Dintr-o haltă părăsită
În umbra Sihăstriei
baţi de trei zile cu un băţ
în trunchiul culcat al copacului
de trei zile şi trei nopţi baţi continuu
în faţa Mănăstirii
să te audă stareţul călugării
sau poate – mai ştii
să te audă El – Dumnezeu
de acolo sau poate de mai sus
poarta Mânăstirii nu se deschide
se aud până în munţi bătăile
în copacul bătrân
loviturile răsună din scorbura lui
adânc găunoasă
ca din goarnele celor şapte
îngeri arhangheli
baţi în copacul vieţii
aştepţi ca Sihăstria să-şi deschidă porţile
baţi fără oprire cu un toiag tânăr
rupt din codru
e toaca prin care tenace
îmi spun întreaga poveste
una ce mă-ndeamnă să bat continuu
trunchiul scorburos
să fie oare cu putinţă!
ca nimeni
nici egumen nici stareţ
sau vreun biet călugăr
să nu aibă curajul
nici puterea să tragă de la poartă
ivărul greu
al utopiei
tot mai departe
nopţi şi zile
cu-nvârtoşat toiag
bat cu demnitate
scorbura
nici apă şi nici hrană
nu mă însoţesc
cât timp lovesc în lemnul sorţii
