Eveniment: Aura Christi la Festivalul Literar Pordenonelegge
Eveniment
Aura Christi la Festivalul Literar Pordenonelegge
Sâmbătă, 19 septembrie, la orele 11.30, Institutul Român de Cultură şi Cercet
are Umanistică de la Veneţia, în colaborare cu Fundaţia Pordenonelegge, a organizat prezentarea volumului Sfera frigului. Din infern cu dragoste – La sfera del freddo. Dall’inferno con amore, de Aura Christi, tradus în limba italiană de Floarea Maria Pop şi publicat la editura Rediviva. Evenimentul, inclus în programul Festivalului Literar Pordenonelegge, una dintre cele mai bine cotate manifestări de profil din nordul Italiei şi o întâlnire importantă pentru toţi iubitorii de literatură, reunind pe scenele sale atât autori consacraţi, cât şi scriitori aflați la începutul carierei, a avut loc la Pordenone, în Palatul 
Gregoris (Corso Vittorio Emanuele, II, 44, 33170). La eveniment au participat aproximativ cincizeci de persoane: reprezentanţi ai comunităţii române locale, jurnalişti, scriitori, studenţi, pasionaţi de poezie. Au luat cuvântul Aura Christi, Maria Floarea Pop şi Claudia Bolboceanu, reprezentanta Editurii Rediviva. În introducere, Aura Christi s-a referit la valorile literaturii române, menţionând câteva nume de scriitori a căror faimă a depăşit graniţele ţării: Mihai Emienscu, Emil Cioran, Mircea Eliade etc.; în cele ce au urmat a vorbit despre volumul lansat, publicat în Italia cu sprijinul programului TPS al Institutului Cultural Român: Sfera frigului. Din infern cu dragoste, menţionând, printre altele, structura originală a acestuia – o combinaţie de poezie şi proză autobiografică. În a doua parte a întâlnirii poeta şi traducătoarea au citit câteva poezii din volum, întâi în limba română, apoi în limba italiană. Publicul, format din italieni şi români, a apreciat recitalul bilingv, unul dintre spectatorii care au luat cuvântul la final mulţumindu-i poetei pentru ocazia pe care i-a oferit-o de a asculta opere literare de valoare în limba română.
În aceeaşi zi, cu începere de la orele 17.00, Aura Christi, însoţită de traducătoarea Floarea Maria Pop s-a 
întâlnit cu membrii comunităţii române din localitatea Sacile. Evenimentul, intitulat Periplu poetic, a avut loc la Centro Giovani Zanca, în sala Brugnacca (Viale Zancanaro, 8, 3307, Sacile). Întâlnirea, la care au participat aproximativ treizeci de persoane (reprezentanţi ai comunităţii române locale, direcţiunea Asociaţiei culturale române G. Enescu, reprezentanţi ai Editurii Rediviva, profesori şi pasionaţi de literatură şi poezie) a fost organizată în colaborare cu Asociaţia culturală română G. Enescu şi a avut o structură similară cu cea de la Pordenone. Au luat cuvântul în ordine: reprezentanta editurii Rediviva, traducătoarea Maria Pop, care s-a referit la opera Aurei Christi menţionând temele 
recurente: exilul, destinul, viaţa, şi care a făcut şi o foarte bună prezentare a poetei şi, fireşte, Aura Christi, care a aprofundat conceptul de frig ca materie a poeziei sale, explicând astfel şi titlul volumului prezentat. Au fost citite, în limba română şi italiană, poezii din volum. Publicul s-a dovedit deosebit de atent la discursul poetei şi al traducătoarei, fapt dovedit de observaţiile percutante de la final, unul dintre spectatori găsind că titlurile poeziilor alese de Aura Christi şi citite în cadrul evenimentului formează la rândul lor o succesiune plină de înţeles şi de miez. În încheiere, Prof. Paolo Tomasella, care făcea parte din public, a recitat câteva versuri de George Bacovia.
O a treia întâlnire ce a avut-o ca protagonistă pe Aura Christi a avut loc la Universitatea Ca’ Foscari din 
Veneţia (Ca’ Bembo, Aula Dottorato, Fondamenta Sangiantoffetti, 30123 Venezia), în data de 18 septembrie, la orele 11.00. În cadrul unei lecţii-dialog poeta a vorbit publicului, format din studenţi ai Lectoratului de Limba, Cultura şi Literatura română din cadrul Departamentului de Studii Lingvistice şi Culturale Comparate al Universităţii Ca’ Foscari şi din reprezentantele Asociaţiei de poezie „La Settima Stanza” despre Poezie şi destin. În introducre poeta s-a referit la cei mai de seamă reprezentanţi ai literaturii române, a vorbit apoi despre situaţia literaturii române de-a lungul istoriei zbuciumate a poporului român şi despre limba română ca element fundamental al identităţii românilor de pretutindeni, mai ales a celor din afara graniţelor ţării. A urmat conferinţa, a cărei traducere în limba italiană a fost proiectată pe ecran. La finalul evenimentului, publicul a dorit textul conferinţei, bogate în informaţii şi reflecţii, pentru a-l putea reciti şi aprofunda ulterior.
Aura Christi este poetă, romancieră, eseistă, publicistă și traducătoare. Poemele sale au fost traduse şi 
publicate în Germania, Franţa, Belgia, Italia, Suedia, Israel, Federaţia Rusă, SUA, Bulgaria, Albania, Turcia, Țara Galilor, Republica Populară Chineză ș.a. În romanele și eseurile sale vorbeşte despre destine umane aflate sub teascul ocupației străine, unul din motivele literare preferate fiind numit de scriitoare acasă – în exil. Tema recurentă a cărților sale este exilul geografic şi încercarea fiinţei de a-şi afla o patrie în poezie.
Floarea Maria Pop este poetă şi traducătoare. Colaborează cu Centrul cultural italo-român din Milano. A tradus în limba italiană: În absenţa stăpânilor de Nicolae Breban (In assenza dei padroni, Cantagalli 2013), O istorie 
sinceră a poporului român de Florin Constantiniu (Storia della Romania, trad. în colaborare cu Fulvio del Fabbro, Rubbettino 2015), Sfera frigului. Din infern cu dragoste de Aura Christi (La sfera del freddo. Dall’inferno con amore, Rediviva 2015).
Evenimentele au fost organizate de Institutul Cultural Român și Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția, în parteneriat cu: Fundaţia Pordenonelegge, Asociaţia culturală română G. Enescu din Sacile, Departamentul de Studii Lingvistice şi Culturale Comparate al Universităţii Ca’ Foscari din Veneţia şi revista Contemporanul.
Aurora Firţa
Aura Christi
Poezia: exil, patrie sau destin?
Ca şi opera, aşadar, destinul, viaţa reprezintă o construcţie şi, da, un templu, sub a cărui amplă, spectaculoasă, incredibilă, deci, adevărată cupolă împărtăşesc credinţa lui Friedrich Nietzsche, conform căreia singura justificare a vieţii este cea estetică.
Pe măsură ce înaintezi în existenţă parcă ai înţelege tot mai puţin din ceea ce se întâmplă; e ca şi cum ai urmări cum capacitatea de a pricepe se diminuează, iar neînţelegerea creşte văzând cu ochii, ca ceaţa 
deasă, în nopţile de toamnă târzie, când resturile de vară ezită să se retragă şi să moară de tot, dispărând Dumnezeu ştie unde. Constatând faptul că aşa-zisa neînţelegere sporeşte, nu-ţi rămâne, probabil, decât să recurgi la politeţe ca la o armă, să-ţi sporeşti, în continuare, umanitatea din ce în ce mai vie şi să te prefaci cu viclenie superioară că înţelegi totul; vreau să spun că instinctiv chiar înţelegi totul, aproape. Scriind despre cunoaştere şi dorinţa de a înţelege, maestrul lui Friedrich Nietzsche – Arthur Schopenhauer – pune accentul pe intuiţie, ştiind că, atunci când te pomeneşti într-o fundătură, pegaşii ei pot deschide nu puţine luminişuri. Verbul a înţelege provine din latinescul intĕllĭgĕre/ intĕllĕgĕre, care înseamnă a înţelege.
Mă întreb, oare, este obligatoriu să treci prin furcile caudine ale unor nenorociri la limita extincţiei, în a cărei albie să nu mai desparţi viaţa de moarte, ca să înţelegi că viaţa e un dar, care se face o singură dată? 
E neapărat nevoie să fii deznădăjduit, să ajungi pe o limită a limitelor, ca să devii conştient de noianele de lumină, care ţi se oferă, şi să mulţumeşti pentru darul făcut? E inevitabil să treci prin bolgiile infernului, ca la ieşirea din gurile lui de balaur să te bucuri de soare? Cum să tratez lumina violentă, transformată într-un soi de casă, de care nu încetez să mă bucur şi pentru care nu obosesc să mulţumesc? Prin ce miracol am fost întârziată aici şi cine este autorul acelui miracol? Cum să pătrunzi cu mintea şi să înţelegi toate acestea? Din labirintul unui asemenea gen de întrebări ieşi nu o dată mai derutat decât erai în clipa în care te-ai pomenit în vârtejul lor şi simţi cum o mână uriaşă te aduce în raza bucuriei de a te regăsi în matca unei existenţe considerate tot mai stranii, tot mai inexplicabile şi mai de neînţeles. Înţeleg că nu mai înţeleg nimic, absolut nimic, am murmurat, am mârâit, am şoptit, am îngânat adesea, trezindu-mă ca dintr-un vis. Dramaticul spectacol al soarelui-răsare nu trebuie înţeles, ci, pur şi simplu, admirat. Stând ochi în ochi, duh în duh cu răsăritul iscat din apele beznei lăptoase, orice încercare de a înţelege cedează, îngenunchind şi, într-un târziu, renunţând să te conducă spre luminişul iscodirilor. „Recea raţiune” – cum o califica 
Marele Will – se poticneşte în faţa unei ninsori ca în basme. Logica arată ca o coardă ruptă faţă în faţă cu realitatea, care nu ascultă nici de calităţile, nici de limitele acestei noţiuni. Viaţa nu încape în rigorile gramaticii şi dă buzna afară, în soarele dogoritor. Supremaţia raţiunii se surpă de la sine în faţa vieţii, care o copleşeşte şi se întâmplă să dea de pământ cu ea, umilind-o. Autorul romanului de formare Afinităţi elective îi scrie ucenicului şi prietenului său, Johann Peter Eckermann, despre darurile umilinţei, din care s-a înfruptat cu bucurie plimbându-se pe străzile Romei. Michelangelo se referă la smerenia în care ţi se revelează esenţa marilor lucruri. Minunea de a fi dă buzna afară din ţarcul definiţiilor şi îl face pe Ivan Karamazov să laude copilăros frunzuliţele crude, de primăvară, şi dulceaţa de vişine. Alături de un motto spicuit din Friedrich Nietzsche, maestrul său de o 
viaţă – „un joc, o roată din sine rostogolindu-se…” – Nicolae Breban aşază, la un recent roman, intitulat Jocul şi fuga, un adagiu care te reduce la tăcere: „După o vreme m-am aşezat pe marginea drumului, care a fost viaţa mea”. Atât.
Acolo unde cunoaşterea – laolaltă cu ştiinţa – începe să cedeze, contemplându-şi limitele, iar înţelegerea se împiedică, urmărind cum raţiunea îşi depune armele, se pare că păşim pe un pământ cu desăvârşire necunoscut, unde domină alte rigori, legi, precepte. În situaţii-limită, ştiinţa, laolaltă cu întreaga cunoaştere a omenirii, nu face decât să ne înveţe cum „să ne izbim cu capul de pereţi”, scria filosoful rus exilat la Paris, Dmitri Merejkovski. Pomenit în faţa unor probleme irezolvabile – între care sensul vieţii şi absurditatea tragică a acesteia – după un periplu prin creştinism, budism, mahomedanism, istoria mentalităţilor şi filosofia lumii, începând cu cea a presocraticilor – Lev Tolstoi sugerează că în asemenea situaţii de răscruce ştiinţele lumii te fac să te regăseşti în pielea unui întemniţat cu mâinile şi picioarele legate.
Nu mai căuta să înţelegi totul; miră-te, fii; dacă ai forţa de a te minuna, deci, exişti, deci, eşti viu. Dacă 
cineva mi-ar fi citit această frază în prima tinereţe sau în mai pentru toată puştimea cu gâtul sucit după problemele esenţiale ale omenirii genialoida adolescenţă, cred că aş fi ridicat sprâncenele a uimire. Sub catapeteasma acelei vârste de vârf a omului, viaţa e văzută ca un teatru al înţelegerii, al împlinirii şi victoriei. Cât de departe sunt, acum, de limbul acelei credinţe! Câte livezi şi grădini de timp am traversat, ca să ajung la un adevăr atât de simplu, încât catastifele lui savante par a fi decupate din registrele fantasticului: viaţa aşa cum e şi cum ne-o dorim să fie nu are nici o legătură cu înţelegerea. La naştere, Parcele au prezis, firesc, o sumedenie de evenimente, faste întâmplări şi mai mult sau mai puţin norocoase accidente, uitând să ne anunţe că înţelegerea nu figurează printre ele. În schimb, ni s-a oferit o lume halucinantă: eul. Descoperindu-l, redescoperindu-l mereu pe cont propriu, nu-ţi doreşti decât un singur lucru: să întârzii în matricea lui primitoare şi ostilă, în egală măsură, să rămâi în microcosmosul acela ca într-o patrie la care revii, ca Ulise la draga, visata şi dorita lui Ithaca. Ithaca care rămâne a fi eul pentru fiecare se impune să fie regăsită după neostenite pribegiri prin lume. De cum ajungi, iarăşi, la tine, constaţi nu fără uimire că tot ce este adevărat şi profund, tot ce contează exclusiv înlăuntrul tău se întâmplă. Restul nu e decât rătăcire, pribegire, drum care duce într-un singur loc: acasă, în tine.
Continuare in revista Contemporanul nr. 10/ 2015
