „căci nimeni nu era sigur că nu-i atins de turbare şi nu va începe dintr-o clipă în alta să latre şi a lătra însemna a deveni animal, pierzând orice urmă de omenie într-o înfăţişare de om, nu, căzând din rangul de om, nu cădeai doar în rangul de animal, ci direct în moarte cădeai. Când începi să latri, începi să mori. Asta era spaima care nici pe Gălătioan nu-l ocolise, chiar dacă el nu plânse în şareta lui Moise. Focul de pistol fusese ca un urlet de groază. Şi iată cum el care spusese că nimic nu e al său, nici măcar ai săi, care nici nu fuseseră la nuntă, şi ale sale, semăna cu toţi de pe drumul ce ducea la Câmpuleţ, deci nu era aşa cum zicea el decât pe dinafară. Pe dinăuntru licărea şi în el frica de turbare, cum licărea şi în mine şi în Lereu şi în toţi cei care eram nevoiţi să mergem spre Câmpuleţ, pe un drum fără viitor.”20 Acest drum începuse cu un cutremur de plâns: „i-a cuprins ca un cutremur plânsul şi ieşeau din sat bocind şi sughiţând de groază şi când au trecut pe lângă cimitir noaptea li s-a părut foarte aproape intrată în ei, şi se jeleau unul în braţele altuia, jelind fiecare moartea altuia şi jelind şi propria lor moarte şi cadavrul lor de mâine.”21
Analizele de laborator se arată reticente, încât, în sat are de lucru baba Sevastiţa, cu leacurile ei. Florentina: „Parcă ăia ştiu ce-i aia turbare, nenorociţii ăia de la laborator? Au mai văzut ei doctorii din Câmpuleţ turbare în viaţa lor? Au citit şi ei din cărţi şi de-am zis noi ce este, ei aşa au zis că este, cum fac întotdeauna. Nici nu există boala asta decât în sminteala şi-n frica oamenilor.”22 Interesant că boala a fost profeţită sau dorită de Calagherovici, dar sub altă formă: să-i cuprindă pe cei care vor să facă lumea mai bună, adică pe Moise şi pe ai lui, cum recunoaşte Moise: „El se referea la noi. Că de-ar veni o boală să ne facă praf! Şi el zicea că boala a şi venit, o boală care e mai rea ca o boală şi…”23
Între timp, ars de sete, Ciocănelea se aruncă într-o fântână, iar molima se întinde la şobolani, la oi, la vite, la cereale, trecând de Branişte până la Calafat, „căzută ca din cer”. Oile sunt înjunghiate, arse, copiii închişi în case cu lacăte. Babele cred că boala se ia şi numai din priviri. Şi au dreptate. Domnişoara Mia îndeamnă la o vânătoare lângă Dunăre, „să ardă tot ce este acolo plin de viermi şi să vâneze tot ce este atins de boală, să cureţe locul şi să rămână pădurea neprihănită ca înainte.”24
Consecinţele agonice ale molimei se întind, prin ruperi cronotopice, şi-n ultimele două capitole: Orizontul ni se pare întotdeauna mai departe decât zenitul şi Două sute de ardei. Profesorul de istorie Haralamb încearcă să refacă, în cimitir, cu ajutorul elevilor, mormintele profesorilor şcolii (de fapt, memoria istoriei), în pofida faptului că Moise promovează ideea că libertatea este eliberarea de sfinţi, de morminte, de religie. Haralamb va fi, de aceea, ucis (de Patriciu?), împrejurările fiind reconstituite de o elevă, care e şi vocea narativă a capitolului, interferându-şi căutările cu cele ale lui Tică şi încercând, la rându-i, să-l ucidă, răzbunător, pe Patriciu, spre a preveni moartea lui Haralamb. Ceea ce îi explică şi Tică: „încercând să opreşti moartea profesorului, prin moartea lui Patriciu. Era singura soluţie.”25 O moarte comisă imaginar, Patriciu fiind implicat şi-n moartea lui Horia Dunărinţu, ascuns în burta armăsarului Irod. „Cine e cel mort în burta acestui cal, tatăl meu sau altcineva?” se întreabă Tică. Poate Haralamb era, firele crimelor ducând la Moise: „eu nu confund pe Moise cu o revoluţie, el nu defineşte o lume şi o revoluţie, el e doar o excrescenţă a unui proces complex care a fost revoluţia. Moise n-a avut nici un Dumnezeu, nici o credinţă, dacă vrei, decât credinţa în burta lui şi în ce-i mai jos omului de propria sa burtă şi n-a urmărit decât interesul acestui Dumnezeu personal (îţi place formularea?). Dar revoluţia a înlăturat lucruri mult mai grave şi ai văzut că o excrescenţă ca Moise a fost lichidată chiar de revoluţie. Eu vreau să aflu adevărul: căci e un alt adevăr care zice că cei care nu învaţă din experienţa trecutului pot ajunge acolo încât să trebuiască să repete această experienţă – şi noi nu trebuie să mai repetăm această experienţă, înţelegi?”26 Aceasta este iluzia justiţiară a lui Tică Dunărinţu, fiindcă Moise nu a fost doar „excrescenţă a revoluţiei”, ci revoluţia însăşi. De altfel, după moartea lui Moise, Tică se teme că va fi el însuşi ucis, convins, de astă dată, că sacrificiul nu va mai fi zadarnic, după cum, cândva, tatăl său îl avertizase pe Moise: „Moise, dacă mă omori, o să fie mai rău pentru tine pentru că o să fiu mai periculos ca mort. Cum o să justifici tu moartea mea, tu Moise? Ce o să minţi? O să strig din mormânt şi mă vor găsi copiii mei şi nepoţii mei şi n-o să ai nici o justificare pentru fapta ta, nici una.”27 Romanul se încheie cu întâmplările legate de moartea lui Calistrat Peralta pe frontul de răsărit, adus acasă conservat de gheaţa siberiană odată cu revoluţia bolşevică, spre aducere aminte a începuturilor antgenezei, a maladiei şi marii vânători de turbare.
Cu Vânătoarea regală şi cu întreg ciclul F, ne aflăm în faţa unui text victimar, de sorginte ideologică, transfigurat într-o uriaşă arhitectură romanescă, într-o aparentă dezordine narativă. „Toate ideologiile moderne – concluzionează şi Girard – sunt nişte imense maşinării ce justifică şi chiar legitimează mai ales acele conflicte care în zilele noastre, ar putea să pună capăt existenţei omenirii, întreaga nebunie a omului este aici.”28 Marea preocupare a acestor ideologii este să ascundă şi să şteargă urmele crimelor, mascându-le mitologic. Grăitoare este următoarea observaţie a lui Freud tocmai în textul despre Moise (Moise şi monoteismul): nu e greu să comiţi o crimă, ci să ştergi urmele. Sau în comentariul lui Girard: „Paradoxal este că ştergerea urmelor restabileşte crima întemeietoare. Zadarnic se spală pe mâini Pilat şi Macbeth, urmele reapar mereu.”29 Am văzut asta şi din cuvintele adresate de Horia Dunărinţu lui Moise. Aceasta este „drama” lui Moise şi alor săi: de a ascunde zadarnic urmele crimelor comunismului. Tot ce fac, o atestă întreaga viermuială a ciclului F, nu e decât să acopere urmele crimelor în numele ideologiei binelui, dar urmele reapar mereu în investigaţiile lui Tică Dunărinţu, ale lui Nicanor sau ale elevei profesorului Haralamb, chiar dacă demascarea finală în faţa justiţiei este imposibilă. D.R. Popescu reuşeşte să surprindă, într-o proiecţie romanescă singulară, toată această tragedie întoarsă a istoriei, în care nici un sacrificiu uman nu mai poate aduce renaşterea comunităţii bântuite de secularismul utopiilor moderne şi postmoderne.
Aceasta este antigeneza lui D.R. Popescu.
Note:
1. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, Bucureşti, 1978. Părintele Stăniloae observă că româna este singura limbă neolatină care conservă cuvântul lume din latinescul lumen (lumină), oglindă a revărsării luminii divine asupra lumii, în creştinismul primelor secole.
2. D.R. Popescu, op. cit., p. 166.
3. René Girard, op. cit., p. 75.
4. Ibidem, p. 76.
5. Ibidem, pp. 77-78.
6. Petre Pandrea, Garda de Fier. Jurnal de filosofie politică. Memorii. Penitenciare, Editura Vremea, Bucureşti, 2001, p. 404, ediţie îngrijită de Nadia Marcu-Pandrea.
7. D.R. Popescu, op. cit., p. 170.
8. Ibidem, p. 172.
9. Ibidem, p. 175.
10. Ibidem, p. 177.
11. Ibidem, p. 178.
12. Ibidem.
13. Ibidem, p. 179.
14. Ibidem, pp. 179-180.
15. Ibidem, p. 181.
16. Ibidem, p. 192.
17. Ibidem, p. 193.
18. Ibidem, p. 197.
19. Ibidem, p. 205.
20. Ibidem, p. 206.
21. Ibidem, p. 205.
22. Ibidem, p. 217.
23. Ibidem, p. 221.
24. Ibidem, p. 268.
25. Ibidem, p. 309.
26. Ibidem, pp. 319-320.
27. Ibidem, p. 320.
28. René Girard, op. cit., p. 47.
29. Ibidem, p. 87.
