Nicolae Breban
La o aniversare
Viaţa, cu osebire o viaţă lungă, încărcată de evenimente, numită şi biografie sau istorie intimă, pare a ne dărui mulţi, mulţi amici, cunoştinţe de orice fel, denigratori aşarnaţi sau contemporani ce ne observă activitatea publică şi aşa‑zisele realizări, dar şi – uneori – în special în perioada tinereţii, prieteni. O, nu puţini prieteni care nu erau, unii dintre ei, decât inşi de bună credinţă, dar, mai ales, erau animaţi de aceleaşi idei sau ambiţii profesionale. Pe mulţi dintre aceştia i‑am părăsit, vagabondând prin Europa literelor şi căutându‑mi un alt foyer social sau editor, disperat de tirania politică ce domnea în patria mea natală şi atras, e drept, de luminile Vestului european, impregnat de Renaştere şi de păstrarea vie, activă şi creatoare, a patrimoniului antic, grecesc şi roman! Pe unii dintre aceştia, pe numiţii prieteni, i‑am părăsit, aşadar, poate i‑am uitat o vreme sau i‑am pierdut, deoarece ei s‑au stins din viaţă. A rămas însă în mine, în acea pulsiune profundă a spiritului, nevoia de ceea ce numim cu un termen generic şi de care se abuzează adesea, prietenie, fapt pe care eu însumi l‑am realizat târziu, la revenirea în România, uimit că nu se stinseseră în mine cele două porniri profunde, instinctive, profund creatoare, cred eu: nevoia de a scrie, mai ales, roman. Ca şi nevoia de a simţi alături o conştiinţă partizană, caldă, dispusă să mă accepte cu toate ale
mele, suportându‑mi, uneori, cu maximă civilitate şi, alteori, de‑a dreptul eroic, ideo‑sincraziile şi aşa‑zisele mele idei obsesive. Ca şi lunga, greoaia şi poate deconcentranta mea biografie socială şi publică. Pe scurt, să mă accepte în fiinţa mea şi să accepte riscul, da, repet, riscul pe care îl provoacă acest sentiment, alianţă sau legătură intimă pe care o numim astfel.
În vâltoarea anilor, repet, prin depărtarea mea în timp şi spaţiu, şi prin depărtarea lor, mai ales în timp şi materie – vorbesc de dispariţia lor fizică –, i‑am pierdut pe cei câţiva prieteni pe care mi i‑a dăruit juneţea mea şi juneţea lor literară, acerbă şi splendidă în nu puţine din formele ei de manifestare publică şi intimă. Dar, iată, timpul, un anume timp, cel al trăirilor şi nevoilor intime atât de necesare în vremurile confuze şi brutale, nu rareori, ale secolului, mi‑a dăruit şi alţi câţiva, puţini prieteni preţioşi în efortul meu de a‑mi păstra, cum se spunea altădată, idealurile. Unul dintre aceştia este şi medicul, omul de ştiinţă, colegul meu în Academia Română, profesorul şi doctorul Victor Voicu, vicepreşedinte al înaltei Instituţii pe care o servim. Nu ni se părea să ne fi născut pentru a fi prieteni. Ne despart câţiva ani, dar mai ales o întreagă biografie fizică şi profesională. Ne despart şi caracterele, firile. El posedă ceea ce eu mi‑am dorit întotdeauna, un ideal pe care eu l‑am ratat cu siguranţă: ceea ce numim flegmatism. Acestui deziderat, pentru a fi deplin înţeles, eu, aflat în anii optzeci la Paris, i‑am dedicat vreo mie de pagini cu titlul Drumul la zid, roman, ultimul semnat de mine şi apărut sub dictatură, în 1984. Un roman unde tratez amplu, într‑un stil, recunosc, suficient de arid – şi în care pare că‑mi trădez calităţile ce ţin de seducţia stilistică şi imaginativ‑epică, cu care‑mi câştigasem în România mii şi mii de lectori – un erou, Castor Ionescu, care se plimbă pe sute de pagini, încercând să se vindece de firea, de caracterul său sangvin, uneori colero‑sangvin, pentru a‑şi câştiga calmul şi prestanţa unui născut flegmatic, după o împărţire a temperamentelor umane, pe care o cunoştea şi Antichitatea, dar şi după Galenius, şi care par a fi formele cele mai afunde ale spiritului.
Da, Victor Voicu mi s‑a impus prin acest flegmatism caracterial, despre care el însuşi ar putea să spună multe, inclusiv câte jertfe, pierderi şi eforturi supra‑umane l‑au costat. Deoarece, o ştim, acum, la o anume vârstă şi o asimilată experienţă, că totul costă, deşi pierderile şi suferinţele, rănile acestei plăţi, ale acestei ofrande, nu se pot echivala în nici o altă formă de valoare. Dincolo de firile noastre, distincte, e drept, ne‑au apropiat şi unele calităţi. În primul rând, poate, ceea ce numim seriozitate gravă biografică sau destinală, adică înjugarea la acea normă pe care în tinereţea noastră am descoperit‑o deja şi apoi ne‑am asumat‑o cu o energie şi voinţă de fier: slujirea Ideii! În cazul lui, credinţa în Hipocrat şi în jurământul lui, ca şi servirea acestuia, de parcă ar fi fost depus pe un altar; da, un altar, de bună seamă! În cazul meu, servirea lui Homer poate şi a lui Plutarchos, cel care, primul, în istoria umanităţii, a îndrăznit să creioneze biografia unor oameni de excepţie, cărora, secole la rând, li s‑a spus eroi. Aşa facem şi noi, numind eroi acele personaje de roman care pot semnifica nu numai o biografie şi o luptă ieşită din comun, profund pilduitoare pentru generaţii, dar şi forme ale viului, numit ontos de Greci. Cei care au inventat şi descoperit totul, cei care au fost primii capabili să exprime marile şi se pare inextricabilele noastre probleme, enigme vitale, începând cu naşterea, vorbesc de naşterea conştiinţei şi apoi cu ceea ce numim moarte, inclusiv spaima care o nimbează şi ne îndeamnă să‑i căutăm pe Zei.
Victor Voicu mai are o calitate ce ne aseamănă. Pare, în opinia unora, aşa cum mă oglindesc, mă văd şi eu, se zice, niţel „fanfaron”, sau megaloman! Incapabil adică de a se supune sau de a profesa aşa‑zisa modestie, cea care în ochii stimabilei şi autocratei opinii publice a devenit bijuteria de preţ a umanismului. A omului de bine, a celui ce ştie să stea la locul lui, respectând normele în vigoare sau cele moştenite din familie, castă, prejudecăţi multiple sau legende. Cele de la colţul străzii! Nu, prietenul meu, Victor, ca şi mine, e deasupra acestor prerogative ale locului sau ale momentului; noi aşezăm printre priorităţi ceea ce numim esenţe, adică germenii oricărei idei, discipline ample sau legi. Ca şi ceea ce numim tradiţia vie, încărcată de valori şi de soluţii, ascunse, adesea, tradiţia continentului pe care suntem aşezaţi, unul de princiară statură istorică şi ideatică (care luptă, el însuşi, în zilele noastre, pentru a‑şi salva dominanţa şi înaltul prestigiu, specificitatea sa unică!), ca şi pe cea a locului, a pământului pe care ne‑am născut, noi şi Neamul nostru numit România. Şi a Naţiunii ce ne‑a făcut posibili, ca fiinţe vii, apte de credinţă, pe care o slujeşte şi instituţia care ne‑a primit sub faldurile ei istorice, creatoare ea însăşi a unităţii şi fraternităţii de limbă şi destin istoric.
Nu e posibil, hârtia, spaţiul nu mi‑o permite – poate nici nu e necesar – să înşir, aici, CV‑ul său enorm, încărcat cu atâtea titluri şi activităţi, proiecte şi succese formidabile ale prietenului şi colegului nostru – doctor în Medicină din 1971, din 1987 Comandant al Centrului de cercetări ştiinţifice Medico‑Militare. E vorba de vreo 26 de ani! În 1992 înfiinţează prima catedră de farmacologie şi toxicologie clinică în calitatea sa de Profesor de farmacologie, toxicologie şi psiho‑farmacologie, după ce din 2002 avea calitatea de medic primar (2002‑2006). Din 2014 e Secretar general al Academiei Române, iar din 2018 Vicepreşedinte al Academiei. Şi ca un ultim titlu de înalt prestigiu (din atâtea care‑i înşiră viaţa!), e ales, în 2017, Membre de l’Academie Nationale de Medicine. France.
În curând, pe 29 iunie 2019, îi vom sărbători cele opt stagii de existenţă pe care îi poartă în spatele drept şi bucuros de sarcini pe care alţii le dau în spate, nu le recunosc sau le afurisesc de‑a dreptul, de parcă bătrâneţea, da‑da, bătrâneţea, ceea ce numim astfel, nu ar fi ea însăşi un dar visat de mulţi! Şi din care prietenul meu, care mă bucură ades, el şi Doamna Sa, şi mă onorează, face, 
iată, cu un eroism tacit, un model de urmat, cu o voinţă şi un calm existenţial imperturbabil în vremea noastră, cea atât de viciată, departe de modele reale şi de norme înalte.
Îi urez curaj, îl felicit, îi promit că îi voi sta alături şi îl voi ajuta, dacă‑mi permite, aşa cum şi el a făcut‑o în câteva rânduri, nu de multă vreme, când eu însumi treceam printr‑un culoar de suferinţe intime, greu, aproape imposibil de suportat. Îi urez sănătate şi să ne dăruiască mereu acel zâmbet bărbătesc şi calm, acea siguranţă a persoanei care ar trebui să devină una mai largă, mai mare, cea a naţiunii noastre.
La mulţi ani, Victore, prietene!
Aura Christi
V de la victorie
Cred că am citit undeva ori probabil că mi s‑a spus – iar eu am renunţat să încerc să îmi mai amintesc unde anume – că ceea ce te înconjoară în imediata vecinătate reprezintă exact ceea ce se întâmplă înlăuntrul tău. Nu ştiu dacă e un adevăr acesta. Cert e însă faptul că în jurul meu, mai cu seamă în ultima vreme, regăsesc din ce în ce mai mulţi oameni luminoşi, deschişi, exemplari, care – şi atunci când analizează realităţi departe de a fi senine – păstrează cele trei virtuţi invocate de Fiul lacrimilor Sfintei Monica: speranţa, credinţa şi iubirea. De cum apar undeva anume, unii dintre aceşti oameni, aleşii între aleşi, care îşi tratează viaţa cu un fel de gravitate exasperată, prin existenţa şi prin felul lor de a fi, urnesc lucrurile spre matca lor firească. Ei sunt ceea ce se numeşte sarea pământului. Aceşti beduini ai spiritului, născuţi pentru a risipi din darurile cu care au fost înzestraţi din naştere, îşi urmează vocaţia până la capăt, tratând munca de zi cu zi goethean, ca pe singura răscumpărare a existenţei, şi făcându‑şi datoria pentru a‑şi vedea – cu vorbele cărturarului de formaţie poloneză, Miron Costin – „ţara în pace”, aşezată „în tot belşugul”. Asemenea oameni fac bine aşa cum respiră, generozitatea stând în sângele firii lor şi constituind un instrument folosit în scopul de a disipa darurile invocate adineaori. Rezistenţa în timp şi incapacitatea de a se schimba vorbesc de la sine despre o fibră de esenţă tare. De granit.
Atunci când l‑am văzut pentru prima dată, am remarcat că unele gesturi – felul de a‑şi duce mâna fină, de cărturar, din timp în timp, la tâmplă, ezitarea cu care răspunde câteodată la o replica dată de cineva ori la o constatare uimitoare, de parcă şi‑ar dori să câştige timp ş.a. – şi, în primul rând, ochii îmi aduc aminte în mod stupefiant de cineva foarte drag inimii mele în prima tinereţe. Îl priveam neostentativ. Se uita la mine surâzând din când în când. Am vorbit puţin, atunci, inclusiv pentru că eram după o ceremonie moderată de mine. Mai târziu, urmărindu‑l în câteva circumstanţe, unele dintre acestea la limită, când atmosfera părea că se încinge şi era gata‑gata să explodeze, i‑am admirat calmul, detaşarea şi, nu ezit să afirm, înţelepciunea. E o calitate rară, iar firea‑i de flegmatic sadea îl ajută nu puţin să‑şi menţină în orice situaţii calmul, dreapta cumpănă. Are ceva abia sesizabil, de imperator roman. Ţinuta îi este mereu fără reproş, demnitatea dându‑i un aer de persoană descinsă dintr‑o lume diferită: o lume în care demnitatea, onoarea şi cuvântul dat erau şi rămân a fi valori de prim rang, fără care e de neconceput o civilizaţie. E potrivit de înalt, are constituţie atletică, mersul e sprinten, de tânăr aflat la cea de‑a doua juneţe. Spatele‑i e pururi drept şi aş spune de îndată ţeapăn, aproape, dacă nu l‑aş fi văzut de câteva ori înclinându‑se, pentru a săruta mâna vreunei doamne, ceea ce am remarcat că face extrem de rar, ca şi când s‑ar afla în posesia unui cod lăuntric sacrosanct. Are ochi profunzi şi extrem de vii, deasupra cărora se arcuiesc sprâncene dese, artiste; faţă ovală, nas puternic, cu nări răsfrânte amplu şi bărbie ascuţită la bază – calitate ce denotă o voinţă nativă puternică, exersată îndelung. Păr des, în care Cerul a lăsat argint din abundenţă. Frunte boltită, înaltă.
După o carieră strălucită de medic militar, încununată cu o sumedenie de titluri, premii, aflat în vârful unui destin de savant, membru al Academiei Române, membru al Academiei Naţionale de Medicină a Franţei, m‑aş mira dacă cineva ar fi capabil să constate ceva din morga academică a unui profesor învăluit în toga arogantă a unui individ inaccesibil sau incapabil de a glumi. De câteva ori l‑am văzut râzând cu poftă. De sine însuşi. De lume. Şi ţin minte că m‑am întrebat interior: de unde forţa de a râde de totul? Şi forţa de a râde de tine însuţi… de unde? Zeul râsului are aleşii lui, divulgaţi extrem de rar. Deşi are caracter – o rara avis în faţa căreia îmi plec fruntea fără să clipesc –, e departe de a fi rigid. Are răbdarea de a asculta cu atenţie ore întregi pe cineva într‑o lume în care arta de a asculta riscă să devină un vestigiu rar, aidoma pietrelor şlefuite de un maestru al cărui stil e recognoscibil din zeci, sute de meşteri. Erudit de modă veche, nu face niciodată paradă de această calitate rară, tot mai rară în lumea de astăzi.
Vine dintr‑o lume fascinantă, numită medicina farmacologică – o artă practicată din vremuri imemoriale, avându‑şi rădăcinile arborescente printre alchimiştii Antichităţii, aflaţi în posesia harului 
de a vindeca, în primul rând, sufletul, fiindcă atunci când dă semne de alarmă casa duhului – trupul –, înţelept şi incomparabil mai practic, pentru a nu vorbi despre eficienţă stringentă, e să mergi direct la sursa afectată, corpul de carne funcţionând aidoma unui seismograf ultrasensibil. Urmaş al lui Hippocrates, vorbeşte despre meseria urmată răstimp de mai bine de o jumătate de veac cu pasiune stăpânită – indice al unei vocaţii puternice. E profesorul atent, prevenitor, tobă de carte, viu, blând şi când se cuvine aspru, Dascălul, care a format generaţii de medici farmacologi, stârnind admiraţia a sute, mii de studenţi, unii dintre aceştia, cei mai norocoşi între norocoşi, devenindu‑i ucenici.
El însuşi devenit un model de prim rang, vorbeşte cu recunoştinţă despre marii înaintaşi, omagiindu‑i nu rareori şi urmându‑le exemplul. Minunându‑se de forţa exemplară a reperelor într‑o lume ce pare, uneori‑adeseori, că şi le‑a rătăcit iremediabil. „Ei, cei mari, au găsit forţa de a reconstrui România şi noi… ce facem? Se cuvine în regim de urgenţă să ne adunăm. Cine uită, nu merită!”. L‑am auzit nu o dată vorbind despre nevoia de a ne aduna, despre voinţa de a construi. Despre renaşterea României. Are o smerenie inventivă, savurată prin toţi porii relativ recent. Când i s‑a spus, la un moment dat, în timpul unei emisiuni TV, că e savant, domnul profesor a ridicat contrariat din umeri, afirmând în umbra luminoasă a unui surâs: „Am auzit că aşa se spune, uneori, despre mine”. Tonul jucăuş şi, aproape, poznatic, adoptat atunci cu aerul cu care ai comunica celui de alături tocmai am băut o cafea m‑a făcut, atunci, să râd cu poftă. E unul dintre puţinii oameni de pe faţa pământului căruia pot să‑mi permit luxul de a‑i spune, aproape, orice, cu inima uşoară‑uşoară, ca o ploaie abruptă de primăvară. Discreţia d‑sale e fără fisură.
Invariabil, despre orice am vorbi, discuţia, nu rareori, ajunge la ţara noastră, a cărei istorie o cunoaşte în profunzime şi de a cărei soartă se arată îngrijorat. A tras semnale de alarmă pe urmele proaspete ale altor semnale de alarmă. A scris despre nevoia de industrializare a ţării. A ţinut conferinţe publice despre starea naţiunii la ora actuală. A vorbit despre plecarea masivă a medicilor peste hotarele ţării. Despre nevoia de vaccinare. Despre criza demografică. Despre oboseala Europei. Despre pământurile şi zăcămintele româneşti. De fiecare dată, analizele de o luciditate şi precizie casante sunt însoţite de cifre, realităţi aşezate alături de alte realităţi. Tabloul rezultat de câteva ori imită desăvârşit, franc vorbind, o apocalipsă, din care el, medicul, farmacologul, savantul proiectează căile de ieşire prompte, eficiente. L‑am văzut de câteva ori… exasperat că forul suprem al ţării, Academia Română, precum şi specialiştii ei de vârf sunt departe de a fi ascultaţi. L‑am urmărit vorbind despre România fără a recurge la cuvinte mari, cu aerul firesc, respectuos, cald şi iubitor cu care te referi la părinţi. Atunci mi‑am dat seama că cei ce‑şi vorbesc de rău patria, în realitate, îşi vorbesc de rău părinţii – ceea ce, evident, nu se face, căci se calcă una dintre poruncile Decalogului. Se calcă matricea prin care ai fost adus aici, pe pământ, făcându‑ţi‑se de la bun început darul darurilor: Viaţa.
L‑am urmărit radiind de bucurie. Calitatea unui om o simţi şi din felul în care se bucură. Spune‑mi când şi cum te bucuri şi îţi voi spune ce eşti. E un om fericit; şi cei fericiţi se recunosc între ei şi se adună. Un om care şi‑a făcut datoria şi o face în continuare, zi de zi, ceas de ceas, bucurându‑se de cei dragi inimii sale şi de oamenii frumoşi de alături. În capul listei aflându‑se doamna inimii sale: Luminiţa – o mare doamnă, fină, rasată, de o blândeţe şi deschidere, care atrag exact ceea ce seamănă: iubire, blândeţe, răbdare, deschidere.
Acest spirit novator, ale cărui invenţii în domeniul toxicologiei au revoluţionat medicina sfârşitului de secol trecut, are şansa de a avea caracter. E o realitate pentru care a şi plătit nu o dată, căci se plătesc, în primul rând, calităţile şi te regăseşti profund recunoscător şi pentru aceasta, căci astfel se restabileşte un echilibru subliminal. Experienţe consternante, care nu l‑au schimbat în esenţă. Fibra a rămas aceeaşi, intactă în viscerele fiinţei. Spirit incomod, a deranjat nu o dată. În ciuda acestei realităţi, a continuat să fie el însuşi şi şi‑a urmat Vocaţia. Destinul. Mânat de un singur scop: să‑şi ducă misia până la capăt. Cred că e un om cu un noroc uriaş, căci i s‑a arătat misia la începutul primei tinereţi, dându‑i‑se semnele care l‑au întors definitiv, irevocabil, spre nevoia de a o urma până la capăt; cei puţini, care‑şi descoperă misia şi renunţă s‑o onoreze, se rătăcesc pe ei înşişi, plătind alienarea. Este unul dintre puţinii oameni providenţiali, aflaţi la cârma forului ştiinţific şi cultural cel mai înalt al României, care în ultimii cinci ani – alături de alţi câţiva distinşi colegi precum, bunăoară, Ioan‑Aurel Pop şi Gheorghe Păun – au adus Academia Română în centrul Cetăţii, făcând vizibilă – inclusiv prin curajosul Apel al academicienilor, care a stârnit un tsunami în arena Cetăţii – activitatea acestei instituţii naţionale şi susţinând că Academia Română slujeşte naţiunea română, nota bene, nu statul român. Căci în istoria acestei ultraîncercate ţări iubite de Dumnezeu s‑au mai înregistrat cazuri în care instituţiile statului român deserveau interesele naţiunii lui Titu Maiorescu şi Nicolae Titulescu, Dimitrie Cantemir şi I.C. Brătianu, Iuliu Maniu şi Nicolae Iorga.
E un om pentru care cultul prieteniei e o realitate care se respectă şi se onorează. Numele purtat de d‑sa începe cu un V prevestitor, cred eu, de victorie. Apărut în primele secole ale creştinismului şi fiind de extracţie latină – vico, vingere în latină înseamnă a învinge – numele d‑sale e unul predestinat: Victor.
Domnul Profesor Victor Voicu este protagonistul acestor însemnări, căruia îi mulţumesc că există. Gândindu‑mă la d‑sa, îmi amintesc, adesea, de acea apoftegmă plutarhiană, care ar merita să fie gravată în bronz: „În oamenii frumoşi e frumoasă şi toamna”. Toamna destinală râvnită de majoritatea, onorată însă exclusiv de aleşii lumii acesteia.
