Troţki nu face bodybuilding (II) – continuare din numărul trecut
Emmanuel Carrère, Limonov
Editura TREI, 2014
Limonov rafinează cunoaşterea până la limita de sus a iraţionalului, care pentru el însemna incandescenţă, fervoare, adică dezordine.
(continuare din numărul trecut)
Rus fiind (e o fatalitate dictată de naştere), Limonov se eliberează procedând, în mod programatic, ca neruşii. E şi un adevăr practic în toate acestea: mergând din ţară în ţară, traversând Oceanul pentru a trăi în America, ajunge la concluzia că devii vulnerabil în primul rând datorită stereotipiilor în care te închid ceilalţi. În privinţa ruşilor, acestea sunt nenumărate: vajnici băutori de vodcă, prin care ating o limită a melancoliei resemnate la care celelalte naţii ajung mai greu, iubitori de muzică clasică, ortodocşi până la panslavism, narcisiaci epidermici, ceea ce înseamnă, în esenţă, că un rus ajuns „dincolo” îi caută în primul rând pe ruşi sau vorbeşte despre Rusia. Limonov nu face nimic din toate acestea, scriind dimpotrivă: „Dacă aş avea într-o zi puterea, aş strânge de gât toţi violoniştii şi violonceliştii.” Tot împotriva stereotipiilor curente, nu propovăduieşte panslavismul – capcană în care a căzut Soljeniţân la întoarcerea sa în Rusia – evită în general ruşii în periplurile sale de pe mapamond şi nu caută explicaţii intelectualizate pentru evenimentele trăite de compatrioţii lui în anii de după prăbuşirea URSS-ului.
Nu sunt singurele refuzuri, care-l fac aparent necuantificabil şi intangibil. Un altul, specific pentru majoritatea statelor europene din fostul bloc răsăritean vizează fetişizarea morală sau hermeneutică a trecutului. Cartea lui Emmanuel Carrère (Limonov. Ed. Trei, 2014) e şi un bun prilej de introspecţie personală şi colectivă, fiindcă abordează post-totalitarismul din Estul şi Sud-Estul Europei oarecum altfel de cum sunt obişnuiţi intelectualii de aici să procedeze. Francez fiind, Carrère relativizează din start excepţionalismul naţional: prezumţia că ceea ce ni se întâmplă, bun sau rău, este inimitabil şi unic, intruvabil în altă parte. Apoi, deconstruieşte partea a doua a sintagmei, şi anume naţionalul. 
Nu poţi nega, fireşte, că multe dintre atrocităţile Estului şi Sud-Estului postcomunist au fost rezultatul unor exacerbări ale sentimentului naţional (Serbia, Bosnia sunt cele mai bune exemple), însă, sugerează autorul francez – Limonov fiind de acord cu perspectiva – prioritar a fost, în acest spaţiu, mecanismul aleatoriu, aproape premodern, de rapt financiar, prin care s-au creat discrepanţe sociale greu de nivelat în deceniile care vor veni. Coruptocraţia de la noi face parte din acest peisaj, şi tot lui îi aparţine, în Rusia, fabuloasa serie de magnaţi financiari apăruţi după 1991, dintre care unii (Hodorkovski) au fost băgaţi la închisoare, iar alţii (ca Abramovici) au cumpărat echipe de fortbal în Anglia (Chelsea) sau au investit în te miri ce, devenind inclusiv proprietari de gazoducte cu care ulterior au speriat Europa.
În Rusia, arată Carrère, lucrurile s-au „rezolvat” prin exploatarea unui moment de – iertaţi-mi termenul neacademic… – abureală, care s-a numit Elţân. Întâmplător, termenul e bun şi la propriu, şi la figurat, mai ales spre partea finală a carierei sale, când „Elţân – scrie autorul –, în care toată lumea îşi pusese atâtea speranţe, părea că nu mai ţine nimic sub control. Închis la Kremlin, fără alţi interlocutori în afara familiei sale şi a responsabilului cu securitatea, un soi de tonton macoute pe care-l chema Korjakov, îşi trata ceea ce singur numea «ideile negre», aşadar o limpede şi profundă depresie, bând peste măsură.” În general – arată autorul francez – lumea postcomunistă europeană a înregistrat, structural, două tipuri de răspuns la provocarea lansată de noile timpuri: au fost state şi regimuri care au izbutit să controleze istoria şi au fost, dimpotrivă, ţări în care istoria a devenit câteodată iraţională, dominându-şi protagoniştii. În Rusia, s-a întâmplat acest din urmă fenomen, atât Gorbaciov, cât şi Elţân fiind surmontaţi, înghiţiţi de noutăţile pe care le declanşaseră. La alegerile din 1996, oponentul principal devenise Ziuganov, care aparţinea unui trecut (Partidul Comuniştilor) pe care-l nega. „Ziuganov – notează Carrère – nu propunea nici redeschiderea Gulagului, nici reconstruirea Zidului Berlinului. Sub eticheta de «comunist», acest politician tern şi prudent vindea nu atât dictatura proletariatului, cât lupta împotriva corupţiei, niţică demnitate naţională şi misiunea spirituală a Rusiei ortodoxe în faţa noii ordini mondiale.”
Recrudescenţa comunismului, chiar spiritualizat prin promovarea în prim-plan a lui Isus („un prim comunist”, spunea Ziuganov) şi a panslavismului nu-i mulţumea câtuşi de puţin pe oligarhi, care lansează sloganul „Elţân sau haosul”. Acesta face un atac de cord în preajma celui de-al doilea tur de scrutin (ascuns cu grijă electoratului), lasă deschisă calea către haos, moment în care se întâmplă două lucruri, unul dintre ele având drept rezultat apelul – surprinzător atunci – la Putin. Evenimentul de o mai mică amploare – important, însă, în economia personajului despre care scriem – este atitudinea lui Limonov, „care a surprins pe toată lumea dezvoltând teoria conform căreia cu cât societatea se prăbuşea mai tare în haos, cu atât era mai bine pentru Revoluţie.” Al doilea eveniment, care era deja în derulare, ţine de reacţia oligarhilor: „Ideea era simplă: băncile lor împrumutau statul cu bani, deoarece vistieria acestuia se golise, împrumuturile urmând să fie gajate cu piese de mare valoare, încă neprivatizate, ale economiei ruseşti, precum gazele şi petrolul, adevărate bogăţii ale ţării. Dacă după un an statul nu îşi plătea datoria, respectivii treceau pe la casă şi se serveau după voie.”
Opţiunea lui Limonov pentru „haos” i s-a reproşat virulent (întrucât îl cauţiona în mod indirect pe Elţân), fiind pus şi pe seama unui dereglaj matrimonial, dar ea are şi motive mai adânci, care definesc personajul chiar mai profund decât am fi dispuşi să o admitem la o primă vedere. Limonov rafinează cunoaşterea până la limita de sus a iraţionalului, care pentru el însemna incandescenţă, fervoare, adică dezordine. Unui asemenea om nu-i poţi cere măsură sau disciplină, fiindcă mediul său e hybrisul, nu cumpătarea. De pildă, el consideră că „exportul de democraţie” la care se pretează umanitariştii (unii ipocriţi…) e similar cu colonizarea Lumii noi de către catolici sau că – acest detaliu n-o să ne placă – „navigând împreună, simpli şi majestuoşi, către eternitate (prin «demnitatea» arătată în timpul procesului de la Târgovişte), Elena şi Nicolae Ceauşescu s-au întâlnit cu nemuritoarele cupluri de îndrăgostiţi ai istoriei universale.” Alte gesturi ale lui Limonov fac parte din acelaşi registru al paradoxului transraţional. Propovăduieşte, ca partid, Naţional-Bolşevismul (nasbol), într-o vreme în care se credea că această nălucă a fost şearsă dintotdeauna din memoria oamenilor. În noiembrie 1991, invitat fiind la o lansare de carte la Belgrad, li se alătură miliţiilor pro-sârbeşti ale lui Arkan (Zejlko Raznatovici), considerându-l pe acesta „fin şi circumspect”, într-un context în care toată presa occidentală vuieşte că ar fi un criminal. Filmuleţul lui Pawel Pawlikovski, pe care toată lumea îl caută pe Youtube, ni-l arată pe Limonov alături de Radovan Karadjici (judecat acum la Haga) trăgând (în joacă?) în direcţia oraşului Sarajevo. Oraşul se vede la o mică depătare, pot fi identificate chiar şi detaliile de peisaj. Războiul îi place nu din cauza excesului de adrenalină, din cauza faptului că prin el se rearanjau (sau nu…) fenomene ale istoriei, ci fiindcă este ilogic.
Cartea prezintă, ca o acoladă constructivă, două fenomene complementare, care se deschid înspre una şi aceeaşi problematică: puterea. Nu în sens politic, ci în cel existenţial. Primul eveniment este povestea unui om atipic, care evoluează în lume cu o mentalitate premeditată de „delincvent”. Disidentul are o „cauză”, spune el; deci, este înregimentat unei idei, unui program, unui deziderat, care-l fac neliber. „Delincventul” nu dispune de nimic din toate acestea; dimpotrivă, el se sustrage oricărui program, acţionează imprevizibil, nelogic, fiindcă numai în acest fel nu poate fi prins şi poate rămâne liber. Al doilea „eveniment” este un proces de obscurizare socială şi financiară, pe care-l găsim reprodus, cu mici variaţii, în multe ţări care au aparţinut, până în ‘89, „lagărului socialist”. Lumea subţire, fină cere ca ele să revină la ordine; să elimine „murdăria” socială şi politică, în numele altruismului şi al întrajutorării. Dimpotrivă, cartea lui Carrère demonstrează că multe dintre racilele noastre, fie că le numim postcomuniste sau „de tranziţie”, pot fi abordate doar prin intermediul modelelor epistemice transraţionale, ale haosului. E Limonov „omul vremii sale” sau o anomalie? Am răspunsul, dar nu vreau să-l sugerez aici. Motivul e simplu: poate fi o eroare…
