Luiza Barcan: Tehnocrat – apostat

Citiţi în nr. 1/ 2016 al revistei Contemporanul

Polemice

Luiza Barcan

Tehnocrat – apostat

Şi pentru ca tehnocraţia ca să poată lovi mortal Biserica ortodoxă, noii guvernanţi, impuşi de un occident aproape complet secularizat, au făcut un gest pe care nici măcar statul comunist nu şi l-a permis: i-au tăiat total bugetul, după ce mai întâi n-au încetat să o şubrezească prin atacuri directe sau indirecte, orchestrate în presă şi aplaudate de o masă amorfă şi incultă

Nu scriu acest comentariu cu speranţa că va avea vreun ecou, ci doar pentru a nu tăcea şi a nu rămâne nepăsătoare, cum nici alţii n-o vor face, în faţa celei mai mari ticăloşii petrecute în ţara unde m-am născut: îngenuncherea Bisericii lui Hristos. Aleg astfel să-L mărturisesc public, nu doar în vremuri de pace, ci şi în cele de prigoană, cum sunt cele pe care le trăim.

În România s-a lăsat o noapte cu beznă adâncă, o noapte care nu se va scurta după solstiţiul de iarnă ci, împotriva firii, se va lăţi până când ne va înghiţi cu totul. De aceea va trebui, la fel ca fecioarele înţelepte, să avem grijă să nu ne lipsească uleiul pentru candele.

„Iulian Apostatu, împărat roman, născut creştin, se făcu păgân şi persecută pe creştini”. Aşa sună, sintetic, descrierea făcută de Lazăr Şăineanu în secolul trecut acestui personaj celebru pentru ticăloşie. „Modelul” Apostatului e preluat astăzi, în primul sfert al veacului XXI de guvernanţii tehnocraţi aduşi de curând în România, nu pe tancuri, ca în 1945, ci pe braţe, de tinerii „frumoşi şi liberi” care au strigat împotriva bisericii strămoşeşti în Piaţa Universităţii, simbol confiscat al jertfei pentru libertate. De fapt, aceşti ameţiţi cu iluzia libertăţii de exprimare au fost schiloadele unelte prin care s-a finalizat un plan bine pus la punct de abolire a credinţei creştine şi de laicizare extremă a ţării.

Şi pentru ca tehnocraţia ca să poată lovi mortal Biserica ortodoxă, noii guvernanţi, impuşi de un occident aproape complet secularizat, au făcut un gest pe care nici măcar statul comunist nu şi l-a permis: i-au tăiat total bugetul, după ce mai întâi n-au încetat să o şubrezească prin atacuri directe sau indirecte, orchestrate în presă şi aplaudate de o masă amorfă şi incultă. Noii guvernanţi sunt români după nume, dar n-au nici un Dumnezeu. Probabil au fost botezaţi creştini de familiile lor, dar au apostaziat şi au devenit noile unelte ale persecuţiei deja făţişe împotriva creştinilor ortodocşi din România.

Se înghesuie acum pe la televiziuni „jurnalişti” de succes care dau sentinţe şi se pronunţă în chestiuni despre care n-au nici cea mai elementară cunoştinţă, cum ar fi, bunăoară, misiunea socială a bisericii ortdoxe. Nimeni nu-i poate impune vreo misiune Bisericii lui Hristos, în afară de cea pe care Întemeietorul ei însuşi a impus-o. „Ecclesia”, adică adunarea creştinilor uniţi prin acelaşi crez, este simultan duhovnicească şi materială, nevăzută şi vizibilă, şi se manifestă în lume conform propriilor dogme, în deplină libertate ca „sfântă, sobornicească şi apostolească” biserică. Nimeni din afara ei nu poate veni să-i impună un mod de funcţionare. Dacă biserica vrea şi poate să-şi asume o misiune socială, o poate face, dacă nu, nu. Biserica nu e instituţie de caritate, altfel de caritate decât cea pe care creştinismul însuşi o propovăduieşte şi cu care îşi sunt datori unul-altuia creştinii care o frecventează. Biserica nu se substituie statului care, prin Constituţie, este obligat să-şi apere cetăţenii şi să le asigure condiţii decente de trai. În România nu construcţia bisericilor a împiedicat construcţia spitalelor şi a şcolilor, ci nesimţirea, ticăloşia şi mafiotismul guvernanţilor care se succed de 25 de ani încoace la putere, prin votul liber exprimat de către cetăţeni.

Poate vă veţi întreba de ce trebuie ca statul să susţină Biserica dacă Biserica are dreptul să se manifeste neconstrâns. Foarte simplu, pentru că biserica reprezintă cel mai puternic pilon identitar al unui neam. Biserica strămoşească coagulează istorie, cultură şi spiritualitate într-o instituţie menită să ne păstreze tradiţia, să ne legitimeze prezentul şi să ne facă posibil viitorul.

Dar putem să vorbim deja la trecut despre toate acestea. Într-adevăr, s-a încheiat o epocă de un sfert de secol de tatonări în vederea unei disoluţii programate. Scopul a fost atins. Şi doar orbii nu văd cum a fost totul pus la cale din momentul presupusului accident de la clubul Colectiv, despre care cred din ce în ce mai mult că a fost o crimă premeditată. Prima reacţie a manipulatorilor a fost să condamne biserica pentru că n-a venit imediat la locul dezastrului. Cum de-şi permit să invoce ajutorul acesteia unii care nu i-au călcat niciodată pragul şi care nu cred în Dumnezeu? Cum altfel decât în scopul de a manipula creierele netezite de atâta facebook şi de atâta indiferenţă faţă de biserică? Nimeni n-a invocat prezenţa reprezentanţilor bisericii în 2011 când erau arşi de vii pruncii de la maternitatea Giuleşti, nici când au avut loc alte dezastre. Dar la Colectiv da, ca şi cum ar avea vreo legătura biserica cu locurile de divertisment unde, din când în când, mai este invocat şi stăpânul întunericului. S-a clamat prezenţa bisericii mai întâi la televizor, apoi în stradă. Ecoul s-a propagat până a cuprins un segment semnificativ de liber cugetători aduşi în piaţă într-un număr suficient de mare încât să dea impresia unei revolte spontane de amploare. S-a schimbat imediat guvernul, mulţimea de gură-cască a plecat acasă satisfăcută şi cu impresia că a contribuit la visata schimbare. Toate cererile pe care maipulatorii le-au pus în lozincile demonstranţilor, inclusiv cea cu guvernul tehnocrat, au fost satisfăcute. Şi, deloc întâmplător, guvernul tehnocrat, ascultător, nu-i aşa?, la glasul străzii, a dat lovitura de graţie Bisericii astăzi, în ajun de Sfântul Nicolae. Seamănă puţin cu revoluţia franceză, nu vi se pare? Ar mai fi de arestat ierarhii şi preoţii, de închis bisericile şi de transformat în cluburi şi baruri, de fugărit creştinii mărturisitori. Nu mă îndoiesc că, într-un fel sau altul urmează şi acestea. Nu mai demult decât ieri, cu o zi înaintea crimei morale şi spirituale comise de tehnocraţii apostaţi, televiziunile defilau o imagine devenită virală pe facebook: arhiepiscopul Tomisului, într-o procesiune, înveşmântat cu hlamida pe care o poartă toţi episcopii de la Bizanţ încoace. Un, mă iertaţi, spălat pe creier care n-a citi măcar o carte în viaţa lui şi care n-a călcat niciodată pe la biserică, n-are de unde să ştie cum este îmbrăcat un înalt ierarh ortodox, nici unul catolic şi atunci e suficient să-i arăţi o imagine care-l va uimi, sugerându-i că asistă la un abuz de putere şi provocându-i o „legitimă” revoltă, astfel încât a doua zi, când guvernul batjocoreşte biserica, el să aplaude satisfăcut.

Personal, salut reacţia Preafericitului Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi cu smerenie, vin cu o propunere. Poate e momentul ca din slujba Sfintei Litrughii, pe care e posibil ca preoţii să o poată oficia de azi înainte tot mai clandestin, asemenea creştinilor din primele secole, să dispară ectenia referitoare la „conducătorii ţării noastre” care, oricum, în timp, s-au substituit monarhiei şi monarhului, „uns al lui Dumnezeu”.

„Ce rost are un drum care nu duce la biserică?” se întreba profetic bătrâna din celebrul film „Căinţa” al lui Tengiz Abulatze. Eu am găsit răspunsul. Rostul unui drum care nu duce la biserică este să te conducă direct în neant, direcţia spre care se îndreaptă vertiginos România actuală.

Total 97 Votes

6

91